Calinescu si proiectul etnocentric
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura literara » dosar
Autor: Andrei Terian
Dupa 1989, conceptia calinesciana asupra „specificului national“ a fost intampinata fie cu dezaprobare, fie cu o tacere politicoasa.
Era Calinescu constient de implicatiile teoretice si istorice ale demersului sau?
Motivele unor asemenea reactii nu sunt greu de inteles. Primul dintre ele se refera la o discreditare de ansamblu a problemei. Asta cel putin in aparenta. Caci repudierea treptata a teoriilor „specificului national“ s-a desfasurat in paralel cu arborarea tot mai insistenta a chestiunii „identitatii“. Ce-i drept, maniera de abordare a temei a cunoscut intre timp o mutatie substantiala. Conceptia potrivit careia codul nostru cultural ar fi inscris in codul nostru etnic a adunat in ultima vreme din ce in ce mai putini adepti – si pe buna dreptate. Totusi, denuntand o cauza falsa nu inseamna ca am rezolvat problema insasi. Si aceasta deoarece dorinta de a circumscrie identitatea unei comunitati etnice (si, implicit, corelativul acesteia, adica etnocentrismul) nu este un simplu moft ideologic, ci o fatalitate. Ea explica (sau, mai bine zis, creeaza) motivele pentru care membrii respectivei colectivitati isi pastreaza, in ciuda presiunilor centrifuge, sentimentul atasamentului comunitar. Iar, din acest punct de vedere, chestiunea etnocentrismului este intotdeauna actuala.
Celalalt motiv tine de conotarea ideologica a teoriei calinesciene in perioada comunista. Nu e niciun secret in faptul ca, in deceniile opt si noua, Calinescu a fost imbratisat cu fervoare de adeptii protocronismului si transformat astfel intr-un instrument de lupta impotriva sincronismului lovinescian si a partidei „estetice“. De pilda, intr-un articol notoriu („De la sincronism la protocronism“, in „Luceafarul“ din 1 octombrie 1977), Dan Zamfirescu considera „Istoria“ calinesciana drept „piatra de hotar spre o noua constiinta despre trecutul spiritual al poporului roman, la antipodul celei schitate de partizanii sincronismului inteles ca o „legica“ reflectare pasiva a curentelor de idei emanate din Occident si receptate prin „contagiune spirituala“ si „imitatie“„. Privind lucrurile din acest unghi, distantarea fata de conceptia calinesciana semnifica, inainte de toate, distantarea de o anumita epoca si, mai cu seama, de o anumita ideologie, aceea a national-comunismului autist si agresiv.
Cu toate acestea, tentativa de anexare a lui Calinescu la protocronism a cunoscut o replica memorabila la scurt timp de la enuntarea ei. E vorba de excelenta analiza a lui Mircea Martin din „G. Calinescu si „complexele“ literaturii romane“ (1981), unde autorul demonstreaza ca traditia culturala pe care o „descopera“ Calinescu e pe de-a-ntregul inventata. Si, mai ales, ca aceasta „inventie“ numita „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“ e facuta cu scopul de a sublima vechile „complexe“ de inferioritate ale culturii romane. Or, a actiona impotriva unor complexe presupune a le fi recunoscut in prealabil existenta: iata punctul care indica slabiciunea fabulatiilor protocroniste. Numai ca, solutionand o problema, Mircea Martin lasa in suspensie altele. Pe de o parte, criticul isi manifesta o indoiala de bun simt cu privire la „adevarul“ propriei interpretari atunci cand afirma: „Calinescu nu formuleaza ca atare principiul cuceririi traditiei, insa pare
De aceea, fara a respinge interpretarea lui Mircea Martin (o interpretare, ce-i drept, nefinalizata), imi propun sa investighez in textul de fata cateva probleme adiacente, dar nu mai putin relevante. Si anume: era Calinescu constient de implicatiile teoretice si istorice ale demersului sau? Daca da, care au fost premisele teoretice, evolutia si limitele acestui proiect? in fine, este proiectul etnocentric calinescian doar o „cale de mijloc“ intre precursorii sai sau reprezinta el o constructie autonoma, cu alte mize si cu alte finalitati?
Specificul? Care „specific“?
