François Truffaut
Barbatul care iubea filmele (II)
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura »
Autor: Magda Mihailescu
Cititorul anului 1953 va fi fost, poate, mirat sa constate ca intr-o cronica de doua pagini a unui film american de serie B, semnata de un cvasi-necunoscut in revista cu coperte galbene, titlul in cauza facea obiectul unei singure coloane.
Filmul unei anumite tendinte
Cei care au vazut documentarul „Portraits volés“ („Portrete furate“, 1994, de Serge Toubiana si Michel Pascal), vor fi ramas nedumeriti, daca nu chiar socati, de marturia lui Bertrand Tavernier. Cunoscutul cineast relua, in fapt, o depozitie din volumul sau de amintiri, „Qu’est-qu’on attend?“ (Ed. du Seuil, Paris, 1993). Sustine ca, in timp ce pregatea „L'Horloger de Saint-Paul“, alaturi de Jean Aurenche si Pierre Bost, exact doua decenii dupa ce acestia din urma fusesera caii de bataie ai lui Truffaut in incendiarul „Une certaine tendance du cinéma français“ („O anumita tendinta cinematografului francez“, 1954), Bost i-ar fi aratat o scrisoare prin care viitorul autor al „Celor 400 de lovituri“, odata scopul atins – scandalul aducator de notorietate – i-ar fi cerut scuze: „Veti fi fost surprins de tonul violent al articolului meu. Intelegeti, sunt un tanar ziarist si, pentru a ma face remarcat, trebuie sa recurg la polemica, nu sa spun neaparat ceea ce gandesc. Continui sa am o mare admiratie pentru Dv. si, daca am ceva cu cineva, acesta este Aurenche“. Aparute cam in acelasi timp cu volumul lui Tavernier, memoriile lui Jean Aurenche, „La Suite a l'écran“, ocolesc amintirea atacului care, la vremea respectiva, l-a durut si, fara indoila, l-a costat. Spuselor lui Bertrand Tavernier nu li s-au adaugat martori, de unde si riscanta lor citare intr-un film documentar, iar scrisoarea cu pricina nu a vazut-o nimeni. Niciun istoric, nici autorii singurei biografii avizate de familie, Serge Toubiana si Antoine de Baecque, nu au dat de vreo urma in arhivele „Les Films du Carrosse“, in ciuda stiutei pasiuni a lui Truffaut de a pastra si clasa totul. Inca din adolescenta inventaria tot ceea ce asternea pe hartie, daca nu din grija pentru o banuita posteritate, in mod sigur dintr-o manie a ordinii. Apropiatii lui Truffaut se indoiesc de existenta acelor randuri de pocainta.
Chiar daca, asa cum vom vedea, pentru documentarea incorporata in acel articol – „Une certaine tendance...“ – cu o gestatie neobisnit de lunga, de aproape trei ani, criticul nu va fi fost cu totul inocent in raporturile sale cu Pierre Bost, inteligenta i-ar fi interzis sa-si demaste, cu atata liniste, amoralitatea. Oricum, retrairea acelui timp, fie si la temperatura mai vechilor sau mai noilor animozitati, a declansat, intr-un fel, rescrierea detaliata a unuia dintre momentele hotaratoare pentru cariera lui Truffaut, pentru devenirea revistei „Les Cahiers du Cinéma“ si, nu in ultimul rand, pentru destinul cinematografului francez. Cercetarile istoriografice din ultimii ani, mai ales cele intreprinse de Antoine de Baecque, situeaza originea „Unei anumite tendinte...“ mult inapoi, catre anul 1947, cand cinefilul absolut care era Truffaut incerca sa treaca la fapte. Caz unic, articolul sau, aparut in numarul 31 (ianuarie 1954) al Caietelor, si care nu a fost conceput, nicidecum ca un manifest al unei miscari constituite, va marca evolutia filmului cum, de obicei, doar revistelor programatice, presiunii unor grupuri de intelectuali ori creatiior de rascruce le sta in puteri. Istoria ulterioara a miscarii „Nouvelle Vague“ va indreptati succesiunea cauza-efect, va spori enigma primei lovituri a unui tanar de 22 de ani, devenit, peste noapte, „groparul“ unui cinematograf a carui „traditie a calitatii“ se bucura de credit international. Montat in ordine cronologica in filmul epocii, citit de cinefili, de critici, dupa explozia „Noului Val“, deci prin grila unui alt orizont de asteptare, articolul lui Truffaut beneficiaza, pe langa meritele lui incontestabile, si de legenda unui mesaj mesianic. Fara aportul istoriografiei, s-ar putea crede ca „Une certaine tendance...