Contradictia lui Calinescu
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura literara » dosar
Autor: Alex Goldis
Intr-un excelent eseu publicat acum cateva luni in „Vatra“ si ramas fara ecouri („Din nou despre «o literatura tanara»“), Alexandru Musina intenta un adevarat proces „inchiderii in sine“ a spatiului cultural romanesc. Insistenta asupra valorilor nationale nu ar reprezenta decat o prelungire retarda a ideologiei pasoptiste, care incerca sa-si inventeze cu orice pret un prestigiu: „«Traditia literara autohtona» a fost marea moda europeana a primei jumatati a secolului al XIX-lea“. Cel care a facut ca acest organicism sa se prelungeasca dincolo de limitele istorice firesti e G. Calinescu. Musina aduce cateva exemple concludente pornind de la „Prefata“ si de la asa-zisa „Postfata“ (de fapt, scurtul capitol despre „Specificul national“) a „Istoriei“ calinesciene. Doar ca cele doua texte care inchid in ele cuprinsul „Istoriei“ apar, recitite astazi, destul de incongruente, daca nu antinomice. Contradictia lui Calinescu priveste, in prima instanta, mult disputatul raport dintre cultural si estetic. Daca intentiile postuleaza primatul dimensiunii estetice a istoriei literare, concluziile volumului se transforma intr-o pledoarie fatisa pentru „specificul national“. Mai mult, cele trei pagini care incheie lucrarea par sa contrazica punct cu punct intreaga conceptie a autorului despre istoria literara la care trimite in „Prefata“.
Ceea ce frapeaza inca din start e abuzul de categorii obiective in limbajul unui critic care si-a manifestat constant scepticismul fata de orice abordare pozitivista. G. Calinescu pare sa fi uitat (cu premeditare?) de la prefata pana la postfata ca istoria literara e un construct, un rezultat al interpretarii, si tinde sa deduca din ea categorii aplicabile mentalitatii romanesti.
Calinescu din „Prefata“…
Om-orchestra, G. Calinescu anunta ca pentru a scrie o istorie literara a trebuit sa-si confectioneze, ad hoc, si metoda care s-o legitimeze. Asa s-au nascut „Principiile de estetica“, la care autorul insusi trimite ca la o bucla teoretica destinata celor care vor sa inteleaga resorturile viziunii sale asupra istoriei literare. Dincolo de a sugera o manie a inceputurilor, aceasta simultaneitate a teoriei si a practicii il scoate pe Calinescu din seria criticii „artiste“, care i-a fost atribuita simplificator, pentru a-l plasa in cea a teoreticienilor sceptici fata de orice metoda critica privilegiata. Surprinzatoare pentru cititorul de astazi e precautia cu care teoreticianul isi formuleaza instrumentele de lucru. In „Curs de poezie“, autorul anunta ca nu lucreaza cu concepte, ci cu „pseudoconcepte“: „Observatiile noastre le-am formulat in pseudoprecepte, adica in niste propozitiuni pe care le putem medita, fara nici un fel de urmare practica directa“. Asadar, nu un autor fara teorie e G. Calinescu, ci unul care, mefient fata de ea, se straduieste s-o puna in abis, recuperand-o voalat, sub eticheta lui „pseudo“.
incercand sa demonstreze natura subiectiva a istoriei literare, autorul nu pune in joc „teoria“ inefabilului, ci argumente derivate din psihologia gestaltista (si, as spune, din viziunea lui Cassirer asupra „formelor simbolice“). Pentru Calinescu, nu numai istoria literara, ci si istoria in general e o modalitate subiectiva a perceptiei, un unghi de vedere personal: „cunoastem in masura in care recunoastem o structura, in masura in care organizam“, noteaza autorul „Tehnicii criticii si a istoriei literare“ intr-un incipient limbaj formalist. Sau, in acelasi ton, „istoria este interpretarea insasi, punctul de vedere, nu grupul de fapte“. Aceasta perspectiva antipozitivista il face pe Calinescu sa trateze cu dispret „izvorismul“ sau metoda „genetica“ lansoniana. „incheierea“ expunerii nu poate fi decat aceea, foarte plastic formulata, ca „nu exista istorie literara, ci numai istorici literari“.
