„Ars delatoria“ si discount-ul la dusmani
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Poate nu scriam acest articol, daca, intr-o dimineata de la mijlocul lui iulie, nu m-ar fi incitat o emisiune pe care intamplator si partial am vazut-o pe canalul TV „Antena 1“, asistand la elucubratiile si atitudinile defetiste emise de M. Badea in timpul emisiunii-pamflet „in gura presei“. Acompaniat de rictusul arogantei sale permanente, „omul de media“ persifla veridicitatea si gravitatea problemei retelei de copii-informatori ai Securitatii (poate cea mai tenebroasa fata a activitatii fostei politii secrete); Badea considera ca acest „concertat“ subiect media „este o diversiune care frizeaza lipsa de bun-simt, stupizenia si obsesia securismului“, menita fiind „sa distraga atentia opiniei publice de la problemele reale a le societatii“. Domnia sa, fiind inca prea tanar pentru a-si aduce aminte de detaliile sociale ale sistemului comunist (desi este atat de plin de clisee jurnalistice!), fiind absorbit de alte teme de reflectie si dominat de frustrarile tranzitiei nu poate cunoaste si judeca mecanismele dezumanizante pe care le-a proliferat si inca (postum) le mai dezvolta sistemul totalitar.
Investigatiile istoricilor specializati, precum Marius Oprea si Stejarel Olaru, cele ale CNSAS-ului, experientele celor apropiati, precum si propriile mele amintiri il contrazic. Opiniile sale ar putea fi oarecum viabile doar daca in mediile societatii civile sau in presa s-ar trata cu exclusivitate aceasta problematica. Daca s-ar dezbate doar initiativa „Civic Media“ de a cerceta prin intermediul CNSAS dosarele „formatorilor de opinie“, s-ar putea naste suspiciuni cu privire la subiectul, de altfel, acoperit cu datele istoriei recente. Tema informatorilor-copii ar deveni o diversiune doar daca ar capta toata atentia publica, amanand „devoalarea“ fostilor si actualilor lideri politici care au facut parte, in mai mare sau mai mica masura, din sistemul politiei secrete. Oricum, lustratia, atat de „amendata“, incat risca sa fie nefunctionala si neconstitutionala, ignora alte categorii de delatori care au intesat mediile lumii comuniste; sunt ignorati astfel profesorii (de toate gradele didactice si academice), altadata considerati drept „formatorii constiintelor viitorului comunist“, in unele situatii ei insisi fiind „turnatorii“ si intermediarii dintre securistul racolator si adolescentul care urma sa fie racolat; este ignorat preotul care si-a tradat Dumnezeul, tradandu-si aproapele dupa confesiune (Stejarel Olaru sustine ca insusi Patriarhul B.O.R. ar fi fost „cel putin agent de influenta al Securitatii“!), ofiterul C. I. care, cu complicitatea „gradatilor“, il aducea la disperare si la acceptarea pactului (angajamentului) pe tanarul soldat care le putea furniza, conform profilului stabilit, informatii; exclus este si delatorul marunt, invidiosul „cel de toate zilele“ care isi para „la organe“ vecinii sau / si cunoscutii care incalcau tabuurile economiei socialiste si pe cele ale politicii demografice (in regimul ceausist multi macelari si ginecologi - ce-i drept, alaturarea este oarecum sinistra - au facut puscarie pentru ca au taiat ilegal vreun vitel sau au savarsit o intrerupere de sarcina).