Raspunsul la prima intrebare vine mai repede decat era de asteptat. Abia intrat pe scena literara, Calinescu publica un articol sever la adresa sincronismului lovinescian („Cauze imperceptibile... In stransa interdependenta“, in „Sinteza“, mai 1927), in care incearca sa-si defineasca propriul punct de vedere. Nu voi intra acum in amanuntele polemicii dintre cei doi critici, care se intinde pe mai bine de un deceniu si jumatate. Important mi se pare insa ca modul in care contesta teoria lui Lovinescu il ajuta pe tanarul critic sa-si formuleze propria sa pozitie. Astfel, dincolo de obiectiile de principiu pe care i le aduce teoreticianului „mutatiei valorilor“, Calinescu e de acord cu Lovinescu intr-un fapt esential: „Vom studia dar intr-o cultura elementul fundamental care e specificul“. Insa pasajul care urmeaza e de-a dreptul surprinzator: „Cand e vorba de a stabili valori, preocuparea diferentialului este otioasa. Caci lasand la o parte faptul ca adevarata creatie nu poate fi specifica ne putem intreba in chip legitim care e specificul romanesc? De unde cunoastem noi sufletul italian, francez, germanic sau slav, daca nu a posteriori, dintr-o lunga evolutie culturala? Preocuparea noastra nu poate fi cautarea specificului spre a putea crea, ci invers, simularea creatiei spre a ne defini specificul. Critica romaneasca trebuie sa intre intr-o faza neocriticista in care desavarsita expectativa fata de fenomenul estetic nu presupune insa, pe taramul istoric, nici ignorarea cauzelor imperceptibile in stransa interdependenta si nici, mai cu seama, a caracterului de specificitate a oricarei culturi.“ Fragmentul citat cuprinde cateva idei definitorii pentru pozitia ideologica a lui Calinescu: mai intai, „specificul national“ nu e un dat, ci rezultatul unui proces care presupune o „lunga evolutie culturala“; apoi, un „specific romanesc“ nu exista inca, de vreme ce cultura autohtona nu a parcurs inca o asemenea evolutie; in fine, Calinescu inverseaza raportul dintre termeni, afirmand ca literatura determina specificul si nu invers. Prin urmare, inca de la inceputurile activitatii sale critice, Calinescu preconiza – am spune noi azi – o strategie culturala pentru dezvoltarea creatiei autohtone.
Ideile amintite nu sunt simple vorbe aruncate de dragul de a-l combate pe Lovinescu, ci exprima o atitudine de durata. Aceasta atitudine se regaseste sase ani mai tarziu, cand Calinescu recenzeaza cartea lui Al. Dima, „Aspecte si atitudini ideologice“ („Adevarul literar si artistic“, 2 iunie 1933). Astfel, desi se arata de acord cu unele din ideile autorului comentat, Calinescu face aici cateva precizari esentiale: „Cultura, traditia nu sunt norme, ci abstractiuni ale spiritului nostru clasificator. Poti caracteriza a posteriori o cultura, ii poti descoperi un fir conducator pe care il numesti traditie, dar a da ordin si a zice: „Asa trebuie sa fie cultura“ este a uita ca si cultura are, ca orice fenomen natural, legile ei, pe care noi le descoperim, nu le cream. Se va zice cum ca din descoperirea legii interioare a unei culturi se pot deduce marginile deviatiunii, dar si aici e un abuz de finalism in domeniul manifestatiunilor omenesti, deoarece orice abatere are explicatiunea ei naturala, si cultura nu e un fir simplu, ci unul impletit. Si apoi fi-va cineva sigur de a descoperi adevarata lege de dezvoltare a unei culturi, adevarata traditie, spre a o urma? Totul este de domeniul teoriei celei mai vagi, de vreme ce fiecare vede traditia tarii lui in alta parte.“ Din frazele citate rezulta clar ca, intre timp, ideile lui Calinescu nu numai ca se pastrasera, ci chiar se radicalizasera. Admitand, ca si in textul precedent, caracterul procesual al traditiei si posibilitatea unei caracterizari a posteriori, criticul isi precizeaza acum mai bine atitudinea sa anti-normativa, acceptand pluralitatea perspectivelor („fiecare vede traditia tarii lui in alta parte“) si facand un pas inainte catre acceptarea principiului ca un istoric poate remodela dintr-o perspectiva proprie trecutul. Prin toate aceste idei – reluate in cronica la o alta carte a lui Al. Dima („Adevarul literar si artistic“, 8 noiembrie 1936) – Calinescu anticipa tezele din „Tehnica criticii si a istoriei literare“ (1938).