“ este urmarea logica a primelor cronici, note, publicate de viitorul cineast in „Les Cahiers du Cinéma“, prevestitoare ale vocatiei sale polemice. Nicidecum. Cel dintai articol aparut sub semnatura François Truffaut in amintitele pagini este cel din numarul 21 (martie 1953), „Les extremes me touchent“ (despre filmul „Sudden Fear“, al lui David Miller), consemnat ca atare in toate bibliografiile, chiar daca Eugene Waltz, in impresionanta sa lucrare „François Truffaut – A Guide to References and Ressources“ (Boston, 1982), in care inventariaza, cu o minutie de calugar benedictin, tot, dar absolut tot ceea ce a scris cineastul, dar si ceea ce s-a scris despre el, pana in 1982, recurge la o ordine alfabetica. Cine parcurge randurile din „Les extremes me touchent“ este izbit de descoperirea in nuce a unora dintre motivele structurante ale „Unei anumite tendinte…“: precaritatea adaptarilor lui Aurenche si Bost, denuntarea ignorarii adevaratilor autori numiti, deocamdata, intr-o formulare ezitanta, „dirécteurs d’acteurs“, dar care se intampla sa fie tocmai cei situati mai tarziu, in Panteonul autorilor, Renoir, Bresson, Leenhardt, Cocteau, Hitchcock.
Cititorul anului 1953 va fi fost, poate, mirat sa constate ca intr-o cronica de doua pagini a unui film american de serie B, semnata de un cvasi-necunoscut in revista cu coperte galbene, titlul in cauza facea obiectul unei singure coloane. In rest – rafuieli cu fabricantii unor „nimicuri aurite“, cu cei care rad aiurea in fata unui film de Hitchcock, Bresson, Cocteau sau Abel Gance, Nicolas Ray, Robert Wise, penntru ca asa i-au educat „douazeci de ani de adaptari criminale“. Ghici ciuperca cine? Tanarul critic strecoara raspunsul printre randuri, elaborand un preambul ce dovedeste ca Truffaut era, deja, in posesia unei tehnici a constructiei ziaristice ce ii va duce, mai tarziu, renumele de „cel mai bun strateg al jurnalismului cinematografic“. Inca de la al doilea rand, reporterul deghizat lasa locul ironistului pentu ca, dupa doua pasaje, sa treaca la atac: „Uneori se filmeaza pe strazile Parisului. Cativa figuranti si mai multi gura-casca. Vedete – ioc. Grijuliu, nu care cumva sa fii confundat cu unul dintre acei beotieni veniti in speranta de a-i vedea pe Suzy Carrière sau pe Philippe Lemaire, te infatisezi unui asistent. Ii explici ca nu esti un fitecine, cum ar putea sa creada. Ai condus si tu o dezbatere publica despre cinematograful pur, la cineclubul din Chamalieres, in fata a cel putin 80 de persoane. Stii totul despre tema esecului la Huston ori despre misoginia filmului american. Presupunand ca acel asistent, primul sau al doilea, te-a ascultat pana la capat, ii pui intrebarea rituala: Ce se filmeaza acum? La care el raspunde – ce-ar putea sa raspunda? – se filmeaza un plan de racord. Caci asta este cinematograful francez, trei sute de planuri de racord puse cap la cap, de o suta zece ori pe an. Daca Aurenche si Bost ar adapta „Calatorie la capatul noptii“, ar elimina frazele, ba chiar si cuvintele. Ce-ar ramane? Cateva mii de puncte de suspensie, adica: unghiuri rare, ecleraje cautate“. Am reprodus acest lung pasaj pentru ca istoria acelui demolator dar, totodata, si fondator, „O anumita tendinta a cinematografului francez“ este mascata de cronicile scrise in asteptarea focului verde, pentru a lua taurul de coarne.
