Identitatea secuiasca astazi: manipulare politica si utopie culturala
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Motto:
„Realitatea pe care o redau de zece ani incoace, incapatanate, statisticile Eurobarometrului in ceea ce priveste autodefinirea identitara a cetatenilor UE, in ciuda proceselor de extindere care se petrec sub ochii nostri, este descumpanitoare, chiar socanta, cel putin prin prisma declaratiilor ultraoptimiste ale liderilor europeni de la inceputul anilor ’90. Din 1990 incoace, la intrebarea legata de auto-identificare nationala sau europeana, procentul identificarii „numai european“ s-a stabilizat undeva la 4%, procentul celor care se declara „numai europeni“ si „europeni si nationali“, la 11-12%, iar procentul celor care se declara „numai nationali“ si „nationali si europeni“ s-a apropiat constant de 80%. Identitatea europeana ramane, conform datelor Eurobarometrului, nationala.“ (Dan Dungaciu, „Natiunea si provocarile (post)modernitatii“, Tritonic, Bucuresti, 2004).
Insurgenta localismului
Identitatea culturala, atat de frecvent invocata in ziua de astazi, ramane, de regula, o sintagma politizata care impune ideea de legitimitate etnoculturala ce prefateaza, coerent si logic, sistemul revendicarilor autonomiste. In postcomunism, termenul de „national“ pare inevitabil impregnat de utopia unora dintre proiectele identitare structurate in epoca romantica, epoca in care prin cultura nationala se intelegea „descoperirea“ (in fapt, „construirea“, iar acum „reconstruirea“ in cazul identitatilor central si est-europene) stratului fundamental si definitoriu al unei macrocomunitati. Descrierea etno-antropologica, rediscutarea discursului despre etnogeneze, definirea si redefinirea diferentelor psiho-lingvistice, reactivarea unor clisee etno-culturale alteriale specifice imaginarului ostilitatii (realitate paradoxala in contextul existentei mai multor informatii despre Celalalt!) au colaborat la reiterarea conceptelor presupuse de afimarea entitatii nationale, indeosebi in cazul in care se aspira la recuperarea identitatii traditionale, chiar daca aceasta mai functioneaza doar artefactial, patrimonial si, nu in ultimul rand, utopic si retrograd.
Insurgenta localismului poate fi insa si o reactie la „modernitatea“ si democratizarea nationalului. Iesirea din paradoxurile comunismului (internationalism marxist si national-comunism), restructurarea Europei de Est dupa 1989, progresele globalizarii au impus redefinirea si reconstructia specificitatii culturale a natiunii. O alta dimensiune a culturii moderne este oferita de evolutiile culturii grupurilor minoritare aflate in plina ofensiva politica, ca varf de lance al procesului de afirmare a acestor structuri socio-etnice. In cadrul juridic specific democratiilor, liderii politici ai acestor comunitati si creatorii infrastructurii culturale respective, prin strategii de subversiune, ataca cultura majoritatii, revendicand sistematic, prin politica „pasilor marunti“ si datorita politicii concesive a majoritatii, noi asigurari de independenta. O astfel de confruntare poate fi productiva si constructiva daca vizeaza depasirea limitelor culturii etnice si realizarea culturii civice, componenta esentiala a procesului de afirmare a natiunii postmoderne. Elitele unor astfel de grupuri minoritare sunt responsabile de implinirea unei astfel de finalitati. De multe ori, insa, pentru a-si realiza proiectele politice imediate, acestea reclama reactivarea unor elemente identitare arhaice, devenite in contextul actual constructe culturale artificiale si utopice. Aceasta reluare a temelor identitatii de tip herderian se face pe fondul unui discurs nationalist, chiar nationalist-extremist care demonstreaza si o anume neputinta de adaptare la cerintele noii istorii europene, la modernizarea autoperceperii.