Blandele semantici ale delatiunii
Cei care minimalizeaza sistemul delatiunii introduc semantici cu rol de nuantare, de exorcizare a actului tradarii. Evident, asupra multora dintre fostii informatori ai Securitatii s-au facut presiuni, s-au proferat amenintari, s-a folosit santajul. Putini au rezistat oprimarii, devenind din victime ajutor de calau, tortionari; evident, putina lume are stofa de erou! insa multi dintre informatori s-au autopropus pentru „colaborarea“ cu politia secreta crezand ca-i fac un bine patriei socialiste si lor „cu atat mai bine“. Cei plini de zel, cei care confiscau patriotismul si se autointitulau „buni romani“, se considerau in „slujba patriei“, in avangarda secreta a luptei impotriva „dusmanului de clasa“, oriunde si oricine ar fi fost acesta: prietenul, vecinul, colegul sau chiar familia. Prea putini, chiar si in al 13-lea ceas, accepta statutul de delator, afirmand vehement ca ei nu au facut politie politica, nu au „turnat“, ci doar, sub diverse presiuni, au informat din cand in cand, adica au dat (inevitabile) note informative; acestia vor sa creeze impresia unei complicitati cvasi-generale, afirmand ca „doar toti dadeau cu subsemnatul“ si colaborau, minimal si sporadic, ei fiind in fapt niste victime ale Securitatii, niste „urmariti“. Chiar si cel care isi face o mea culpa publica si uneori patetica pare animat de naivitati trucate. Ma refer la Sorin Rosca Stanescu, care, chipurile, nu stia ca „Secu“ se ocupa si cu asasinate politice (ziaristul s-a autopropus pentru colaborarea cu „brigada antitero“; oare domnia sa nu stia ca orice serviciu secret din lume are ca instrument functional si asasinatul politic, indiferent ca este vorba despre KGB, STASI, CIA, MI6, MOSSAD sau Securitatea romaneasca? Eu, care la vremea racolarii domnului Stanescu eram o adolescenta care citea destula literatura despre spionii secolului XX si despre CIA sau ascultam „Europa Libera“, stiam ce este un asasinat politic si ce presupune colaborarea cu astfel de servicii secrete si cu asa-zisii anarhisti si teroristi singulari - precum Carlos Sacalul -, bine platiti de servicii „secrete si straine“. Astfel de colaborari erau de traditie!). Colaborarea cu serviciile secrete innobileaza mai mult decat simplul „turnat“? Pe vremea tineretii domniei sale, dar si in timpul studentiei mele, au existat profesori universitari care au incercat ca, in schimbul unei burse in strainatate, sa-i recruteze pe unii dintre studentii lor (din anii terminali) pentru ca acestia sa se poata perfectiona profesional, dar si pentru a „servi patria“ in respectivele tari. Nu putini dintre noi am declinat oferta tocmai datorita „apendicelui“. Mai mult decat cateva „sicane administrative“ si vreo „pana minora de cariera“ nu am suportat! Delatorii sunt extrem de indignati cand sunt numiti „turnatori“, preferand nuantarile tehniciste, mai „blande“, precum termenul de „colaborator“ care pare mai benign, cu atat mai mult, cu cat si acum, serviciile secrete au colaboratori platiti (deci, „obiectivul… a colaborat cu organul“!). De regula, cei mai multi dintre cei care si-au inceput „colaborarea“ cu Securitatea din ratiuni ariviste au debutat in sistem din primii ani ai facultatii sau de la inceputul „activitatii in productie“. Politicieni precum rasatul Daniel Daianu si magnatul Voiculescu - Felix sunt definitorii pentru astfel de „integrari“. Pana atunci, da de gandit felul in care voci din politica si din media incearca sa influenteze opinia publica, sa stopeze asanarea morala, ridiculizand textul initial al legii lustratiei (cel mai apropiat de „punctul 8“ din „Proclamatia de la Timisoara“) si dezbaterile „Civic Media“ (initiator: ziaristul Victor Roncea), etichetand aceste demersuri drept diversiuni si „vanatori de vrajitoare“ (remarc furibundele atacuri ale lui V.C. Tudor care, totusi, recunoaste „ca mai bea, din cand in cand, cate o cafea cu Iulian Vlad“; or, stim ca, in orice regim, sefii serviciilor secrete nu-si pierd vremea pe la cafele, fara vreun interes de natura profesionala - vezi Oana Dobre „Vadim, pe urmele lui Felix“, in „Evenimentul Zilei“, nr. 4515, miercuri, 19 iulie, 2006, p.7).
