Sensul clasicismului
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura literara » dosar
Autor: Daniel Cristea-Enache
„Sensul clasicismului“, eseul lui G. Calinescu, a reprezentat initial o lectie de deschidere a cursului universitar, la Facultatea de Litere din Bucuresti (16 ianuarie 1946). Publicat pentru prima data in „Revista Fundatiilor Regale“ (nr. 2, februarie 1946), textul a fost reluat in volumele „Scriitori straini“ (editie de Vasile Nicolescu si Adrian Marino, 1967), „Ulysse“ (editie de Geo Serban, 1967) si, cu o completare inedita, in „Principii de estetica“ (1968).
Aparent, nici unul dintre criticii romani interbelici in descendenta maioresciana nu era mai putin potrivit decat G. Calinescu sa scrie si sa asume un eseu ca „Sensul clasicismului“. Autorul „Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent“ se legitimeaza tocmai prin spargerea tiparelor, a tablelor de legi din campul criticii si istoriei literare. Pe acestea doua el le topeste intr-o singura disciplina, inteleasa si practicata ca o forma de creatie: „stiinta inefabila“ plus „sinteza epica“. Capacitatea de inventie a criticului, expresia lui atat de plastica, traiectul epic imprimat comentariului critic, sensibilizarea ideii in sintagme si propozitii adesea memorabile: toate trasaturile usor de inregistrat ale scrisului calinescian duc spre conturarea unei figuri a spiritului creator la antipodul celei de sobra linie clasica. Clasicul cauta intotdeauna regula, romanticul fuge de ea sau o frange, barochistul o rasuceste. In schimb, G. Calinescu o inventeaza. O face nu doar din temperament, dintr-un mod personal de a fi, ci si dintr-o gandire critica producatoare, din nucleul tare al unei conceptii ce explica formidabila organicitate a „Istoriei“ sale: „in istorie, si mai ales in istoria literara, nu exista structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renasterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decat atunci cand cateva minti geniale (...) au inceput sa intrevada in fapte unele organizari.“ („Tehnica criticii si a istoriei literare“).
Pe acest contur de exponentiala subiectivitate, pledoaria din „Sensul clasicismului“ pare facuta de o „straina gura“. Criticul ii ironizeaza pe aceia dintre scriitorii nostri care, cu o mistica excesiva a evenimentului, se vad coplesiti de propria materie epica si isi compenseaza – prin abundenta de fapte, prin inedit si exotism, deopotriva prin descriptie si „redarea“ semi-artistica a realitatii brute – deficientele de constructie si tipologie clasica. Universalul se naste, intr-adevar, din particular; dar, daca un clasic francez „ia ca pretext sau ca mijloc de reprezentare istoricul spre a formula universalul, care ii este a priori cunoscut“, scriitorul roman „incearca a desprinde din observatia momentului o schema universala, pe care in momentul inceperii romanului n-o are clara in minte“. Exemplele oferite de critic, cu acea larga deschidere de compas comparatist care ii e specifica, sunt elocvente si aproape strivitoare pentru atat de tanara literatura nationala. Modelul francez, cel spaniol ori cel furnizat de China („Franta Extremului Orient“) sunt, toate, rezultate ale unui proces indelungat, prin care o literatura se matureaza (sau se naste gata batrana, precum cea chineza) si devine constienta de sine. Autorul chiar precizeaza: „Cu greu scriitorul poate deveni clasic in mod spontan. El are nevoie de o educatie, si aceasta se capata intr-o societate clasica“. Prin urmare, deficitul constatat de critic in literatura romana contemporana lui are si o justificare obiectiva, de alt ordin decat stricta inapetenta individual-colectiva pentru categoriile morale ale umanitatii.
Solutia calinesciana? Este una intreita: moderarea lirismului, limitarea subiectului si indreptarea intregului curs literar, de la sociologie si istorie, inspre psihologie caracterologica si umanitate canonica. Precedente de mentalitate clasica exista, la inceputurile literaturii noastre moderne. Kogalniceanu, Negruzzi, Alecsandri, Ion Ghica, Maiorescu (si Junimea) articuleaza un spatiu intelectual in care diferitii scriitori impartasesc o „aceeasi edificare asupra lumii morale“. Or, esential pentru un spirit clasic este acest fapt ca el „vine cu observatia facuta“, o mosteneste si o transmite mai departe. Tipicul (nu ineditul), regula (nu exceptia), categoria (nu situatia, intamplarea, episodul) reprezinta fundamentul si sensul clasicismului. Aparte de stilul clasic, de curentul atat de bine definit din istoria universala a culturii, e vorba aici despre un mod de a crea „durabil si esential“. Clasicismul din titlul si din cuprinsul sclipitorului eseu nu este unul istoricizat. E tipologic, moral, filozofic: o substructura unificatoare pentru epoci si scoli distincte; si regasita, in fond, in opera oricarui scriitor major (caci „marele scriitor se revela in ultima analiza un clasic“).
Din aceasta perspectiva, G. Calinescu insusi se prezinta ca o expresie creatoare a clasicismului. In romane, ca si in veritabilul roman al unei literaturi care este «Istoria» sa, intreaga materie epica si ideatica intra si curge in albia betonata a unor categorii prestabilite. Viziunea ordonatoare, sistematizatoare, de arhitect al literei si al imaginii se impune, la G. Calinescu, asupra unei naturi febrile si histrionice, cuprinzand-o si integrand-o cu ce poate ea oferi mai bun. Un ultim fragment revelator din acest eseu fundamental pentru intelegerea marelui critic: „Toata placerea unui spirit clasic e de a nu intalni niciodata ineditul, de a ramane mereu in tipic. Dar, fireste, lumea particularului aduce foarte adesea aparente noi. Spiritul clasic sufera in fata lor un sentiment de contradictie, apoi in mijlocul superficial-insolitului descopera tipicitatea, si el se linisteste, insa profita de falsa accidentalitate, stingand cu forme impresionistice geometria morala si dand exactitatii o ondulatie de evanescenta“.
Este un autoportret al clasicului la orice varsta istorica si artistica; al lui G. Calinescu, in orice caz.