Documentele existente in arhivele Truffaut, jurnalul sau, tinut cu meticulozitate intre vara 1951 si vara 1952, care include si perioada inchisorii militare, marturisesc cristalizarea dorintei de a scrie altfel despre cinematograful francez. Fascinat in anii copilariei si ai preadolescentei de tot ce misca pe ecran, uneori chiar de pelicule din familia celor pe care mai tarziu avea sa le dinamiteze („Le diable au corps“, al lui Claude Autant-Lara – cinci vizionari) autor la 15 ani al unui scenariu gen Aurenche si Bost a carui amintire „il umple de rusine“, cinefilul aflat in pragul celor douazeci de ani, luat, de o bucata de vreme, sub obladuirea lui André Bazin are, de acum, o „anumita idee“ asupra cinematografului. Filmele nevrednice, cele care nu corespund unei „morale a umilintei“, sunt anatemizate. Insemnarile sale de jurnal din toamna lui 1951 pot fi socotite adevarate nuclee ale viitorului articol. Luam cunostinta de sila pe care i-o produc „povestile infame ale principalilor scenaristi francezi“ (sa mai amintim cine sunt acestia?), de oroarea traita in prezenta regizorilor care se vor mai inteligenti decat personajele lor (una dintre obsesiile pastrate pana la sfarsitul vietii): „Vanitatea, superioritatea regizorilor de astazi ii fac sa dispretuiasca personajele, profitul fiind de partea celor dintai. (…) Griffith ramane mare pentru ca era chiar mai ingenuu decat eroii sai“. Tanarul moralist era convins ca tot raul se trage de la scenaristii-adaptatori ai operelor literare. „Echivalentele tradatoare“, „realismul psihologic“, „verismul“, toate incriminarile de mai tarziu isi gasesc, acum, cea dintai expresie. Amintesc ca Truffaut, dezertor in 1951, fusese transportat catre inchisoare cu catuse la maini, dar insotitorii sai se indurasera sa le potriveasca in asa fel, incat nesupusul tanar sa poate citi numarul trei al Caietelor.
Unul dintre articole, semnat de Bazin, si anume „La Stylistique de Robert Bresson“, va fi retinut cu deosebire, caci se afla acolo o reflectie ce dadea apa la moara avantatului cinefil: teoreticianul pleda pentru un alt tip de ecranizari, eliberate de canoane, referindu-se chiar la cele doua nume devenite emblema „caltatii franceze“. „Dupa „Jurnalul unui preot de tara“ de Robert Bresson (n.n. adaptare a romanului lui Bernanos), Aurenche si Bost ne apar doar ca niste Viollet-Leduc ai adaptarii“. In iarna lui 1952, intors acasa, Truffaut se apuca serios de lucru, in vederea unui articol ce se voia o punere in discutie a situatiei filmului francez. In fapt, era o declaratie de razboi. In zelul sau, nu ezita sa-i ceara lui Pierre Bost copiile a patru scenarii, printre care si adaptarea semnata impreuna cu Aurenche dupa acelasi „Jurnalul unui preot de tara“, dar pe care Bernanos insusi il respinsese. Aici, spune istoricul Antoine de Baecque, intervine „lipsa de eleganta a criticului care a intretinut un dublu joc in relatiile sale cu Pierre Bost, insa Truffaut crede sincer – jurnalul sau intim o dovedeste – in acuzatiile proferate“. Acuzatii este putin spus. Doar daca vrem sa umblam cu manusi. Cele 31 de pagini pe care Trufaut le inmaneaza in decembrie 1952 lui André Bazin poarta titlul „Le temps du mépris – Notes sur une certaine tendance du cinéma francais“ („Timpul dispretului – Note asupra unei unei anumite tendinte a cinematografului francez“) si se deschide cu un citat din Malraux despre datoria artei de a darui oamenilor constiinta propriei si ignoratei lor grandori, citat ce va fi pastrat si in editia definitiva: „On peut aimer que le sens du mot art soit tente de donner conscience a des hommes de la grandeur qu'ils ignorent en eux“. Prima parte a titlului, „Le temps du mépris“, avea sa dispara.