Cred ca despre natura sistemului opresiv ceausist ofera, laconic si pe intelesul tuturor o schema silogistica care spulbera unele minciuni media emise pentru a genera confuzie vizavi de tema aflata in discutie publica, acelasi contradictoriu Sorin Rosca Stanescu: „1. Informatorii erau buni sau rai. Fals. Toti erau rai; 2. Cei care au fost urmariti nu erau informatori. Fals. Cei mai urmariti erau chiar informatorii; 3. Membrii de partid nu erau informatori. Fals. Eu am fost membru de partid si informator (vezi Rosca-Stanescu in cadrul emisiunii „100%“, emisiune moderata de Robert Turcescu, miercuri, 19 iulie 2006, pe postul „Realitatea TV“). De altfel, chiar ziaristul S. Rosca-Stanescu pare a simplifica, prin „aura de martir a marturisirii“ (Dan Tapalaga), tabloul semantic al delatiunii. Ca urmare a unor auto-denunturi si marturii marginalizante, de la aceasta aura se alimenteaza si alti ziaristi precum Carol Sebastian (nume de cod: Max ), fost redactor-sef la „Cotidianul“, redactorul-sef de la „Ziua“ - Adrian Patrusca - cel care a vorbit de „momentul de lasitate din facultate“, Valentin Hossu-Longin, senior-editor la „Ziua“, jurnalist care incearca sa minimalizeze fenomenul: „… inainte de '89 nu puteai pleca in strainatate sau lucra in presa fara sa dai note Securitatii“ (vezi „Cotidianul“, editie on-line, 28 iulie 2006, nr. 173), Dan Ciachir, publicist de orientare fundamentalist-ortodoxa, care, intr-un interviu oferit Mirelei Corlatan, afirma ca doar timp de doi ani (numai!?) a dat note despre scriitorii straini pe care ii traducea in romaneste („Cotidianul“, nr. 180/ 4555, p. 5). Banuiesc ca, dupa un anume „algoritm“, o sa mai aflam, din autodenunturi sau deconspirari CNSAS, si despre alti „formatori de opinie“ (unii „lupi moralisti“) care nu si-au gestionat bine ambitiile (poate si spaima) „colaborand“ cu Securitatea. Pandantul atitudinal pare a fi, in schimb, Voiculescu-Felix, cel care pozeaza zgomotos in „victima a Securitatii“, fluturand cu disperare hartii (ceva din dosarul de la CNSAS, acel ceva la care a avut acces), avocati, angajand dialoguri sinistre cu Mircea Dinescu, pe care il situeaza, intr-o invizibila grila a bestialitatii, intre calau si statutul ordinar de „informator“ al Securitatii.
Eliberata de subiectivisme, deci credibila datorita echidistantei, „Federatia Internationala a Jurnalistilor“ afirma ca initiativa „Civic Media“ are „confirmare publica si neconditionata, facand parte din procesul de asanare morala, necesar integrarii in UE a Romaniei, desi are ca efect, prin extrapolare, si afectarea imaginii presei, a treia putere in Romania dupa Armata si Biserica“. Din aceasta perspectiva, eu consider ca nu exista nicio problema. Daca prestigiul Armatei si Bisericii nu a fost si nu este afectat de colaborationismul cu comunismul (mai ales Armata a fost o parghie fundamentala a acestuia!), de implicarea Armatei in represiunea din primele zile ale Revolutiei, iar Bisericii Ortodoxe nu-i stirbeste prestigiul istoric nici o secesiune sau act de coruptie, presa care „mai naste oameni“ nu are „a se teme“.
Din nefericire, si aici poate fi vorba de ceva intriga si neiubire, fenomenul deconspirarilor afecteaza imaginea presei ca institutie democratica si dinamica ce se „autosesizeaza“ si declanseaza „scandalurile de coruptie“ care reflecta imaginea problematicei noastre elite politice. Conform ultimelor sondaje, beneficiarul indirect al campaniei „Voci curate“ nu este spiritul democratic, ci… Becali. Ascensiunea lui Becali in sondaje, „sporul“ de imagine datorat campaniei de epurare morala a elitelor poate fi unul din efectele perverse ale „revolutiei morale“.
Tragica, dar si simptomatica pentru orice sistem totalitar era insa constituirea retelei de copii-informatori. Dupa ce ziarul „Gardianul“ a publicat un prim articol despre o adolescenta (nume de cod: Felicia) care semnase un angajament cu Securitatea, in anii' 80, in presa cotidiana - „Ziua“, „Evenimentul zilei“, „Cotidianul“, „Romania libera“, dar si pe Internet - apar avalanse de marturisiri si deconspirari legate de aceasta practica abuziva (ziua cea mai „fierbinte“ pare a fi 19 iulie 2006!). Daca unora dintre initiatori, constructia retelei le putea parea o alta trista (acum doar atee) cruciada a copiilor, proiectul reflecta cel mai bine perversitatea sistemelor totalitare (de altfel si valorifica, pe langa experientele STASI, cele a revolutiei culturale chineze si nord-coreene, precum si practica paramilitara Hitlerjugend).