Primul test: Evreii si avangarda
Totusi, nu e cazul sa exageram valentele divinatorii ale lui Calinescu sau sa facem din el un precursor al relativismului postmodern (in fond, criticul mai credea, la inceputul deceniului patru, ca noi „descoperim“, nu „cream“ traditia). Adevarul e ca intuitiile „subiectiviste“ sunt contrabalansate, in ceea ce-l priveste pe Calinescu, de cateva prejudecati comune epocii. Mai intai, criticul dovedea o puternica inclinatie pentru determinism, fapt confirmat de pasiunea sa pentru „fiziologii“ si ocultisme. Apoi, aprofundarea operei eminesciene i-a facilitat contactul cu nationalismele romantice de secol XIX, inculcandu-i ideea unei existente „obiective“ a „raselor“. Nu in ultimul rand, o alta sursa influenta in privinta determinismului etnic a fost gravitarea sa pe orbita „Vietii Romanesti“: prin intermediul lui Ibraileanu (pe care, intr-un necrolog, autorul „Istoriei“ il numeste „un Taine al nostru“), Calinescu asimileaza teoria istoricului si esteticianului francez, care vedea in „rasa“ unul din cei trei factori definitorii ai evolutiei literaturii. Iar Calinescu va avea ocazia sa-si testeze prejudecatile amintite in doua situatii neprevazute.
Prima dintre ele o constituie contactul cu avangarda, miscare pe care criticul o respinge inca de la inceput si cu o violenta extrema. Un motiv cunoscut al acestei reticente este ca textele avangardiste nu indeplineau conditia „organizatiunii“ sau a „structurii“, ceea ce le-ar fi exclus automat din sfera poeziei. La aceasta se adauga insa un motiv mai putin cunoscut, si anume originea evreiasca a multora din componentii gruparii. Prima luare de pozitie a lui Calinescu se gaseste in „Viata literara“ (12 octombrie 1929), la rubrica de revista a revistelor: recenzand revista „unu“, criticul se arata convins ca „modernismul roman este o miscare evreiasca“ si incearca sa contureze un profil al „sufletului ebraic“, „asa cum se revela in aceste publicatii“. Portretul este dur, jignitor chiar, in orice caz suficient de explicit pentru a face inutile alte comentarii: „o mare impertinenta si un nihilism radical, o ura pentru tot ce e traditie si o libidine desfranata, o inteligenta ascutita dar superficiala, dispret pentru forma, un sentiment al teroarei si o imaginatie de o absurditate sora cu dementa.“
Fireste, caracterizarea de mai sus era pe cat de agresiva, pe atat de eronata. Insa Calinescu nu era nici rasist, nici antisemit. O demonstreaza, poate, nu atat declaratia facuta in chiar textul amintit („Nu sunt antisemit si nu am repulsie. Vad un spirit deosebit.“), ci mai cu seama atitudinea sa ulterioara fata de scriitorii evrei. Astfel, o cronica la un volum semnat de Sasa Pana („Adevarul literar si artistic“, 31 octombrie 1937) indica adevaratul motiv al rezervei. Calinescu aduce in discutie problema suprarealismului si se intreaba „daca o astfel de miscare violent disociativa isi are rostul la noi“. Raspunsul, categoric negativ, este argumentat astfel: „Suprarealismul irita si intereseaza in Franta [...] fiindca acolo exista un exces de cultura si de arta. [...] Dar poezia romana nu se cunoaste in curente decat foarte de curand si foarte aparent. [...] Poezia romana n-a mancat pe saturate din mierea lirismului, nu a desfasurat aripele pegasului pe toata intinderea incat a veni acum si a tipa impotriva formelor inchistate, la noi, este aproape fara sens.“ Prin urmare, Calinescu este iritat nu atat de faptul ca evreii ar putea strecura, folosind drept cal troian avangarda, un specific „alogen“ in literatura romana, cat de faptul ca, negand traditia (orice traditie!), avangarda ar putea impiedica constituirea acelui „specific“ in care criticul vedea o conditie sine qua non a perpetuarii culturii romane.