O violenta fara frau, un potop de injurii sunt liantul acestei prime variante fara articulatii ce pare, mai degraba, o varianta a jurnalului, abundent impanata cu fise de lectura, citate copioase din filmele puse la stalpul infamiei. Truffaut se razboieste cu cinematograful, dar si cu viata, cu istoria. „Infam“, „ignobil“, „josnic“, „un nesfarsit prost gust“ – acestea sunt adjectivele in cercul carora intra, brat la brat, scenaristii si regizorii ce se cred pontifii cinematografului francez, Claude Autant-Lara, „autorul unei infame povesi cu lesbiene“, Jean Delannoy, Yves Allégret. „Faimoasa fidelitate“ in raport cu opera literara nu este altceva decat „un trucaj al scrierii“ iar „regizorul francez a ajuns un individ care nu face decat sa puna cadrajele pe un scenariu“. Moralist incrancenat, Truffaut ii denunta ca pe tot atatia mistifcatori ai valorilor filmului national si, deopotriva, drept „intelectuali anarhisti si anticlericali“(!) Nici mai mult, nici mai putin. Bazin, care a preferat intotdeauna analiza critica polemicii (inclusiv in „Les Cahiers...“ revista destinata a fi una a reflexivitatii ), desi cunostea mai bine decat oricare altul dorinta lui Truffaut de a fi publicat, ii tempereaza nerabdarea, sfatuindu-l sa rescrie textul, sa inlature atacurile la persoana, sa renunte la cohorta de citate, sa-si slefuiasca stilul.
Operatiune careia ucenicul ii va dedica aproape un an, intre timp exersandu-si, insa, verva in cronici de felul celei mai sus comentate, in care se aflau – ne vom da seama abia acum – mici semnale prevestitoare ale bombei ce avea sa fie depusa din cand in cand pe biroul redactorului-sef adjunct, Doniol-Valcroze: „O anumita tendinta a cinematografului francez“. Biograful lui Bazin, profesorul american Dudley Andrew, mentioneaza ca Valcroze este cel care i-a invins ezitarile. Anuntat in sumarul revistei din septembrie 1953 cu titlul „Lettre de province sur Une certaine tendance du cinéma français“ („Scrisoare din provincie asupra Unei anumite tendinte a cinematogafului francez“), articolul va fi amanat de la o una la alta, pana in ianuarie 1954, cand va aparea asa cum il stim, fara acel „Scrisoare din provincie“. El va fi flancat, insa, de diplomaticul editorial al lui Valcroze din acelasi numar al Caietelor, si de o interventie a lui Bazin in editia urmatoare. „(…) speram ca dincolo de tonul care nu-l angajeaza decat pe autor, si, poate, in ciuda unor judecati speciale, intotdeauna individual contestabile si asupra carora suntem departe de a fi cu totii de acord, vom recunoaste cel putin o orientare critica, mai mult: punctul nostru de convergenta teoretica“ – scrie Valcroze.
