Oglinda, oglinjoara...
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
La Libraria Noi din Bucuresti, probabil si in alte locuri, in care trebuie sa cautati bine, inca se mai gaseste volumul „Canon si canonizare“, publicat, sub ingrijirea lui Marin Mincu, la editura Pontica, in 2003. El aduna articolele-raspuns la o ancheta, survenita la scurta vreme dupa numerele speciale dedicate canonului si temelor conexe ale revistelor „Familia“ si „Euresis“, coordonate de Ion Simut si, respectiv, Mircea Martin.
Ideea de a strange in volum raspunsurile publicate initial in „Paradigma“ ne ofera acum acces direct la mecanismele care se pun in miscare la auzul cuvantului „canon“ in mintilor unor literati sau oameni de cultura, din varii generatii si cu specializari diferite. De mentionat ca cei mai multi dintre cei reprezentati in volum de propriiile lor raspunsuri nu au cercetat sistematic problematica, ceea ce de asemenea se vede foarte limpede din texte. Pacat ca autorul acestui util proiect editorial nu ne spune si nu ne da niciun indiciu despre cum a selectat participantii la aceasta ancheta! Ar fi justificat astfel prezenta unor nume, de altfel de neneglijat, precum Angela Marinescu, Ion Buzera, Simona Grazia Dima etc. Dar laudabila hotararea coordonatorului de a nu trage concluzii! intr-un fel, era inevitabila, dat fiind continutul, uneori previzil, alteori aiuritor, oricum neomogen, al raspunsurilor la cele trei intrebari puse de Marin Mincu. Le citez asa cum apar ele in „Argument“: „1. Ce se intelege prin notiunea de „canon literar“, astazi, la noi? 2. Cum functioneaza „canonizarea literara“ in perioada postbelica? 3. Exista un canon „textualist“ si, daca se poate vorbi de o „miscare“ textualista, cum se explica aparitia acesteia?“
Paiul din ochiul celuilalt...
Am citit volumul fiind oarecum familiarizata cu problematica si contributiile la tema, nu multe, dar nici asa de putine, gazduite in ultimii ani de diverse reviste culturale din Romania, cu putinele studii semnificative scrise de critici si teoreticieni romani si de asemenea cu cele mai recente contributii sistematice (volumul „Canon, canonic“ al Cosenei Nicolae si un volum mai vechi, nu tocmai neglijabil in peisajul autohton, totusi niciodata invocat, scris de Gabriel Cosoveanu si numit „Vocile canonului“). Asteptarea de a gasi aici o oglinda fidela a impresionismului excesiv dincolo de care nu ramane mai nimic mi-a fost satisfacuta. Si nu este singura in aceasta situatie.
Multi dintre repondenti sustin ca in Romania, dom'le, nu stie literatu' ce vorbeste cand zice „canon“, termen folosit empiric, intuitiv. Ceea ce nu poti decat sa aprobi, desigur, dar nu fara a preciza ca nu e vorba chiar de tot literatu'. Dar cititi cu atentie volumul si veti vedea ca cei tare ofuscati de ambiguitatea, imprecizia si existenta nefixata a termenului pe teren romanesc, de amatorismul utilizatorilor lui, nu au nimic de propus! Arata cu degetul dispretuitor, recurgand, bineinteles, la un ton general si simpificator care iti da adesea fiori. Nu prea au nimic consistent de oferit, dar au „taria opiniunilor“, sunt secretosi si insinueaza ori ca au chestiunea la degetul mic si ceilalti (?) sunt diletanti, ori ca nu cunosc pentru ca nu-i intereseaza. Multe dintre raspunsurile despre acceptiunea locala a „canonului“ nu au nici cea mai vaga sau mica legatura cu acceptiunea termenului in limbajul discipinelor socio-umane, dar fiecare repondent se simte indreptatit sa ofere o aproximare. Ca nu „pun degetul“ pe chestiune sau o pierd intr-un hatis greu de descifrat nu e un motiv sa refuzi sa participi la o astfel de ancheta, nu?! Cadrul publicistic ce a gazduit aceste panseuri, unele mai focalizate, altele „libere“, nu poate fi, in niciun fel, o justificare. Iar intuitia si eruditia nu ajuta, de data asta, cu nimic, caci le ineaca suficienta de sine. Tonul abstractizant, limba de lemn, pretiozitatea, „siguranta“ expunerilor, univocitatea, gravitatea, puterea de a vedea ca ce spun ceilalti „nu e bine“, credinta ca ce spui tu e un raspuns cu-adevarat personal nu pot sa nu te faca pe tine, cititorul curios si alfabetizat, suspicios. Cu atat mai mult cu cat aceiasi repondenti nu simt nevoia de a-si argumenta opiniile ( cu alte cuvinte: Nu cred ca exista un canon textualist, da' nu spui de ce!) sau doar cred ca si le argumenteaza. Totul e nebulos si vag. Opinia e adesea radicala (Bogdan Ghiu cu „Canonul e media, mediatizare. E ce se face cu literatura la marginea si in afara ei, e suprascrierea contemporana-istorica a literaturii. (...) in Romania se produce mai mult canon si canonizare decat literatura efectiva. Avem mai multi generali decat soldati.“ – dezacordul din penultima propozitie ii apartine autorului citat, n.a.), adesea esta contra, da' nu se intelege contra ce anume. Uneori e transparenta si subtire, fara nuante, alteori e opaca.