Cazul scriitorilor evrei este reluat in „Istoria“ din 1941, insa de pe niste coordonate mult mai echilibrate. Ce-i drept, Calinescu strabatuse intre timp toata literatura romana, astfel incat pericolul disolutiei „traditiei“ i se parea acum improbabil. De aceea, desi continua sa-i aseze in sinteza sa „in afara cercului rasial“, criticul ii considera aici pe evrei „colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicisti, modernisti, agitati de probleme“, „facand puntea intre national si universal“ si recunoaste astfel autorilor de origine semitica un rol major: „ei compenseaza inertia traditiei si o fac sa se revizuiasca“. Prin urmare, atitudinea lui Calinescu fata de scriitorii evrei si fata de avangarda in genere suporta o modificare fundamentala. Si, nu mai putin, benefica: criticul are inteligenta de a-si asculta intuitia, fie si cu pretul renuntarii la unele parti-pris-uri teoretice, astfel incat imaginea „finala“ a fenomenului e mult mai aproape de adevar.
Al doilea test: Etiopienii si fascismul
Dar, dincolo de propriile intuitii si de certitudinea existentei unui „specific“ romanesc, ceea ce l-a determinat pe Calinescu sa renunte fara mari regrete la prejudecatile rasiale a fost evenimentul central al deceniului patru: ascensiunea fascismului. Fenomenul este inregistrat cu promptitudine si cu ingrijorare inca din 1933, cand, comentand cartea lui Petre Pandrea, „Germania hitlerista. Documente, idei, oameni“ (v. „Adevarul literar si artistic“ din 26 noiembrie), criticul vede in „antisemitismul absurd“ „numai o latura a unui nationalism rau inteles“, care ameninta in egala masura celelalte natii: „Atitudinea evreilor este coincidenta cu atitudinea constiintei noastre nationale, este alarma unui rasism preconizand inghitirea altor rase.“
insa pozitia criticului se precizeaza definitiv in articolele privind invadarea Etiopiei de catre Italia. Fenomenul pare, la prima vedere, pur conjunctural, insa se vede treaba ca evenimentele l-au bulversat serios pe Calinescu. Exista trei fapte care confirma acest lucru. Mai intai, desi mai abordase teme civice, „mizantropul“ nu publicase pana atunci niciun articol despre politica internationala; apoi, Calinescu publica nu unul, ci o serie de sapte texte (din octombrie 1935 pana in februarie 1936); in fine, criticul condamna vehement politica Italiei, tara de care era legat afectiv prin stranse afinitati biografice si culturale. Explicatia unei asemenea atitudini transpare insa destul de clar in sirul de articole: Calinescu se temea ca argumentele propagandistice folosite de regimul lui Mussolini impotriva Abisiniei ar putea fi folosite, la o adica, de o putere straina oarecare impotriva Romaniei. Prin urmare, criticul identifica adesea situatia Abisinei, stat crestin cu o cultura predominant rurala, cu aceea a Romaniei. De pilda, la argumentul ca etiopienii umbla desculti, Calinescu raspunde: „Si taranul roman umbla cu picioarele goale. E un motiv acesta de razboi?“. Sau, alteori, paralelismul e si mai evident: „V-ar place ca maine vreun vecin de inalta Kultur sa zica: ce ati dat voi romanii? Eminescu, zero. Noi avem pe Kant, ergo, avem dreptul de expansiune.“ („Cultura si picioare desculte“, in „Adevarul literar si artistic“, 27 octombrie 1935). Pe scurt, Calinescu isi da seama ca, dintr-o eventuala competitie bazata pe prioritatea rasiala, Romania n-ar avea decat de pierdut si aceasta il determina sa condamne fara echivoc rasismul.