Chiar daca din corpul articolului disparusera injuriile, atacul la persoana, fie el si mai putin colorat, a fost perceput ca devastator. Numele lui Aurenche si Bost, stalpi ai unui cinematograf pretins „realist si psihologic“, in realitate nici una, nici alta, revin in mai toate paginile, ca exponenti ai „faimoasei fidelitati“ in raporturile cu opera literara, in fapt o operatie mincinoasa, demontata de critic piesa cu piesa, in minutioase analize de text. Concluzia – daca „smulgem masca“, ceea ce ramane se poate reduce la: „1. Grija constanta si deliberata a infidelitatii, atat in spirit, cat si in litera. 2. Un gust foarte marcat pentru profanare si blasfemie“. Atacand ecranizarile detestabile, simplu pretext dramaturgic in mana unor regizori, Truffaut batea mai departe, catre introducerea conceptului de autor al filmului, care nu poate fi decat regizorul. Acestuia trebuia sa i se transfere puterea : „Mi se va spune, sa admitem ca Aurenche si Bost sunt infideli, dar le negati si talentul“? Desigur, talentul nu este o functie a fidelitatii, dar nu concep o adaptare valabila decat una scrisa de un om de cinema (subliniat in original).
Aurenche si Bost sunt literatori si ceea ce le reprosez aici este ca dispretuiesc cinematograful, subestimandu-l. Ei se comporta in fata unui scenariu ca si cum am crede ca poti reeduca un delincvent gasindu-i de lucru (…)“. In rastimpul de pana la publicarea articolului, interventiile noilor veniti in arena criticii, Godard, Rivette, Chabrol au fost scanteile ce vor pregati, intr-un fel, patul de jaratec al valvataiei. „Trebuie sa fi trait evenimentul, sa fi deschis acel prim numar al Caietelor anului 1954, pentru a-ti da seama de impactul sau. Facea atata galagie, de ziceai ca se lansase o bomba in inima lui Champs Elysées, unde era concentrata lumea cinematografului francez“ – avea sa scrie criticul Jacques Siclier, in 1994, la aniversarea a 40 de ani de la aparitia articolului. Intr-adevar, trebuie sa tii in mana revista: cu o voluptate a sistematizarii diferentelor care, intr-un fel, nu-l va parasi niciodata, Truffaut asezase pe doua coloane, ca la tabla, bunii si raii, numele lor fiind insotite de fotografii. Dusmanii: Jean Aurenche, Claude Autant-Lara, Jean Delannoy, Christian Jaque, Yves Allégret, René Clément. Acestia ar trebui sa stea cu capul plecat in fata „autorilor“: Jean Cocteau, Abel Gance, Max Ophuls, Roger Leenhardt, Jacques Becker, Robert Bresson, Jean Renoir. „Nici Bazin, nici eu, – marturiseste Doniol-Valcroze – nu am crezut niciodata ca boomul va fi atat de sonor“. Bazin a incercat, chiar, sa potoleasca polemica, introducand unele nuante, chiar daca nu era un admirator al celor incriminati de protejatul sau. In numarul urmator al Caietelor (februarie 1954), el revine asupra subiectului: „Nu ne indoim ca Aurenche si Bost au impus notiunea de fidelitate ca pe o valoare pozitiva.
Stiu bine ca François Truffaut le-o contesta, dar nu are dreptate, cel putin in masura in care scenaristii „Simfonei pastorale“ se limiteaza la cadrul relativ stramt al echivalentelor socotite necesare“. Cu o mare parte a criticii traditionale ridicate in cap, atacat, la randul lui, de unii dintre cei pulverizati de virulenta scrisului, dezavuat, surprinzator, de cativa colegi, Pierre Kast fiind unul, Truffaut, „tanarul golan al criticii“, cum il va numi Autant-Lara, care nu l-a iertat niciodata, chiar si dupa moartea „dusmanului“, va fi salutat de altii. Claude Mauriac scria in „Le Figaro Littéraire“ din 13 februarie: „Trebuie sa fim recunoscatori unui tanar critic, domnului François Truffaut, de a ne fi deschis ochii asupra acestui subiect“. De acum incolo, polemica se va institutionaliza in paginile revistei. Conceptul autoriatului, abia schitat, se va cristaliza in scrierile ulterioare ale lui Truffaut si ale coechipierilor sai, in ceea ce cunoastem sub numele de „La politique des auteurs“ („Politica autorilor“). Ea va deveni, pentru multa vreme, religia redactiei.