…vs. Calinescu din „epilog“
Cu atat mai de neinteles pare, in aceasta lumina, discursul lui Calinescu din „Specificul national“. Teoretizand notiunea de rasa ca dat obiectiv, ca „un cadru congenital“, misiunea istoricului (nu se precizeaza daca e vorba de istoric literar) va fi doar aceea de a urmari „aposteriori fibrele intime ale sufletului autohton“. Ceea ce Calinescu si incearca sa faca, deducand, din tipologiile stabilite in „Istoria“ proaspat incheiata, o schema generala a „romanismului“. Specificul national asa cum il prezinta Calinescu se dovedeste o categorie laxa („specificitatea nu e nota unica, ci o nota cu precadere“), in care fiecare „piesa“ e asezata, totusi, la locul ei. Creanga, Sadoveanu, Cosbuc sau Maiorescu s-ar situa in centrul romanismului, iar calitatile lor ar fi completate, intr-o logica compensatoare, de alogeni precum Alecsandri, Odobescu sau Caragiale.
Ceea ce frapeaza inca din start e abuzul de categorii obiective in limbajul unui critic care si-a manifestat constant scepticismul fata de orice abordare pozitivista. G. Calinescu pare sa fi uitat (cu premeditare?) de la prefata pana la postfata ca istoria literara e un construct, un rezultat al interpretarii, si tinde sa deduca din ea categorii aplicabile mentalitatii romanesti. In inegalabila sinteza care cuprinde tot ce s-a scris mai bun la noi despre Calinescu, Iorga si Lovinescu („G. Calinescu si complexele literaturii romane“), Mircea Martin noteaza acest excedent de ambitie, precum si depasirea mizelor unei simple istorii literare: „Avem impresia ca tendinta secreta a lui Calinescu in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“ este aceea de a fi nu numai autorul cartii propriu-zise, dar si al literaturii pe care o prezinta, unicul ei autor in zeci si sute de ipostaze“. As merge, insa, si mai departe: G. Calinescu din „Specificul national“ nu se viseaza doar un creator al literaturii romane, ci mai ales al unei mentalitati romanesti. De notat insa, ca desi schimba mizele jocului dinspre estetic spre cultural, Calinescu e un Taine de sens opus, ca sa zic asa, pentru ca extrage trasaturi nationale din cele literare, si nu invers. Un determinism neortodox, directionat dinspre literar catre etnic. In „Specificul national“ – punctul de destinatie al „Istoriei literaturii de la origini pana in prezent“ – portretele critice ale lui Eminescu, Creanga, Sadoveanu sau Caragiale sunt chemate sa depuna marturie pentru anumite caracteristici ale „sufletului romanesc“. Cum de a uitat, insa, cel care teoretiza deschis acest fapt, ca figurile invocate sunt doar personaje dintr-o „istorie personala“ si nu categorii din care se poate deduce un specific national romanesc?
De la premisele metodologice pana la destinatie, „Istoria“ lui Calinescu pare a suferi un proces de „obiectivare“, in paralel cu unul de mutatie dinspre mizele estetice catre cele culturale. Mircea Martin analizeaza cu finete toate „strategiile“ prin care, desi a dat o istorie exclusiv estetica, criticul ocoleste, adesea, valorizarile in favoarea continuitatii etnice: „De cele mai multe ori, judecata de valoare nu numai ca nu e implicata in comparatiile sale, dar este chiar cu premeditare evitata“. Pe de alta parte, putine sunt, in cuprinsul „Istoriei“, elementele care ar dovedi in mod clar rabatul lui Calinescu de la estetic in favoarea culturalului. Chiar in analiza autorilor celor mai reprezentativi pentru „harta specificului national“, criticul nu antreneaza o argumentatie etnicista. Dimpotriva. Departe de a reprezenta, in vreun fel, etosul national, „populatia“ fictionala a lui Sadoveanu nu-si gaseste niciun corespondent in realitate: „Ideea ca acesti oameni ar «trai» trebuie inlaturata, fara nicio primejdie pentru valoarea scriitorului. Indivizii au o autenticitate fenomenala, nu una structurala“. La fel, fara a se lansa in speculatii de specific national in capitolul despre Creanga, autorul „Istoriei“ e preocupat mai degraba sa clarifice probleme de stil. Si exemplele pot continua, daca analizam comentariile dedicate lui Cosbuc sau Goga, autori de prim-plan ai canonului propus in „Specificul national“. Prin urmare, fara a fi cu totul absenta, viziunea etnicista nu pare sa altereze sau sa modifice programul estetic fixat in intentionalitatea „Istoriei“. Cu cateva exceptii, autorul nu cade in capcana explicarii operei prin cauzalitati exterioare, care ar permite infiltrarea unei viziuni etnocentriste simplificatoare. Autorul tine, pe tot parcursul „Istoriei“, la distinctia dintre continut si materie, asa cum o formuleaza in „Teoria criticii si a istoriei literare“: „Pana acum se intelegea prin continut materia din care cu ajutorul formei iesea opera de arta. Admitand aceasta identitate, putem ajunge la cele mai grave erori critice. Punctul de plecare al criticului si istoricului literar este opera ca realitate artistica. Insa cand o opera exista, ea incepe prin a-si afirma un continut care nu este materia din care a iesit, ci viata fictiva pe care o incepe“. Asadar, pozitionarea vadit etnocentrista din epilog e cu atat mai surprinzatoare, cu cat ea nu e de regasit in cuprinsul „Istoriei“. Sugestii exista, insa ele nu acapareaza tematica majora a discursului critic.
