Romanul criticului
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
In critica actuala pare un lucru de la sine inteles ca „Adela“, exceptionalul roman al lui Ibraileanu, ar fi o plasmuire cu miza teoretic-demonstrativa, un fel de mise en scene a aforismelor din „Privind viata“ si a reflectiilor teoretice din „Creatie si analiza“. Dar radacinile autobiografice ale fictiunii nu pot fi neglijate, oricat efort exegetic ar depune comentatorii pentru a ne convinge ca opera poate trai foarte bine si singura. In plus, divortul acesta irevocabil nu avea cum sa fie pe placul lui Ibraileanu. Drept urmare, nu vom considera drept pura intamplare corespondentele dintre existenta concreta a autorului si cea a doctorului Emil Codrescu, orice ar spune propovaduitorii inocenti ai autonomiei esteticului.
Ibraileanu, se stie, pretuia indeosebi „realismul“ (inteles ca „energetism“), romanul de creatie si, in genere, toate acele forme artistice „mai vii decat viata“ care imbogatesc continutul de reprezentari ale lumii si contribuie la o mai buna si mai complexa cunoastere a omului. „Creatia“ presupune, apoi, vointa obiectivarii, reprimarea impulsurilor ingust subiective si canalizarea energiei in vederea altor scopuri decat cele dictate de mismasurile carnii. Iar analiza, care vine dupa creatie, cu atat mai mult. Printre altele, Ibraileanu atrasese atentia si asupra diferentei dintre analiza propriu-zis morala si introspectie, abia ultima cu adevarat remarcabila, din moment ce pune sub microscop, injosindu-le, pana si cele mai sfinte continuturi sufletesti. Ale propriei persoane, nu ale altora. Fiindca analistul e un experimentator nitel masochist, ce se ia mai intai pe sine ca obiect de observatie, si numai dupa aceea isi asuma riscul generalizarii. Cine se inchipuie cugetator inainte de aceasta chinuitoare asceza preliminara esueaza in preceptistica ieftina, usor de recunoscut dupa ambalaj.
Semnaland nivelul inalt de abstractizare la care ajunsese romanul european cu Gide, Rostand sau Mauriac, Ibraileanu tinea sa-i scoata in evidenta, subiacent, deficitul de creatie (exceptand, desigur, „cazul Proust“). Potrivit propriei conceptii organicist-evolutioniste, daca literatura occidentala depasise stadiul creatiei, pana la un formalism steril, de geometrie pura, fara viata, romanul romanesc nu atinsese nici macar o treapta cat de cat acceptabila, in sensul obiectivarii. De analiza nici nu putea fi vorba. Prin urmare, cum se explica optiunea lui Ibraileanu? Sa fie oare „Adela“ rodul ambitioasei tentative de sincronizare cu vestitele modele occidentale? Putin probabil. De asemenea ambitii se faceau vrednici mai degraba adversarii criticului de la Iasi, printre care Lovinescu nu era dintre cei mai marunti. Atunci?
Mai intai – era de asteptat – Ibraileanu respinge, hotarat, confesiunea. Sa nu ne lasam, totusi, atat de usor pacaliti: refuzul marturisirii subiective nu vine din modestie. Asa cum etica scriitorului valorifica marginalitatea si anonimatul, ipocrizia si banalitatea ca strategii defensive, autoprotectoare, si estetica sa privilegiaza deghizamentul, jocul cu masti. Romanul, fie si sub forma unui jurnal, nu e autobiografie, ci opera de imaginatie. „Pactul“ lui Lejeune este exclus din capul locului. La fel, identitatea dintre autorul romanului si doctorul Emil Codrescu (autor al „jurnalului“, narator si protagonist deopotriva). Stim totusi ca, uneori, masca mai degraba tradeaza decat ascunde. Nu altfel stau lucrurile in cazul de fata: temperamentul si sensibilitatea eroului, dar mai cu seama „ideile“ sale, nu fac decat sa trimita, ca un ecou, la natura complexa a personalitatii scriitorului insusi. Tot astfel, strategia narativa adoptata accentueaza proiectia autofictionala, de unde si selectia riguroasa din propria biografie a situatiilor exemplare, generatoare de semnificatii cu bataie mai lunga, dincolo de litera documentului.