Conduce oare aceasta condamnare a rasismului si la abandonarea determinismului rasial? Fara indoiala ca nu. De fapt, daca ar fi sa folosesc aici termenii lui Guy Hermet („Istoria natiunilor si a nationalismului in Europa“, Institutul European, 1997), publicistica lui Calinescu din deceniul patru se caracterizeaza tocmai prin ezitarea intre „modelul Herder-Fichte“ (natiunea ca datum etnocultural, ca „planta naturala“ a carei evolutie e determinata de Providenta) si „modelul Mill-Renan“ (natiunea ca rezultat al optiunilor membrilor sai, ca „plebiscit zilnic“ bazat pe consens). Nu e greu de inteles oscilarea lui Calinescu, care se vede in imposibilitatea de a renunta la vreunul din termenii ecuatiei. Daca ar fi renuntat la ipoteza existentei unui specific predeterminat, Calinescu risca – sau cel putin credea ca risca – sa piarda unica baza „obiectiva“ de circumscriere a fenomenului. Daca, insa, ar fi acceptat doar teza determinismului etnic, atunci s-ar fi vazut obligat sa excluda din literatura romana scriitorii de alta origine, ar fi fost incapabil sa explice variatiile geografice si istorice ale literaturii noastre si, mai ales, ar fi trebuit sa accepte existenta unor limite insurmontabile ale creatiei autohtone. Prin urmare, Calinescu va prefera sa practice in anii '30 un tangaj empiric intre determinism si autocreatie.
Determinism si autocreatie
Dovada cea mai clara a acestei oscilatii este chiar capitolul „Specificul national“ din „Istoria literaturii romane...“ (1941), unde Calinescu incarca sa realizeze un echilibru intre cele doua conceptii. Pe de o parte, autorul cartii sustine ca specificul e „un cadru congenital“, care nici „nu se capata, nici nu se pierde“, ca „garantia originalitatii noastre fundamentale sta in factorul etnic“, ca „in majoritate zdrobitoare creatorii de limba romana sunt romanii de rasa“ si ca „singura conditie pentru a fi specific e de a fi roman etnic.“ Pe de alta parte, Calinescu admite ca „putina infiltratie straina“ a fost „rodnica“ in literatura noastra, ca „nicaieri si deci nici la noi nu se va putea gasi un tip etnic pur si uniform“ sau ca: „Si specificul ca si rasa, reprezentand un echilibru, e intr-o deplasare inceata dar continua. Determinarea lui se va face cu vremea si nu s-ar putea azi decat indica metoda si arunca sugestii. E un fel de a spune ca incepem a lua cunostinta de noi insine.“ Cu toate acestea, e evident ca cele doua serii de reprezentari se afla intr-o contradictie frapanta. Faute de mieux, Calinescu incearca sa surmonteze antinomia recurgand la ipoteza gradualitatii specificului, de unde si proiectia geografica a reprezentarii: „in jurul unui factor etnic stabil, legat de centrul geografic, se desfasoara in cercuri degradante cateva zone de specificitate.“ Cu alte cuvinte, „exista o specificitate totala si alta partiala“, astfel incat „un alogen chiar poate sa ne imbogateasca sufletul, deplasand putin punctul de echilibru“.
Platforma teoretica a capitolului final din „Istorie“ se gaseste intr-o conferinta din 1944 („Rasa, rasism si literatura“, in „Tribuna poporului“ din 8 si 9 decembrie), pe care majoritatea comentatorilor au ignorat-o. Calinescu incepe prin a disocia net intre doua doctrine aparent complementare, admitand teoria raselor („ipoteza tipologica cu caracter stiintific dupa care omenirea se imparte in cateva grupuri fiziologice si spirituale“) si respingand ferm rasismul („doctrina speculativa si mai ales fantezista, dupa care rasele sunt inegale calitativ, unele alese de Domnul si altele damnate, doctrina in virtutea carora rasele superioare sunt indreptatite a subjuga rasele inferioare“). Pana aici, nimic nou. Diferenta notabila tine insa de accentuarea mobilitatii „specificului“. Astfel, Calinescu sustine ca rasa „nu e un absolut, ci un vesnic proces“, „un echilibru intre componente, cu un nod de compensatie, care face dificila o definitie integrala“. Totodata, el justifica posibilitatea influentelor printr-o metafora inspirata: „Prin incorporarea unui alogen nu vom strica acest echilibru, ci, dimpotriva, il vom spori. [...] Nu e indreptatita frica de eterogen. Arunci o sticla de cerneala in ocean si oceanul nu se va innegri.“
Dus-intors
Totusi, aceasta solutie de compromis nu pare sa-l fi multumit pe Calinescu, care va experimenta in perioada imediat urmatoare mai multe strategii de a depasi impasul in care se gasea. Dintre acestea, cea mai putin inspirata a fost aceea din „Istoria literaturii romane. Compendiu“ (1945), care, accentuand in capitolul initial („Getii“) componenta nelatina a fondului autohton, va alimenta cu multa apa moara protocronista. In plus, perspectiva din „Compendiu“ semnala, din punctul de vedere al metodei, un regres in raport cu „Istoria“ din 1941. In marea „Istorie“, Calinescu ramasese fidel principiului sau de a determina specificul a posteriori, dupa examinarea materialului empiric; in schimb, „Compendiul“ marcheaza o intoarcere la determinismul restrictiv al lui Taine. Tot asa cum in „Istoria literaturii engleze“ (1864) Taine incerca sa deduca aspectele reprezentative ale scriitorilor din Albion in baza unei imagini rasiale preconcepute, Calinescu proiecteaza aici asupra literaturii romane reprezentarea unui „getism“ atemporal.