O astfel de imbinare nefericita surprindem acum in identitatea maghiara. Istoricul austriac Paul Lendvai, in „Die Ungarn“ (1999; editia romaneasca: „Ungurii“, Humanitas, Bucuresti, 2001), ofera o explicatie interesanta pentru paradoxurile si anacronismele autoidentificarilor cultural-politice maghiare. Concret, Lendvai analizeaza dificultatea (istorica) a ungurilor de a concilia imaginea de natiune hegemonica ce isi revendica o istoricitate europeana straveche si glorioasa cu statutul de natiune/stat national. In Ungaria postcomunista, iar prin mimetism si in maghiarimea din Transilvania, aceasta criza identitara este prezenta si in competitiile politice dintre asa-zisii anticomunisti si socialisti (care, ca si in Romania, cat au fost la guvernare, au hibridat social-democratia cu liberalismul), dublate de polemica dintre nationalisti (mult mai radicali decat cei romani) si europenisti. Istoricul austriac sustine ca ungurii au procedat la maghiarizarea a milioane de locuitori ai regatului (500 000 germani, 600 000 evrei, 700 000 slovaci) datorita intelectualitatii maghiare, care, fiind sedusa de modelul francez (in modernitate, Franta si-a asimilat minoritatile sale nationale, mai putin ceea ce astazi se numeste „identitatea alsaciana“ – vezi Bernard Vogler, „Histoire des chrétiens d’Alsace“, Desclée, Strasbourg, 1994), dorea sa afirme o identitate „culturala“ ungara in detrimentul autoidentificarilor etnice. O astfel de concepere si cultivare a identitatii culturale maghiare a fost brutal afectata de efectele „Tratatului de la Trianon“(1920); datorita pierderilor teritoriale impuse de acest tratat, evenimentul a fost si este perceput de o mare parte din „maghiarii de pretutindeni“ ca trauma national-istorica. Astfel, cei mai multi dintre intelectualii unguri, mai ales in perioada interbelica, dar si astazi, sunt atasati de identitatea etno-teritoriala; o promoveaza, desi declarativ proclama intaietatea celei culturale. Lupta pentru reconstituirea suportului statal si institutional care ar fi asigurat re-impunerea in spatiul Europei Centrale a identitatii maghiare ca si construct organic si valoric superior a fost si este sursa nationalism-extremismelor. In Ungaria postcomunista actuala guvernare de stanga, la fel de corupta ca si celelalte guvernari din fosta Europa comunista, fiind legata de conceptele si finalitatile declarate ale europenismului, nu a creditat intentia de a acorda „cetatenie pentru toti maghiarii“; i se opun insa nationalistii atasati de identitatea imaginata a secolului XIX.
A fost candva o identitate secuiasca
in acest context, interesanta este si toata problematica asa-zisei autodeterminari a Tinutului Secuiesc, considerata ca solutie impusa de proiectul european al afirmarii identitatii minoritatilor, in acest caz a identitatii secuiesti. Identitatea secuiasca, o identitate legata de sistemul constitutional medieval si premodern si atat de aclamata astazi, este de fapt un produs cultural etnografic si artefactial, dar lansat ca argument esential in demersul pe care liderii etniei maghiare il intreprind pentru obtinerea autodeterminarii maghiarilor din Transilvania. Enclavizarea etnica a secuimii, aparent legitima intr-un spatiu dominat demografic de aceasta etnie, ar fi capul de pod al demersului. Identitatea secuiasca mitologizata si invocata din perspectiva legitimarilor politice maghiare este un proiect fara o baza reala. Astazi, sunt mobilizate toate cliseele literare si istoriografice romantice si nationaliste de sorginte iredentista, clisee care ar justifica afirmarea identitatii secuiesti ca realitate legitimata cultural si istoric. Astfel, sunt alese acele produse culturale care convin procesului de mitologizare a identitatii secuiesti, desi despre originea seculilor circula (inca) teorii controversate si interesante – daca Academia Ungara de Stiinte considera ca secuii sunt proto-maghiari sositi din mitica „Etelkoz“ in Panonia cu trei secole inainte de migratorii maghiari, alte teorii argumenteaza ca aceiasi ar fi urmasi ai khazarilor, ai avarilor, sau ai hunilor; o alta teorie ii instituie in descendenti ai dacilor liberi maghiarizati in 1 000 de ani de ocupatie maghiara!; cea mai putin credibila ipoteza se refera la improbabila origine siciliana a secuilor (o teorie doar cu argumentatie etimologica: in dialectul sicilian de azi cuvantul „siculu“ ii indica pe vechii sicilieni care ar fi venit in calitate de cavaleri si osteni platiti ai regelui francez al Siciliei, Carol Robert de Anjou). Mitul descendentei din hunii lui Attila ignora toate aceste ipoteze etnogenetice, precum si alte explicatii istoriografice mai mult sau mai putin veridice cu referire la originea pecenega, cumana, cabara, bulgara, chiar romanica a secuilor.
Acestei reevaluari identitare i se adauga absolutizarea traditiilor politico-administrative, a istoricitatii unor particularitati societale si culturale. Secuimea maghiarizata este conectata la un timp istoric in care de multe ori au fost in relatii dificile cu maghiarii, dar si la cultura maghiara ca reper fundamental. Autonomia secuiasca a functionat in cadrele societatii medievale structurate pe „stari“, sistem care ii privilegia pe secui in schimbul unor obligatii militare. Din momentul in care aceste prestatii militare nu au mai fost eficiente si oportune (schimbarile geopolitice si evolutiile tehnicii de razboi le-au facut caduce), autonomia secuiasca va fi afectata, devenind formala. In 1876, prin legea XII, Parlamentul de la Pesta voteaza desfiintarea sistemului autonomiilor istorice. Traditiile specifice, privilegiile specifice abrogate de maghiari, concentrarea geografica ii fac pe secui ca, pana in modernitate, sa se considere „natiune de sine statatoare“.
