Eroarea lui Descartes si problema subiectivitatii
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
A trecut ceva vreme de cand George Lakoff publica „Metaphors we live by“ (1980) sau „Philosophy in the Flesh“ (1999): aceste lucrari erau propuse ca o finalizare a proiectului lui H. Simons, care dorea organizarea stiintelor umane pe baze stiintifice (mai exact, pe neurologie).
Istoria unei sintagme
Revolutia neuronala ar fi urmat sa elimine ceea ce Lakoff, alaturi de multi altii, numea eroarea carteziana: sintagma acopera o plaja foarte larga de aspecte in cadrul dezbaterilor filosofice si culturale contemporane, pe care articolul de fata (din ratiuni practice) le va explicita numai partial.
Intrarea definitiva a erorii carteziene in vocabularul de specialitate mondial se datoreaza, in multe privinte, lui A. Damasio, un distins neurolog, care preda actualmente in cadrul Departamentului de Neurologie al Universitatii din Iowa, SUA. In 1994, Damasio a publicat „Descartes’ Error. Emotion, Reason and Human Brain“, o lucrare urmata de altele doua: „The Feeling of What Happens“ (1999) si „Looking for Spinoza“ (2003). Linia directoare a cercetarilor lui Damasio vizeaza explicarea conexiunii dintre limbaj si gandire, cu o pledoarie centrala impotriva dihotomiei clasice dintre forma si continut. Cercetarile lui Damasio se adauga acelora ale nu mai putin faimosilor lingvisti: G. Fauconnier, C. Vandeloise sau R. Langaker. Impreuna, toti furnizeaza argumente solide impotriva teoriilor care au dominat filologia clasica pana la momentul Chomsky.
(A nu se confunda insa argumentele furnizate de catre diferitii cercetatori cu pozitia lor standard fata de tema centrala).
Potrivit lui Lakoff, intreaga cultura europeana s-a constituit pe dihotomia suflet/corp, o afirmatie intru totul adevarata. Solutia neuronala avansata de autorul american, eminent student al lui Chomsky (Lakoff s-a separat destul de repede de Chomsky, plecand la Universitatea Berkeley, unde a fondat semantica generativa), propune relationarea directa a functiilor creierului uman cu limbajul. Astfel, orice teorie socio-culturala, filosofica etc. poate fi redusa implicit la functii cerebrale de nivel maximal sau minimal, unde higher order thoughts sau low-level thoughts reprezinta evaluarea calitativa a nivelului de complexitate metaforica. Adica, in functie de complexitatea lingvistica a metaforei, s-ar putea deduce complexitatea functionarii creierului in raport cu stimulii externi.
Mai simplu spus, cu cat o formula lingvistica ar fi mai complexa, acest fapt ar insemna ca functia neuronala e cu atat mai bogata. Dar in aceasta ordine de idei, Alice din „Alice in Tara minunilor“ poseda un creier extrem de bine dezvoltat, lucru care conduce la abolirea distinctiei dintre spirit (res cogitans) si corp (res extensa). In aceste conditii, este usor de inteles de ce traditia continentala a postulat un viciu teoretic fundamental, in urma caruia a luat nastere o polemica culturala cu totul eronata, care a proliferat la nivelul stiintelor umane clasice.
Distinctia lui Lakoff: constructul cultural european vs. constructul cultural american
Fara indoiala, cultura europeana se sprijina pe o distinctie esentiala intre suflet si corp: ca atare, fundamentul axiologic european poate fi definit in termenii lui res cogitans. In ochii europeanului, reprosurile violente ale lui Lakoff sunt egale cu blasfemia si, avand in vedere polemica din 2006 cu privire la acest subiect, Steven Pinker (celebru cognitivist al Harvard University), ar tine probabil partea europeanului.
Separarea conceptuala majora, operata intre notiunile Suflet/Corp de cultura europeana, a condus la cele doua mari orientari din filosofia culturii: a) cea continentala: care se bazeaza tocmai pe dihotomia dintre Suflet si Corp; si b) cea asa-zis americana: care se intemeiaza pe anularea distinctiei continentale si pe propunerea unui model constructivist conceptual, non-discriminatoriu.
insa chiar in interiorul mediului academic american exista o fractura cu privire la respectiva optiune continentala: lui Lakoff si partizanilor lui, care reprezinta optiunea „democratica“ aparte a West Coast -ului (adica a Universitatii Berkley si a altora), i se opun Universitatile situate pe East Coast (adica Harvard sau altele aflate in proximitatea Atlanticului); optiunea pro-continentala si-a croit probabil calea prin vechiul cerc de la Chicago din care faceau parte Ricoeur, D. Davidson, R. Pippin, A. Davidson etc. Faptul ca intre cele doua coaste geoculturale ale Americii exista diferente si divergente uriase de opinie duce la imposibilitatea de a subsuma totalitatea orientarilor culturale americane unei singure orientari. Din aceasta perspectiva, America e un monstru cu mai multe capete, in timp ce Europa a ramas totusi tributara erorii carteziene.
America pare sa caute un echilibru teoretic intre Pacific si Atlantic. Europa a incercat sa rezolve eroarea lui Descartes, conform careia spiritul gandeste iar materia se intinde inerta: versiunea pur materialista nu pare insa acceptabila din moment ce teoriile stiintifice nu pot integra fenomenul cultural intr-o dinamica explicativa care sa evite termenii non-materialisti. Sa se fi blocat oare Europa in criza intelectuala de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial?