Culmea e ca G. Calinescu se afla pe atunci foarte aproape de tinta urmarita. Dilemele sale teoretice referitoare la raportul dintre rasa si literatura se clarifica in momentul cand criticul il citeste (probabil pentru prima oara) pe Emile Hennequin, cu a sa „Critica stiintifica“ (1888). In cartea amintita, Hennequin combatea determinismul rasial al lui Taine si, fara sa nege ideea reprezentativitatii etnice a literaturii, vedea in factorii extraliterari un efect al literaturii, si nu invers. Rezultatele asimilarii lui Hennequin se observa in articolul „Hennequin si Ibraileanu“ („Lumea“, 21 octombrie 1945), unde Calinescu il reciteste pe Ibraileanu prin intermediul precursorului sau francez, raspunzandu-si, totodata, propriilor sale intrebari. Dintre acestea, cea mai importanta privea ponderea factorului rasial in determinarea „specificului“ unei literaturi, problema pe care Calinescu o dezleaga intr-o fraza inca actuala: „Valoarea nationala a unei opere nu sta in faptul ca autorul apartine respectivei natiuni, ci fiindca natiunea se recunoaste in ea.“ Ce-i drept, Calinescu nu va renunta niciodata definitiv la factorul etnic in investigatiile sale. Insa acest amanunt este mai putin relevant: cert este ca, de acum inainte, criticul nu mai are nevoie de „rasa“, pe care oricum o folosise pana atunci mai mult pe post de placebo teoretic.
„Specificul specificului“
Motivul pentru care Calinescu nu se opreste in cautarile sale o data cu aparitia marii „Istorii“ e simplu: pentru el, aceasta era doar o etapa si nu punctul final al calatoriei sale. In fond, acest caracter „tranzitoriu“ al „Istoriei“ mari fusese anticipat inca din 1941, prin cateva fraze-cheie diseminate de-a lungul cartii. „“Istoria literaturii romane“ – scrie Calinescu in capitolul final – nu poate sa fie decat o demonstratie a puterii de creatie romane, cu notele ei specifice, aratarea contributiei nationale la literatura universala.“ insa tot el scrisese cu cateva randuri mai sus: „Specificitate nu e nota unica, ci o nota cu precadere.“ E drept, dar, in acest caz, ce „contributie“ ar mai putea aduce literatura romana la cea universala? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Calinescu trebuia sa izoleze, printre „notele cu precadere“, „notele unice“. Ceea ce nu va pregeta sa faca. Fireste, atata cat i-au permis puterile. Si, mai ales, cat i-au permis vremurile.
Persista inca prejudecata ca studiile de literatura comparata ale lui Calinescu ar fi niste „scrieri de placere“ sau niste cai de evadare din chingile ideologiei. Cu toate acestea, Calinescu si-a scris majoritatea articolelor respective in anii '40, in plina putere creatoare. Totodata, ele apar inainte de 1948, deci intr-un regim de libertate – poate relativa, dar in orice caz fara ca eventualele constrangeri sa afecteze in chip substantial opiniile literare ale criticului. Oricum, fapt e ca, la jumatatea deceniului 5, Calinescu se angajeaza cu toate fortele in studierea literaturilor straine. In 1946 publica „Impresii asupra literaturii spaniole“, demarand o cercetare similara cu privire la literatura italiana. Intentia sa era clara: sa determine locul „specificului“ romanesc intre celelalte „specificuri“ nationale si traseze astfel un „specific al specificului“ literaturii romane. Din acest punct de vedere, celebra sa afirmatie din „Prefata“ marii „Istorii“ („o adevarata critica isi stabileste scara de valori in cuprinsul literaturii sale“) nu exprima o hotarare irevocabila, ci doar o repliere strategica, care se va vedea apoi corectata in prefata „Impresiilor“: „A judeca o literatura numai din cuprinsul ei si, inca si mai rau, numai intr-o portiune, e o aberatie. Nu poti sta de vorba despre Conachi cu cine nu stie recita din Petrarca.“ Cu alte cuvinte, „Impresiile“ se incadreaza, la fel ca si „Istoria“ din 1941, intr-un vast proiect etnocentric, menit sa dea seama despre originalitatea literaturii romane.