Rapoartele informatorilor-copii, desi erau cunoscute de mult si sunt scoase la iveala doar acum, determina totusi o developare clara a trecutului comunist comun. Racolarea acestora nu era intamplatoare, informatiile primare despre viitoarele „surse“ le furnizau profesorii-informatori. Copiii erau, uneori foarte diferiti ca profil; principala calitate care putea fi exploatata era sociabilitatea. Aceasta il putea recomanda si pe „smecherul“ sau „mascariciul/ nebunul“ clasei, deoarece acesta parea inofensiv si distractiv, „baiat de gasca“. Mai erau si vulnerabilii, cei santajati pentru vreun mic pacat sau pentru ca faceau parte din confesiunile neoprotestante. Erau doriti (mai ales) copii-informatori care ar fi constituit un fel de pepiniera a Securitatii, „viitoarea garda“. Dosarele celor care nu au facut cariera, se conservau, deoarece serviciile secrete se comporta precum legile energiei (evident, vulgarizandu-le comportamentul!): nu pierd nimic, totul este util, odata si odata! Copiii care au „turnat“ la Securitate nu au facut-o intotdeauna de frica, din arivism, din dorinta de a coparticipa la deliciile „luptei din umbra“, din recunostinta pentru ca prin alegere le era demonstrata competitivitatea si calitatile, din nevoia de adrenalina, ci, de foarte multe ori, din „ura sfanta“. Cu privire la mecanismele intime ale tradarii am intalnit pe forumul ziarului „Ziua“ aprecieri interesante: „…cei mai periculosi au fost aceia care au tradat din placere“ (scrie „un Vasilache“); „…cea mai consistenta placere (legata de ars delatoria, n. n.) parea a fi cea a securistului care recruta un intelectual de nota 10; era mandria semidoctului de provincie care a reusit sa „converteasca un mandru orasean cultivat“ (m…e$yahoo.com). S-a vorbit mult, in presa, despre capitanul Emilia Balaci (sa fie aceeasi terorista capturata la Sibiu, inarmata si smiorcaindu-se in decembrie 1989, in fata aparatului de filmat?), care intre anii 1987-1989 ar fi recrutat minori din Sibiu, cu varste intre 12 si 19 ani (majoritatea lor par a lucra azi in SRI si SIE). Se pare ca printre cei ispititi de „capitaneasa“ s-a aflat nu numai mai inainte mentionata „Felicia“, ci si Eugen Iordanescu, actualul presedinte al Camerei de Comert, Industrie si Agricultura din Sibiu.
Desi multe voci din media acrediteaza ideea ca doar ofiterii de Securitate sunt responsabili de astfel de recrutari, numindu-i „calai de suflete“, se ignora si contributia intermediarilor care si ei erau informatorii Securitatii, precum si responsabilitatea liceenilor racolati; daca se considera, si se mai considera, ca un tanar de 18 ani este responsabil de efectele actelor sale sociale, este major si are drepturi politice, de ce un informator de 18-19 ani nu ar fi responsabil de delatiune, in maniera in care este considerat vinovat un informator adult! Si copiii au discernamant. Constituirea retelelor de minori informatori este un fenomen natural pentru sistemele totalitare, si mai ales este un fenomen posibil. „Hidosenia“ planului a fost pregatita de faptul ca sistemul educational si cultural comunist folosindu-se de prevalenta afectivului in viata copiilor si adolescentilor i-a fanatizat printr-un sistem complex de lecturi particulare obligatorii precum: „Asa s-a calit otelul“ al lui Ostrovski, „Moartea lui Ipu“ de Titus Popovici, „Timur si trupa lui“ de Fadeev, „Ciresarii“ de Chirita, „Povestirile istorice“ ale lui Almas, proza romanesca a lui Francisc Munteanu: mai ales, „Pistruiatul“ (proze care s-au bucurat de cel putin o ecranizare). Aflai ca mai presus de familia personala se afla cea colectiva, patria-mama, natiunea socialista (de aceea, prima putea fi tradata fara prea multe procese de constiinta“!). Ca membru de baza al natiunii socialiste aflata in plin proces de constructie, desi era sub asediu, tanarul pionier si apoi utecist era cel care tezauriza mitologia trecutului glorios (inclusiv ilegalist), iar in calitate de garant al viitorului, de creator al cosmosului comunist, tanarul, trebuia, in primul rand, sa lupte, „sa sacrifice orice pentru viitorul natiunii socialiste si pentru edificarea comunismului“. Elevul era astfel captiv in paienjenisul unei mitologii care apoteoza curajul perpetuu, legatura ombilicala cu patria ca spatiu matricial, mitul patriei asediate. Taberele paramilitare completau aceasta educatie (eu insami am fost clienta unui astfel de regim paramilitar la Campina, intr-o tabara nationala PTAP, unde am invatat, la 16 ani, sa trag cu pistolul automat, „sa dau onorul militar“, morse, telefonie, sa „marsaluiesc“ pe nobile cantece patriotice, si… sa-mi spal uniforma seara, pentru ca aceasta sa fie uscata la ora 5 dimineata; timp de doua saptamani am fost imbracata doar in acea uniforma). Astfel, viitorul delator se inchipuie ca soldat al sistemului si nu ca o fiinta nedemna. Poate de aceea, acum, delatorii politiei secrete se considera indreptatiti sa ascensioneze politic si social, sa fie mai sus si „sa traiasca mai bine“, deoarece sunt mai „buni romani“ decat ceilalti.