Cinefilia va dobandi alte repere, iar Noul Val un temei. Intre luna martie 1953 si noiembrie 1959, Truffaut va publica 170 de articole in Caiete. Desi cele mai multe sunt cronici si interviuri, abilitatea lui gazetareasca va gasi intotdeauna culoarul pe care sa-si plaseze ideile, in prelungirea „Unei anumite tendinte...“ Acum, „banda tinerilor critici“, supranumiti „hitchcocko-hawksieni“ de catre André Bazin – ca o trimitere la cineastii lor preferati – se organizeaza in jurul lui Truffaut. „incepand din 1954, trioul Truffaut-Rivette-Rohmer, complementar si eficace, a dat adevarata coerenta Caietelor“, scriu biografii. (7). Mai tarziu, Rohmer va numi acel timp „perioada de gratie, cand cu totii iubeam aceleasi lucruri in cinema“. Dupa un an de zile, in numarul 44 din februarie 1955, politicii autorilor i se spune pe nume, in cronica filmului „Ali Baba si cei cei 40 de hoti“, de Jacques Becker: „Ali Baba et la politique des auteurs“. Truffaut a fortat toate usile provocarii, si-a anexat orice argument gasit in scrierile altora, cum ar fi sentinta lui Giraudoux „Nu exista opera, exista numai autori“, pentru a afirma, bataios, ca filmele nu sunt ca maioneza, „reusite sau nu“. Daca dincolo de posibilele defecte se poate distinge personalitatea unui creator, ea trebuie aparata. „“Ali Baba“ este filmul unui autor – spunea el. (…) reusita tehnica a lui „Ali Baba“ confirma fundamentul politicii noastre, „Politica autorilor“. Fara sa se sfiasca a-l ironiza chiar pe parintele spiritual, pe André Bazin, intr-un alt text va sustine peremptoriu: „Nu am vazut Mister Arkadin, dar stiu ca este un film bun pentru ca este de Orson Welles si chiar daca Welles s-ar stradui sa faca un film de Delannoy, nu ar reusi“.
Avantul tanarului critic, caruia tinerii colegi ii dau apa la moara, este netarmurit. Cine cunoaste doar tonul potolit, tandra comprehensiune a scrierilor sale de maturitate, va accepta cu greu ca ele apartin unui necrutator fost Robespierre care nu numai ca nu admitea sa fie contrazis, ba isi ingaduia chiar sa fie insolent pana si cu cei dragi. Truffaut a instituit, in acei ani, un tip de critica morala in fond, silogistica, i-as spune, in forma, seducatoare prin virtuozitatea asezarii frazelor intr-o succesiune perfect ritmata. Astazi zambim, desigur, citind in numarul din mai 1955 al Caietelor, cronica dedicata filmului „La tour de Nesle“. Concede ca ar fi, „(…) daca vrem, cel mai putin bun dintre toate filmele lui Abel Gance“. Nu a retinut decat o scena, una singura, dar previne lectorul, pentru a sti lumea la ce sa se astepte si eventual, ce are de facut: critica sa va fi „partial emfatica si perfid polemica“. „Pentru ca Abel Gance este un geniu, La Tour de Nesle este un film genial.