insa importanta „Impresiilor“ mai e si alta: cartea arata in ce masura s-a metamorfozat metoda calinesciana ca urmare a contactului cu conceptia lui Hennequin. Caci, dincolo de cochetaria aparenta, prefata cartii dezvaluie o rasturnare a perspectivei tainiene: „Nu exagerez determinismul lui Taine, explicatia climatica a unei literaturi, desi n-o repudiez ca instrument partial de lucru, de altfel verificat. Nici n-am ajuns inca la o convingere precisa asupra masurii in care specificul rasial, geografic si istoric intra in substratul unei arte. Insa din simpla dorinta de petrecere intelectuala mi-am propus totdeauna sa fac drumul intors, acela de a cunoaste geografia unei tari pe dinauntru, prin cultura ei. Poate ca realitatea infirma uneori datele literaturii, dar acestea din urma raman totusi niste documente pozitive ale aspiratiilor respectivului popor. Peisajul eminescian si sadovenian este mai semnificativ pentru strainul inteligent decat cel privit din goana trenului si, oricum, privelistea reala subsumata celei literare capata alte adancimi.“ Si, intr-adevar, criticul renunta aici la orice apriorism, punand intre paranteze orice consideratii extraliterare si deducand „specificul“ literaturii spaniole exclusiv din operele studiate. Insasi organizarea materialului nu mai urmeaza aici ordinea cronologica, ci ordinea trasaturilor „specifice“, care aduna fiecare in jurul ei cate un manunchi de texte. Ba, mai mult, nu numai ca geografia (ca si rasa) e inlaturata ca factor explicativ, dar ea insasi e reconstituita – in capitolul „Putina geografie“ – pe cale fictionala, prin intermediul textelor literare. Din acest motiv, „Impresiile“, considerate adesea o opera minora in ansamblul scrierilor calinesciene, semnaleaza punctul cel mai avansat in care ajunsese etnocentrismul lui Calinescu.
Epilog
Cand, si mai ales unde, s-ar fi oprit proiectul etnocentric calinescian, aceasta e o intrebare al carei raspuns tine de sfera speculativului. Pesemne ca, daca timpul ar mai fi avut rabdare, Calinescu ar fi dat o suita de radiografii ale marilor literaturi europene, pentru a pune in evidenta „specificul specificului“ romanesc. Dar asta e deja alta poveste.
Cert este ca, din observatiile de mai sus, trei concluzii se desprind cu usurinta. Mai intai, Calinescu nu numai ca era pe deplin constient de mizele propriului proiect etnocentric, dar acesta a devenit treptat punctul central al intregii sale activitati critice, intrerupte brutal de instaurarea regimului comunist. In al doilea rand, evolutia acestui proiect traseaza un drum sinuos, determinat de factori conjuncturali, cu replieri strategice, dar mai cu seama cu o continua confruntare intre propriile premise teoretice si experienta de teren. Din acest punct de vedere, e interesant de observat ca aparitia „Istoriei literaturii romane“ din '41 nu coincide cu punctul de maturizare teoretica deplina a lui Calinescu – fapt care se produce, in ceea ce priveste problema de fata, dar si altele (conceptia despre poezie, de pilda), dupa 1945. Nu in ultimul rand, ideea prezumtivului izolationism cultural profesat de Calinescu se cuvine respinsa: nu numai ca criticul nu a pledat pentru inchistarea in cadrul propriei traditii, dar el a incercat sa proiecteze literatura romana pe un amplu fundal european, ale carui dimensiuni, din pacate, nu le putem decat banui.