Astazi, in Romania exista circa 500 000 de secui, circa 700 000 unguri (urmasii celor veniti din Panonia) si 200 000 de rromi vorbitori de limba maghiara (la recensaminte acestia se declara „maghiari“). Concret, exista minoritati maghiarofone si nu un bloc etnic omogen. In acest context si in absenta unei coeziuni economice, culturale si confesionale a „Tinutului“, identitatea secuiasca este doar „virtuala“. De aceea, discursul despre actualizarea autonomiei istorice, despre constiinta istoricitatii acestei identitati (pierdute) pare anacronic (dar despre evolutiile istorice ale acestui proiect identitar vezi in: Benko Samu, Demény Lajos,Vekov Károly (szerk.), „Székely felkelés 1595-1596. Elozmények, lefolyása, következményei“, Bukarest, 1979; Connert János: „A székelyek intézményei a legrégibb idoktol az 1562-iki átalakulásig“, Kolozsvár, 1901; Hermann Gusztáv Mihály, „Náció és nemzet. Székely rendi nacionalizmus és magyar nemzettudat 1848-ig“, Csíkszereda, 2003). Astazi, identitatea secuiasca mai este functionala (etnografic!) doar in mediile rurale traditionale, in mediile urbane fiind cultivata, in mod real, doar identitatea maghiara asa cum a fost ea construita, glorificata si apoi reconfigurata de elitele secolului al XIX-lea. Secuii traiesc in momentul de fata identitatea imaginata, indeobste de generatia pasoptista, in cadrele unui construct statal care avea pretentia ca reproduce spatiul regatului ungar medieval; proiectul statal era conceput ca infrastructura absolutamente necesara pentru realizarea respectivei identitati. Si astazi, in proiectele politico-culturale ale liderilor moderati ai etniei maghiare, perspectivele sunt concepute in termenii aceluiasi discurs identitar, desi public este proclamat doar atasamentul vizavi de identitatea culturala secuiasca. De altfel, paradoxul este o regula: la recensamantul trecut doar putini locuitori s-au declarat secui, cei mai multi simtindu-se maghiari „pur sange“; un alt paradox, aproape hilar, l-a produs un lider CNS-ist care a proclamat „autonomia secuiasca“ la Odorhei, in cel „mai pur oras maghiar din Romania“ (citat din discursul lui Szasz Jenö, primarul orasului). Maghiarizati, liderii secui au devenit cei mai patimasi militanti ai maghiarismului din Romania. Unii sunt convinsi ca „certificatele de secui de onoare“ pe care le ofera Consiliul National Secuiesc chiar sunt semne identitare! Presa centrala si locala romaneasca, dar si maghiara, evident din perspective diferite, a scris despre aceasta afacere care are si tinta electorala. Pentru a avea rezultatul politic scontat, unul dintre liderii CNS, primarul Odorheiului, a inventat „un artificiu de marketing“, eliberand astfel de certificate oricui solicita acest titlu si vanzand insigne si steaguri cu semnificatie identitara (se pare ca circa patru mii de persoane din Secuime, din Ungaria, Canada si Australia poseda astfel de obiecte ce se vor „emblematice“ si simbolice). Desi in presa maghiara regionala se scrie despre redesteptarea identitatii secuiesti, destui secui considera ca aceasta politica este doar un mijloc de manipulare in scopuri economice si politice.
Autonomisti versus autonomisti
Organismul politic suprem al secuilor, cu pretentii (constante) vizavi de obtinerea autonomiei teritoriale (autodeterminarii), este Consiliul National al Maghiarilor din Transilvania, structura politica coordonata de episcopul reformat din Oradea, Laszlo Tokes si de Jozsef Csapo, fost ziarist comunist, apoi, intre 1990-2000, deputat si senator UDMR (trebuie sa mentionez ca niciunul dintre liderii mentionati nu apartine, ca origine si preocupari, spatiului secuiesc!).