Cu mai multe flori se poate face primavara...
Dar iata-i, in ordine alfabetica, pe cei care chiar raspund la intrebari: Livius Ciocarlie, Alexandru Condeescu, Paul Cornea, Daniel Cristea-Enache, Mircea Martin, Florin Mihailescu, Marin Mincu, Romul Munteanu, Mircea Muthu, Ion Pop, Ion Simut, Octavian Soviany, Mihai Sora, Mihai Zamfir. Vedem aici stradania de a descrie cuprinzator un termen cu care umanioarele opereaza constant, un termen de import, cum bine spune (dispretuitor, desigur) Bogdan Ghiu, fara sa precizeze ca e un imprumut care raspunde unei nevoi, deci nu un barbarism, unei nevoi impuse dupa momentul 1989. Toti recunosc necesitatea acestei dezbateri pe teren romanesc, survenite in vremuri cand Occidentul se lupta cu miscarile anticanonice.
Cat despre reprezentarea teoretica a canonului, asa cum o cere intrebarea 1, am reperat doua tendinte in raspunsurilor specialistilor mentionati: 1. tendinta dominanta si convingatoare de a legitima patrunderea termenului in limbajul criticii si teoriei literare de la noi, acompaniata de propunerea unui set de proprietati ale canonului literar (mobilitate, eterogenitate, pluristratificare, variabilitatea a criteriilor, plusuri, minusuri, tipuri de canon, conferire de legimitate, misiune de clasificare etc.), de discutii cu diverse accente, atat cat a permis spatiul, si de o deschidere matura in fata problematicii, consolidand un profil-invariant al termenului; 2. descrierea minimalizatoare, care depaseste prea putin faza impresionista, pe care autorii isi ridica argumentatia. (Iata primul fragment din raspunsul lui Alexandru Condeescu la aceeasi intrebare: „Prin canon literar, in sensul strict al unei teorii literare corente, astazi nu se intelege mai nimic precis la noi. El este perceput mai degraba ca o „dogma“ a zilei, ca o „moda“ literara (a succesului) cu intreaga tiranie a acesteia, decat ca un ideal al perfectiunii de atins, fie si epigonic. De-a lungul timpului postbelic a existat tendinta, ca si astazi, nu o data obtuza si adesea intoleranta, de a se impune dictatura vreunui mod sau grup literar.“
in cazul unora, am observat fireasca dorinta de a desface responsabil si nuantat un mecanism foarte complicat, contradictoriu in unele aspecte ale lui, asa cum stim, de a incerca sa explice un aspect sau altul. In cazul altora, am observat preferinta pentru metafora canon – auberge espagnole, pe care o afirma Livius Ciocarlie: „Ca orice cuvant la moda, canonul este une auberge espagnole, adica un loc unde iti aduci alimente de acasa. Inainte de a atinge claritatea conceptelor abandonate, canonul e un haos – sper – fertil.“ Dar spatiul nu-mi permite sa discut aceste doua atitudini in relatie cu structura intelectuala si specializarea celor care le imbratiseaza.
Dincolo de astfel de remarci, e evident ca, in varietatea spiritelor care coabiteaza in acest volum, multe dintre ele fara sa se intalneasca, prinse fiind cu monologuri pe o tema atat de grava si fierbinte, se configureaza doua categorii de utilizatori: 1. profesionistii lecturii, care prefera sa foloseasca acceptiunea asa cum s-a specializat ea in stiintele socio-umane in ultimele decenii; 2. artistii ce poarta costum de teoretician pentru scurta vreme, care vor sa inteleaga ideea de canon dupa bunul plac, gasind, fireste, diverse tipuri de argumente pe care sa-si sprijine interpretarea (Horia Garbea, Traian T. Cosovei etc.). Oglinda pe care o tine volumul, ocultand unii actori care chiar au un rol de jucat in povestea canonului literar in Romania postdecembrista, va va aduce in fata ochilor fel de fel de prestante. Fie ca cercetati indeaproape chestiunea, fie ca va interseaza tengential, ea va va arata de toate: ceva de admirat, ceva de luat in seama, ceva de invidiat, ceva de ras, ceva de plans, ceva de preluat, ceva de aruncat. O comedie folositoare pentru minte, inima si literatura!