O falsa contradictie
Mai corect ar fi, poate, sa observam, nu ca primatul etnicitatii a fost adaugat a posteriori (fapt evident), ci faptul ca exista argumente puternice pentru care el ar constitui un gest a posteriori. Istoricul literar poate plasa in centrul discutiei sale „specificul national“ doar dupa ce „Istoria“ a fost scrisa. Succesiunea mi se pare foarte relevanta in acest context. Fara a ma lansa, asadar, in discutii interminabile cu privire la ce a fost primordial in „Istorie“ – criteriul cultural sau criteriul valoric – trebuie sa concluzionez ca o dimensiune etnica formulata deschis intervine doar in „epilog“ din doua motive strategice: primul e legat de polemica la adresa lui Taine. Daca ar fi dat o harta completa a „specificului national“ inainte ca istoria sa fie scrisa, autorul ei ar fi fost mai usor acuzat de determinismul pe care il condamnase.
Al doilea, ceva mai complex, vizeaza incercarea de „naturalizare“ sau de obiectivare a unei simple naratiuni estetice. Calinescu incearca sa convinga, in „Specificul national“, ca departe de a fi o simpla naratiune, „Istoria“ sa dobandeste o consistenta cvasinaturala. Contradictia intre criteriul estetic din „prefata“ si cel etnic din epilog e o contradictie aparenta si tine de doua etape ale raportarii criticului la propria creatie: daca in intentionalitate si pe parcursul scrierii, „Istoria“ ramane o naratiune conceputa cu constiinta subiectivitatii ei si fidela criteriului estetic, odata scrisa, ea se transforma intr-un obiect cu drept de existenta autonoma. Butada „nu exista istorie literara, ci doar istorici literari“ – teoretizata la inceput – e rasturnata: tocmai pentru ca „Istoria“ exista sau a inceput sa existe, autorul ei devine o abstractie impersonala, precum vocea ratiunii sau a demiurgului, care si-a castigat dreptul de a impune propria grila asupra „realitatii romanesti“. Capitolul despre specificul national nu face decat sa monumentalizeze, situand intr-un plan al valorilor absolute, demersul anterior al criticului. Un fastuos si teatral gest de autopremiere. Tocmai de aceea, in final, Calinescu paraseste limbajul relativizator al istoricului literar, preluand rolul, mult mai „tare“ ontologic, de moralist al societatii romanesti. Caci, ceea ce afirma geniul schizoid al autorului in subtextul „Specificului national“ e ca recenta sa creatie, „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“, conceputa subiectiv ca orice istorie literara, ar putea evada, prin tipologiile create, in realitatea propriu-zisa. Din aceasta cauza, „Sadoveanu“, „Creanga“, „Eminescu“ devin, din simple ipoteze fictionale, categorii psihologice. La Calinescu nu e vorba, asadar, de o doctrina programatica a specificului national, cat de retorica celui care crede ca, pentru a fi o creatie efectiva care sa concureze realitatea, „Istoria“ sa trebuie sa impuna unul. In logica operei calinesciene, specificul national e cireasa de pe tort, focul de artificii de la final, corolarul firesc si garantia propriei genialitati.