Si totusi, de ce „analiza“ si nu „creatie“? Asemeni intrebarii, raspunsul e la fel de banal si de previzibil: criticul se simtea mai inclinat spre comentariul vietii decat spre creatie, mai mult spre observatia de nuanta decat spre constructia sistematica. Admirator al lui Proust, din care se zice ca, spre sfarsitul vietii, cita mereu cu evlavie, interpret inteligent si subtil al prozatorilor rusi, fascinat de forta lui Tolstoi, dar mai apropiat prin temperament de Turgheniev, scriitorul „cel mai delicat si sensibil in grad suprem la «eternul feminin»“, Ibraileanu avusese probabil ideea de a realiza ceva similar, constient fiind ca, pentru a izbuti, trebuia sa treaca peste niste piedici serioase. In primul rand, publicul romanesc nu era inca suficient de rafinat pentru a intelege si recepta cum se cuvine drama unei sensibilitati cultivate si usor maladive sau, oricum, la limita normalitatii, ca aceea a lui Codrescu. Lasa ca nici critica nu era, deseori, mai breaza, dovada proasta reputatie a lui Proust si a decadentior, ca sa nu mai vorbim de poezia pura (punct vulnerabil si al exegetului iesean), luata drept forma fara continut, joc absurd s.a.m.d. Apoi, critic si profesor cu autoritate, Ibraileanu se vedea nevoit sa treaca peste un obstacol mult mai puternic, acela al autocenzurii. Episodul aventurii extraconjugale cu Olga Tocilescu, de notorietate publica, va fi contribuit intr-o mare masura la accentuarea reticentei omului delicat si temator de scandal. Editarea unui astfel de „document sufletesc“ i se parea lui Ibraileanu, probabil, un act de exhibitionism, de care avea oroare.
Pe langa piedicile acestea personale, dificultatile estetice au contribuit si ele destul la indelunga gestatie a textului (tinut ani la rand in sertar si publicat abia spre sfarsitul vietii autorului, se pare din motive financiare). Modelul pe care l-a avut Ibraileanu in vedere s-a cristalizat lent, anticipat fiind inca din tinerete (vezi fragmentul postum intitulat „Doamna X“, in Opere VI). Influenta cea mai puternica vine, previzibil, mai mult dinspre Turgheniev decat dinspre Proust. In „Creatie si analiza“ ii recunostea „rusului cu inima de aur“ excelenta in privinta imaginarii tipurilor de femei si, mai ales, de fete. Secretul tehnic al atator reusite memorabile il descoperea autorul „Adelei“ in absenta motivarii psihologice a comportamentului feminin si a sufletului iubitei, vesnic impenetrabil. Apropiindu-se de femeie „cu respect si sfiala, ca de un sanctuar“, romancierul stia ca nu doar „formele fizice“ captiveaza, intrucat „ceea ce merita sa fie relevat de artist nu este ceea ce e animalic in om“. Pentru ca prozatorul rus dovedeste un simt artistic superior („cel mai artist dintre romancierii secolului al XIX-lea, adica din toate timpurile“, „realist fara balast“), ceea ce explica idealismul estetic, eleganta obosita si neafectata a sensibilitatii.
Ibraileanu nu e insa un simplu imitator. Cand isi scria romanul, Turgheniev era deja cunoscut publicului romanesc. S-au gasit chiar destui condeieri ce nu s-au sfiit sa-l deformeze, adaptandu-l specificului autohton. Asa a aparut o intreaga galerie de personaje intruchipand tipul omului de prisos, indragostit de tihna, melancolizat prematur din bunastare si lipsa de ocupatie. Pe langa liota de plagiatori fara har, scriitorul rus si-a aflat un adevarat emul abia in Sadoveanu, maestrul neintrecut al prozei acesteia cu parfum de epoca si de mucegaiurile locurilor unde nu se intampla niciodata nimic, o proza in fond idilica, de atmosfera, colorata sentimental atat cat sa nu produca mari traume sufletesti, sa nu strice digestia „cuconilor“ ori tenul imbujorat al gingaselor jupanite.
Ibraileanu nu pastreaza aproape nimic din sentimentalitatea zaharisita a romantei provinciale si complica inextricabil psihologia personajelor sale. Rafinamentul septic al lui Codrescu sterge orice urma de praf si imprima atmosferei o nuanta de superioara decadenta – nu rococo, ci de belle époque, ca in tablourile impresionistilor, unde lumea buna isi etaleaza toaletele apretate si pretioasele accesorii (matasea si umbrelutele, delicatele broderii, tilindrul, bastonul cu fildesuri scumpe) in plin soare, pe fondul de un verde aprins al naturii din jur.
in romanul lui Ibraileanu elementul decorativ pare un simplu pigment, pentru ca atmosfera este mai mult psihologica si morala, evocarea purificandu-se de materia reziduala a emotiilor retrospective. Trecutul ramane viu cat timp poate fi actualizat, angajand deopotriva sensibilitatea si inteligenta, intreaga viata afectiva. Altfel, se transforma intr-un fetis odios, venerat de fapturile cu lacrima usoara si minte putina, antidot placut, care adoarme constiinta. E limpede, „modelul Turgheniev“ nu constituie unica sursa.