Ce lustram, pana la urma urmei?
in Polonia, acum, „largirea“ lustratiei vizeaza aproape toate categoriile de posibili colaboratori cu politia secreta. Unii numesc ceea ce se va petrece in Polonia, ce-i drept cam tarziu si incomplet, drept „revolutie morala“, altii vorbesc de „o alta vanatoare de vrajitoare“. Perspectiva romaneasca (ma refer la varianta liberala) a lustratiei, bazata pe proiectul Societatii Timisoara, si configurata in textul din 10 aprilie 2006, ajungea la concluzia ca multi dintre cei care au facut parte din sistemul politiei politice, acum se ascund dupa prerogativele puterii democratice. Deci, asanarea morala necesara unei integrari europene autentice, revendica lustratia. Regret insa ca sunt vizati doar cei care in regimul comunist au detinut functii politice si/sau administrative in „organele de partid si de stat“, in educatie si cultura, renuntandu-se la studierea dosarelor actualilor animatori ai elitelor postcomuniste, multi dintre ei fosti „turnatori“ eficienti si dedicati (unii dintre ei, anume cei care in orasele de dimensiuni mici si medii si care beneficiaza de o astfel de „reputatie“, afirma cu un anume cinism ca au fost „ofiteri sub acoperire“, deci un fel de „asi“ ai sistemului!), la investigarea activitatii preotilor care foloseau parghia spirituala a confesarii pentru a-i turna pe enoriasi la Securitate, precum si la „activitatea“ ofiterilor care in Armata erau vestitii ceisti („ofiteri de contrainformatii), insensibili la conditiile de viata ale soldatilor, la actele de brutalitate ale ofiterilor, la furturilor personalului civil, dar vigilenti cand era vorba de corespondenta privata a soldatului. Despre o mostra de „activitate de contrainformatii in armata“ si despre un astfel de ofiter mi-a vorbit G.M, de 45 de ani. Pe cand era in armata, o revolta a soldatilor (de fapt, o bataie de crasma) impotriva personalului civil din subunitatea Marsa (jud. Sibiu) a avut ca rezultat desfiintarea respectivei subunitati si mutarea ei la Brasov, in cadrul unitatii 01749, unitate de geniu. Concret, acolo, soldatii care oricum faceau prea putina instructie militara erau folositi in cadrul uzinei „Metrom“ (uzina cu caracter special in care soldatii, in conditii inumane si neacceptate de civili, faceau „proiectile pentru export“; productia era nonstop si aceasta chiar in contextul in care „organele“ scoteau civilii in strada pentru a demonstra pentru pacea lumii; in anii 1981-1982 se manifesta explicit pentru „pace in Orientul Apropiat“, in timp ce armata romana era implicata in productia de armament pentru Afganistan!). M.G., care in fosta subunitate fusese sanitarul si furierul trupei, „s-a gasit intr-o stare de plans“, mai ales ca „pica la lucru pe mana lui Berila de la prese, spaima soldatilor pentru care numele lui era similar cu carcera“ - muncitor stahanovist, obsedat de munca, dusman al propriei sale pauze de masa, extaziat doar in fata pozei care-i stationa constant pe „tabloul de onoare al fabricii“. Dandu-si seama de vulnerabilitatea lui G.M., tanar protejat de parintii intelectuali, locotenentul-colonel Trifescu, ceistul unitatii, a incercat insistent sa-l racoleze pe G.M., deoarece acesta cunostea germana si isi facuse prieteni printre soldatii sasi, fiindu-i astfel util in monitorizarea acestora. Desi Trifescu a imbinat promisiunile (sustinea ca ii va acorda protectie soldatului vizavi de