(…) Daca nu vedeti de ce Gance este genial, asta se intampla pentru ca dv. si cu mine nu avem aceeasi idee despre cinema, ideea mea fiind, evident, cea buna“. Pornit sa introduca o noua ordine in critica, nu si-a putut reprima impulsul de a-i da o fina lectie pana si parintelui sau spiritual: „Lui André Bazin nu i-a placut «Contesa desculta». Lui Sainte Beuve nu-i placea «Armance». „(…) A fi Sainte-Beuve al cinematografului este o onoare, draga Bazin, dar o onoare ambigua“. „Sfantul cu sapca de catifea“, cum avea sa-l numeasca mai tarziu, a trecut cu vederea, ba chiar a fost de acord ca iconoclastul sa accepte invitatia de a scrie in saptamanalul „Arts – Lettres – Spectacles“, condus de Jacques Laurent, seful echipei de „hussarzi“. Putin ii pasa lui François Truffaut ca revista apartinea unei drepte imbatate de conceptul „virilitatii spirituale“. Important era ca putea deschide un al doilea front de lupta, in deplina libertate a paginilor puse la dispozitie de redactorul-sef, mandru de achizitia sa: „reprezentantul cel mai inzestrat al unei intelighentia care practica o critica furioasa“.
Se pare ca domnul Jacques Laurent nu stia, totusi, cu cine avea de a face. Trebuie sa ni-l imaginam pe Truffaut frecandu-si palmele de bucurie. Reia, si mai aprig, idei din „O anumita tendinta...“ de care, oricum, declarase ca nu mai este multumit, instiga de-a dreptul, cheama cititorii, spectatorii sa fie violenti, „sa distruga fotoliile, in fata acestor filme infame“. Le localizase, bineinteles. In numarul din 30 martie 1955, in „La crise d’ambition du cinéma français“ („Criza de ambitie a cinematografului francez“) stabilise, conform strategiei sale, un clasament in care intrau 89 de regizori francezi ai momentului, impartiti in cinci caprarii: „autorii“, bineinteles, apoi reprezentantii hulitei „calitati franceze“, urmati de „semi-ambitiosii“, „comerciantii onesti“ si „cei care apartin clar comertului“. Doi ani mai tarziu il gasim, totusi, un pic mai domolit, chiar daca titlul unui alt lung articol de directie este, si el, incendiar: „Vous êtes tous temoins dans ce proces: Le cinéma français crève sous les fausses légendes“ („Sunteti cu totii martori in acest proces: Cinematograful francez se naruie sub greutatea falselor legende“). Reia refrenul. „Nu exista filme proaste, exista numai realizatori mediocri“. Nu sunt iertati, din nou, Aureche si Bost, dar se arata mai ingaduitor cu René Clément, Jean Delannoy, Claude Autant-Lara, „a caror drama este aceea de visa succesul fara a recurge la sprijinul scenaristilor -dialoghisti“.
Ca un preambul la ceea ce va fi „La Nouvelle Vague“, proclama sus si tare: „Filmul de maine va fi turnat de catre aventurieri.(…) Filmul de maine nu va fi realizat de functionari ai camerei, ci de artisti pentru care filmul va constitui o aventura formidabila si exaltanta. Filmul de maine va semana cu cel care l-a facut si numarul spectatorilor va fi proportional cu numarul prietenilor pe care ii are cineastul. Filmul de miine va fi un act de dragoste“.