Revendicarile actuale fac referire, in maniera obsesiva, la realitati „istorice“ fara actualitate (la autonomia „constitutionala“ de origine medievala si la existenta temporara a Regiunii Autonome Maghiare, unitate adminstrativa constituita in mod artificial in contextul instaurarii „puterii populare“ dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, desfiintata apoi cu ocazia reorganizarii teritorial-administrative a Romaniei din 1968). Evenimentele din 1989 au fost percepute de catre militantii pentru autonomie ca o oportunitate pentru relansarea ideii autonomiei teritoriale; viziunea moderna si democratica, europeana despre protectia minoritatilor si afirmarea identitatilor culturale oferea noi posibilitati de formulare a revendicarilor. Csapo a elaborat, intre 1992-2000, cateva proiecte de lege care vizau atingerea acestei finalitati „nationale“. In conditiile in care Parlamentul a respins toate propunerile autonomiste, cat si din cauza diferentei de strategie politica si a rivalitatii politice (liderii UDMR sunt adeptii unei politici prudente, ai negocierii concertate cu presiunea, chiar ai santajului politic), Csapo si un grup de parlamentari tineri, adepti ai ideii de autodeterminare (parlamentari renegati de conducerea UDMR), au lansat, in 1 februarie 2003, la Satu Mare, in cadrul unui forum civic, ideea constituirii Consiliului National al Maghiarilor din Transilvania (CNMT).
Dupa cateva luni de la constituirea proiectului, in cadrul CNMT s-a declansat lupta pentru putere; astfel, s-a constituit un grup separatist in interiorul Consiliului, care in 26 septembrie 2003, la Sfantu Gheorghe, a infiintat Consiliul National al Secuilor, organism politic (declarat civic) condus de Jozsef Csapo, in calitate de presedinte. Categoric, din martie 2006, radicalii „secui“ declara cu sunt purtatorii unei „responsabilitati istorice“ si revendica aproape ultimativ: „Autonomia Tinutului Secuiesc – Libertate pentru Secui“ si eliminarea din Constitutia Romaniei a sintagmei de „stat national“ (vezi textul manifestului „Adunarii Nationale“ din 15 martie 2006). Liderii UDMR s-au delimitat oficial de demersurile autonomistilor radicali, nesustinand initiativele legislative ale acestora. Cu prilejul ultimelor alegeri locale, autonomistii „secui“ au obtinut cateva primarii si posturi de consilieri locali in zona fostului „Tinut Secuiesc“ (Jeno Szasz, a devenit primar in Odorheiu Secuiesc). Liderii UDMR folosesc, in schimb, oportunitatile politice oferite de precaritatea raportului de forte de pe scena politica romaneasca (ei echilibreaza balanta!) si de integrarea Romaniei in UE (in „Raportul Moscovici“ cu referire la stadiul pregatirii Romaniei pentru aderarea la Uniunea Europeana s-a folosit sintagma „autonomie culturala“, iar in forma finala, votata, a „Raportului“ se preciza ca „trebuie luate masuri suplimentare pentru a asigura protectia minoritatilor ungare, in concordanta cu principiul subsidiaritatii si al autonomiei culturale“).
Acest context este exploatat inteligent de UDMR care prin specialistii sai a finalizat deja proiectul legii minoritatilor, Uniunea dorind sa supuna proiectul de lege dezbaterii publice (acesta a fost distribuit senatorilor, deputatilor si demnitarilor Uniunii, a fost difuzat „bisericilor istorice“, in organizatiile civile si de tineret). La inceputul anului, UDMR a anuntat ca va depune in Parlament, in luna aprilie, un proiect de lege a minoritatilor nationale, construct care are rolul de a reglementa statutul minoritatilor si de a stabili cadrul juridic adecvat obtinerii autonomiei culturale care ar presupune: dreptul de a apartine unei minoritati nationale, folosirea limbii materne in toate domeniile vietii publice, dreptul de a participa la viata politica, dreptul de a decide in problemele care privesc minoritatile, precum si dreptul la autonomie culturala, respectiv la „autonomie de alta natura“(!?).
Proiectele legislative, precum si alte documente interne, sunt fundamentate insa pe viziunea clasica maghiara care urmareste constituirea unitatii transfrontaliere dintre minoritatea maghiara din Romania si „patria-mama“ (cliseu politic si emotional foarte activ in cadrul etniei maghiare din Romania). Proiectul noii „Legi a minoritatilor nationale din Romania“, lansat dezbaterii publice de catre UDMR, a declansat critici cu privire la principiile stipulate. Episcopul Laszlo Tokes considera initiativa udemerista un act confuz si vulnerabil, un surogat de autonomie care ar ignora „principiul personal“ (in fapt, viziunea radicalilor preconizeaza enclavizarea etnica legitimata de dreptul istoric si de „rasa“ – vezi „Manifestul secuilor“ prezentat la „Marea Adunare Nationala a Secuilor“ din Odorheiu Secuiesc / Székelyudvarhely, din 15 martie 2006). In acelasi timp insa, in deplasarile in secuime, liderii UDMR isi manifesta duplicitatea vorbind despre autonomia teritoriala ca „singura solutie pentru rezolvarea problemelor maghiarilor“ si ca prioritate a programului politic al Uniunii (vezi preparativele din martie 2006, din preajma „Zilei Nationale a maghiarilor de pretutindeni“ si de vizitele electorale provocate de pregatirea pentru incertele alegeri europarlamentare).
(va urma)