brutalitatile locotenentului Bara Sever) cu amenintarile de rigoare (arest, dosar penal, batalion disciplinar), soldatul a refuzat sa dea note informative. Drept razbunare, de cate ori soldatul era in formatie, in companie, ceistul venea in fata acesteia si il chema la el in birou. Datorita acestei presupuse relatii, soldatul era considerat „turnator“. Pentru a scapa de presiunile ceistului si de manifestarile ostile ale celorlalti soldati, G.M. s-a hotarat sa faca doua operatii, una dupa alta: „de hernie si alta de extirpare a apendicelui“. Nesansa de a pica pe mana unui fel de „doctor - macelar“ a avut efecte fizice de natura patologica, vizibile si astazi, lungi perioade de spitalizare, dar si un tardiv transfer in unitatea din orasul natal, evident ca urmare a demersurilor familiei. Dupa un timp, la o ultima „vedere“, ceistul Trifescu de la U.M. 01749 Brasov i-a spus lui GM. ca regreta ca nu l-a bagat pe acesta „la arest“ si nu „i-a facut dosar“. Astazi, G.M. nu poate face munci fizice si mai are cosmaruri in care se viseaza in armata.
„Poveste fara sfarsit“?
Václav Havel afirma public, imediat dupa 1989, ca: „Noi toti ne-am obisnuit cu sistemul totalitar, acceptandu-l ca pe un fapt imuabil, si in acest fel, am contribuit la mentinerea lui. Altfel spus, noi toti - intr-o masura distincta - suntem raspunzatori de functionarea masinii totalitare, nefiind doar victimele, ci si coautorii ei.“ Evident, ceea ce a rostit Havel in discursul ocazionat de sarbatorirea Anului Nou 1990 este valabil pentru cei care ne-am nascut, am fost educati si „utilizati“ pentru autoreproducerea sistemului. in acest context, normalitatea ar consta in pierderea vechilor pacate, ar presupune (poate) mai intai, renuntarea la exercitiul cotidian al delatiunii. Dar… delatiunea prin toate variantele ei practice a lasat urme adanci in mentalitatile si in comportamentele colective. Noi, cei care ne-am cheltuit tineretea in iadul ultimelor experimente ceausiste, dar si cei pe care i-am „crescut“, manifestam tot felul de aplicatii si reflexe totalitare: exista o sado-masochista aplecare spre intriga si delatiunea vazuta ca si mijloc de inlaturare a concurentei, suprimarea initiativei Celuilalt (mai ales daca nu suntem capabili de acest exercitiu de creativitate si vointa), manifestam credinta (paranoica) intr-o posibila tradare a celui mai bun prieten, tendinta de a distruge prieteniile intelectuale, cercurile de solidaritate civica. Delatiunea este vivace prin retele particulare, multe manipulate de persoane anonime, dar eficiente in „musuroiul“ lor; cei care cultiva micul delator sunt pedagogii si profesorii. ii putem recunoaste dupa frecventa cu care, cu diverse prilejuri, mentorii delatiunii repeta ca „sunt informati“ cu privire la situatia data. Exista o anume delatiune care anima si personaje din generatia „decreteilor“, acei tineri nerabdatori sa detina functii si retributii pe masura; la ei, delatiunea este o tehnica arivista, o dovada ca ei sunt „reziduurile unor reziduuri“. Si ceea ce este mai trist poate fi rezumat in formula: „Suntem atat de obisnuiti sa ne ascundem unii de altii, incat ne ascundem si de noi insine“ (La Rochefoucauld)
Desigur, lustratia este o necesitate sociala, dar doar in masura in care se manifesta ca expresie a indignarii naturale, a nevoii de moralitate si nu ca aplicatie a rautatii. Altfel, moralitatea nu este decat un artefact.