„Politica autorilor“, cu atacurile ei dese si repetate, a avut, intr-un fel, rolul maurului care si-a facut datoria. A scuturat filmul francez din amorteala, a introdus alte criterii critice, dar nu avea cum sa domine multa vreme. Desi incet, precaut, in paginile revistei „Les Cahiers du Cinéma“ va patrunde adierea unui alt cinematograf, care nu mai putea fi judecat cu aceleasi instrumente critice. Reperele de pana acum, imprumutate, mai ales, din fondul de aur al clasicilor – francezi, americani – nu mai sunt operante. Nici teoria baziniana de inspiratie teologica a reprezentarii, a cinematografului vazut, intr-o splendida metafora, ca „o naframa a Veronicai“, in stare sa capteze realul si, concomitent, misterul lui, nu deschidea toate usile catre Bunuel, Antonioni Resnais, Godard, ale caror filme impun o alta privire, un alt sistem analitic. La inceputul anilor ’60, fervoarea intelectualilor modernitatii devine, incetul cu incetul contaminanta. Intre 1962-64 apar: „Gandirea salbatica“ (Lévi-Strauss), „Pentru un nou roman“ (Alain Robbe-Grillet), „Eseuri critice“ si „Despre Racine“ (Roland Barthes), ultimul fiind modelul unei lecturi proaspete a clasicilor ce nu va scapa ochiului lui Jacques Rivette, din vechea garda el fiind cel mai deschis noului. In redactie incep sa circule alte nume, se aud alte voci. „Cinematograful american, in ansamblul sau, a castigat partida ce-i era dat, istoriceste, sa o castige (si nu numai in ochii criticilor). Nimeni mai mult decat noi nu a visat o mai mare bucurie. Cu toate acestea, nu este mai putin adevarat ca o reflexie critica axata doar pe cinematograful american risca sa sfarseasca intr-un nou academism; e bine sa-i iubesti pe Preminger si pe Fuller, dar a-i iubi numai pe ei, ar conduce la un impas in care multi sunt, deja, prizonieri.
Problema nu este sa inlocuiesti o traditie a calitatii cu o alta, fie ea si prestigioasa, ci sa faci in asa fel, incat cinematograful sa se lase fecundat de contradictiile, de directiile sale, diferite, sa nu se impotmoleasca intr-un confort de casta in care s-ar devitaliza“, scria tanarul Jean-André Fieschi in martie 1963. Caietele vor trece, insa, prin multe avataruri – vom mai vorbi despre ele – pana sa lase usile larg deschise Noului Cinema, sintagma ce incepe sa fie pronuntata cu prudenta. „Casta“ nu traieste zile usoare. Batalia pentru modernitate ii dezbina pe Rivette si pe Rohmer, acesta din urma „paznic al templului clasicismului“. Intre ei – Truffaut, angajat tot mai mult in propria opera, nu in reconstructia revistei (in tot anul 1962 va scrie un singur articol). Lucid, banuieste ca primului i se va arata, in curand, usa. Ceea ce s-a si intamplat. Si mai presimte ceva: dificultatea, daca nu cumva chiar stanjeneala revistei de a mai apara Noul Val.
Chiar daca „Jules et Jim“ („Jules si Jim“) a fost comentat favorabil, in doua cronici, la o distanta de o jumatate de an, altele erau paginile insufletite de un adevarat entuziasm. In „Arts“ se putea citi, sub semnatura lui Jean-Louis Bory: „O sarbatoare a tandretei si a inteligentei“. „Primul film atasant al Noului Val“, scria René Courtade in „L'Express“. Conceptul „Politica autorilor“ se destrama, iar cel care se batuse cu ghearele si cu dintii pentru a-l impune il privea, in 1962, senin, de la distanta, asa cum niciodata pana atunci nu-i statuse in fire: „Nu mai sunt teoretician; pun mai putina pasiune in filmele care ma intereseaza, mai multa detasare, multa curiozitate, dar si mai multa indulgenta. Acum pot sa iubesc un film timp de zece minute, ceea ce imi era imposibil inainte. Aplic mult mai putin „Politica autorilor“. (…) Pastrez, insa, o mare curiozitate pentru cinema; din cand in cand, daca un film ma incita, ma entuziasmez cu pasiune, dar nu mai vreau sa reformez cinematograful francez, sau european, sau lumea“.
(Din volumul François Truffaut – Barbatul care iubea filmele, ce va aparea la editura Curtea Veche)