I. Minte si trup in filosofie
in ce priveste „rezolvarea“ erorii lui Descartes, filosofia culturii a propus solutii mai mult sau mai putin viabile. Lucruile s-au desfasurat, in principiu, pe doua planuri. Primul plan ar apartine dupa formula lui R. Pippin („The persistence of subjectivity“, Cambridge University Press, 2005, p. 142.) prietenilor banalului/ordinarului (the friends of ordinary) si i-ar include pe Hobbes, Rousseau, Burke, Oakshott, Wittgenstein, Hiedegger, Gadamer, Derrida, Cavell, B. Williams, S. Rosen sau P. Sloterdijk. Imi permit sa-i adaug pe Freud si Lacan fara a mai mentiona suita interminabila de adepti si epigoni de toate felurile si de pe toate continentele.
Solutia pe care o da problematica subiectivitatii erorii lui Descartes (prin autorii enumerati mai sus) consta, in esenta, in posibilitatea interventiei banalului/ordinarului inauntrul dezbaterilor teoretice high level, adica in legitimarea intrarii unor teme de joasa frecventa (cotidian, politica etc.) in cadrul respectivelor discursuri teoretice, inalte. Mai precis, ca raspuns la eroarea lui Descartes, acesti filosofi s-au remarcat prin critica a ceea ce fiecare dintre ei intelegea prin notiunea de metafizica si au raspuns prin introducerea unor tematici non-bourgeois in corpusul tare al filosofiei culturii. Intrarea banalului/ordinarului in cercul elitist al filosofiei este deja o replica dura, administrata distinctiei carteziene care a fost folosita in diferentierea valorilor upper level de acelea low-level. Iata un motiv bun pentru a considera materialismul lui Lakoff desuet avant la lettre: filosofii continentali i-au luat-o inainte, nelasandu-i dreptul la originalitate.
Al doilea plan apartine filosofiei burgheze unde intra Kant, Schopenhauer, Nietzsche (asimilat curios de non-burghezi), Bergson, Husserl, filosofii sau sociologii de tipul Ricoeur, Aron sau Nozik, dar si multi altii. Pentru acestia, analiza lumii realului (ordinarului) este posibila fara a implica in mod necesar problematica subiectivitatii in structurile ordinarului; si chiar in conditiile in care ordinarul este integrat aparatului teoretic, el nu are efecte directe in rolul intelegerii subiectivitatii in mod fundamental. De exemplu: daca luam in discutie aspectele sexualitatii umane, acest lucru nu implica automat faptul ca notiunea de subiect/individ se trivializeaza.
(Lupta constanta dintre cele doua planuri/dintre cele doua „tabere“, care, oricum, nu fac altceva decat sa radicalizeze o veche eroare, si-ar putea gasi solutia in democratizarea stiintifica propusa de Lakoff).
in fine, ce trebuie retinut aici este ca dilema separarii mintii de trup a devenit, atat in interioul filosofiei europene (continentale), cat si in interiorul filosofiei americane, sursa principalelor framantari culturale din ziua de azi.
II. Minte si trup in studiile culturale (fost literare)
De la Saint-Beuve pana la H. Bloom calea marxismului este deschisa: din diverse motive, critica literara are o pasiune teribila pentru corp (Bataille) si, prin urmare, o aversiune speciala pentru conceptul de minte. Explicatia e simpla: critica (de orice fel ar fi ea) nu are un obiect al ei, traieste exclusiv de pe urma productiei „de import“. Mai nou (in ultimii 50 de ani), in aceeasi schema marxist-postmoderna ea mimeaza high-level thoughts: a se vedea critical theory. Studiile propriu-zis literare au murit in urma cu 40 de ani, atunci cand a aparut „L’Ecriture et la Difference“ a lui Derrida sau alte titluri de Barthes, de Paul de Man s.a.
Mintea care este devorata de Corp impune o disfunctie majora in cadrul ecuatiei subiect-obiect, ecuatia clasica utilizata de critica veche. (Lakoff anuleaza sufletul introducand notiunea de creier, de materializare, insa asta nu schimba prea mult datele problemei.)
in aceste conditii, intreaga productie critica sau literara poate fi redusa la statutul de weak version a teoriilor filosofice: teoriile literare moderne au perfectionat tot ceea ce tine de aspectele corporale, domeniul vizualului se mentine si el in aceeasi discursivitate a trupului, iar literatura, la randul ei, incepe sa arate ca un corp fara minte.
Izolarea conceptuala a metafizicii traditionale a dus la separea dintre clasele sociale (Marx) si atunci trebuie sa dam prilejul corpului, care este realitatea vitala, sa-si exprime apetitul pentru realitate (Freud, Lacan). Asa se face ca de la notiunea de Dumnezeu se trece la aceea de individ, pentru a se ajunge apoi la corp. Daca ar fi sa raspundem erorii lui Descartes astazi, ar trebui sa plecam de la corp incolo, lucru care ar impune resurectia empirismului sceptic (desi oricum, notiunile de suflet sau minte nu pot fi deduse direct de la nivelul corporalitatii).
Dislocarea unor notiuni fundamentale din corpusul metafizicii traditionale delegitimeaza totalitatea discursului ulterior: tocmai de aceea Lakoff si cei care cauta mintea in trup gresesc. Pentru ca transferul teoretic dintr-un spectru intr-altul nu rezolva problema in sine.
Concluzia
Caderea filosofiei asa-zis burgheze a permis corpului sa circule liber (si decapitat) de o parte si de cealalta a Atlanticului, fapt din care a rezultat minimalismul cultural de astazi. Iar eroarea lui Descartes, departe de a fi elucidata, a ramas la fel de misterioasa.