Cine se teme de antipsihiatrie?
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura psi » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Notiunea de antipsihiatrie a fost creata de psihiatrul si psihoterapeutul britanic David Cooper (1931-1986) intr-un context clinic prilejuit in Occident de ampla miscare de reformare a institutiei psihiatrice traditionale. Pentru a fi mai bine inteleasa, antipsihiatria nu trebuie disociata de avantul inregistrat in epoca de psihoterapia institutionala apuseana. Daca pe la jumatatea anilor ’50 ai secolului trecut aceasta din urma isi propunea sa modifice relatia dintre psihoterapeut si pacient in sensul unei alte viziuni asupra bolii psihice grave, mai liberale si mai umaniste, antipsihiatria a militat pentru desfiintarea institutiei spitalicesti ca azil si in favoarea reformularii a insusi conceptului de maladie mentala. Printre coriferii curentului antipsihiatric s-au numarat britanicii David Cooper, Ronald Laing si Aaron Esterson, americanii Thomas Szasz si Gregory Bateson, italianul Franco Bataglia etc.
Aparent, desi a fost intotdeauna un adevarat fief al miscarilor revolutionare si contestatare, Franta nu s-a aliniat curentului antipsihiatric international, dar acest lucru se explica datorita unor pricini precise: pe de o parte, imediat dupa razboi lacanismul a functionat ca un fel de stanga disidenta in domeniul psihiatriei traditionale, iar pe de alta parte, teoreticieni si filosofi ca Michel Foucault, Gilles Deleuze si Félix Guattari au practicat o critica radicala a fundamentelor sistemului azilar, in care vedeau prelungirea cinismului cu care puterea politica epureaza societatea de tot ceea ce contravine modelului sau de normalitate. Fara a fi propriu-zis terapeuti, Foucault, prin lucrari ca „Istoria nebuniei in epoca clasica“, „Nasterea clinicii“, „Boala mentala si psihologia“ si o parte a cursurilor tinute la College de France, si Deleuze (impreuna cu Guattari), prin celebrul studiu „L’Anti-Oedipe. Capitalisme et schizophrénie“, au creat o atmosfera insurgenta si antiautoritara, orientata fatis contra manipularilor si dezumanizarii specifice institutiei psihiatrice traditionale, asa cum o stim de la Pinel si pana la Kretschmer.
De fapt, antipsihiatria se inscrie intr-un ansamblu de curente inspirate de stanga intelectuala si democrata apuseana, precum Flower Power si orientarile pacifiste in Statele Unite, revoltele studentesti de la Paris si Berlin etc. Gandirea marxizanta a lui Theodor W. Adorno si Max Horkheimer, promotori in perioada interbelica ai teoriei critice in cadrul Institutului de Cercetari Sociale de la Frankfurt, a stat la baza ideologiei adoptate de tinerii insurgenti si reformatori, iar urmasii parintilor-fondatori, Erich Fromm si Herbert Marcuse, au devenit in epoca postbelica liderii informali si noii profeti ai unei revolutii social-politice ce s-ar fi vrut mondiala.
Modificarile situatiei internationale pe la jumatatea anilor ’50, respectiv intrarea razboiului rece intr-o faza mai blanda, stabilizarea celor doua mari blocuri politice, relativul boom economic mondial si avantul miscarilor de eliberare din tarile Lumii a Treia s-au reflectat intr-o transformare a constiintei civice a tineretului occidental in sensul marxizarii si al contestarii vechiului sistem (capitalist si burghez) al parintilor, onorabili membri ai conservatoarei middle class. Sensibilitatea tinerilor s-a dovedit foarte deschisa la ideea de revolutie sociala si politica, de pacifism international si de egalitate a sanselor in societate. Tinerii au promovat cu entuziasm proiectul de realizare a unui sistem social care sa lucreze in directia micsorarii diferentelor de stare economica si a ajutorarii celor defavorizati social. Natural ca tuturor acestor miscari intelectuale si ideologice nu le lipsea o autentica generozitate civica, precum si o solida componenta utopica, fapt care si explica esecul lor politic datorat lipsei unui pragmatism elementar. Totusi, consecintele luptei pentru modificarea aspectelor autoritariste ale societatii vestice nu au fost deloc minore. Schimbarile s-au inregistrat nu numai in plan politic sau institutional, ci si artistic. In Marea Britanie, autori ca John Wain, Allan Silitoe, John Osborne, Harold Pinter, Kingsley Amis, Arnold Wesker, John Braine, apartinand curentului AngryYoung Men, si cineasti ca Tony Richardson, Karel Reisz, Lindsay Anderson, membri ai miscarii Free Cinema, iar in Statele Unite, scriitori ca Norman Mailer, Truman Capote, Ken Kesey, Harper Lee, J. D. Salinger ori creatori de cinema ca Mike Nichols, Milos Forman, John Schlesinger si Hal Ashby au contestat in operele lor alienarea si caracterul inuman caracteristice unui sistem politic in care tinerii nu se mai regaseau.
O componenta deloc neglijabila a acestui sistem era reprezentata, in viziunea junilor frondisti, de domeniul institutional al sanatatii mentale. Incalcarile drepturilor omului si ale bolnavului, abuzurile abordarii medicale (practicarea lobotomiei, a socurilor electrice, a medicamentatiei psihotrope in exces), utilizarea psihiatriei in scopul reducerii la tacere a adversarilor politici au fost denuntate fara mila. Un roman precum „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ al lui Ken Kesey (excelent ecranizat de Milos Forman) a dinamitat atitudinea societatii civile fata de starile de lucruri nefaste din sistemul american de sanatate publica, basculand intr-o adevarata isterie antipsihiatrica. Recuperandu-l pe disidentul psihanalist austriac Wilhelm Reich, teoreticienii antipsihiatriei si artistii inspirati de acest curent au pus accentul pe libertatea si demnitatea inalienabile individului uman. Romanul „De veghe in lanul de secara“ al lui J. D. Salinger intarea si el aceasta viziune despre libertate ca stare fundamentala a omului si despre tinerete ca varsta privilegiata a libertatii. Iar libertatea consona in viziunea acestor artisti, psihiatri si ideologi cu o atitudine de o sistematica toleranta fata de alteritate. Evident, afectiunea psihica si nebunia constituiau forme reprezentative ale alteritatii radicale. Potrivit acestui nou umanism fara frontiere, a-l integra pe bolnavul mental in societate dupa masuri care sa i se potriveasca devenise un deziderat esential. Viziunea antipsihiatrica asupra bolii psihice echivala cu tentativa de a transforma orizontul nebuniei intr-o viziune despre lume, intr-o maniera de a fi, intr-un mod de trai, poate mai autentice existential tocmai datorita extremei libertati de care tulburarea sufleteasca parea sa se bucure.
Antipsihiatrii nu au fost primii care au gandit astfel. Inaintea lor, Arthur Rimbaud imaginase transcenderea ratiunii, iar suprarealistii ridicasera la rang de postulat evadarea in delir si haos mental. Totul era gandit din perspectiva sfidarii aduse ratiunii burgheze si rationalitatii sistemelor occidentale de valori, considerate alienante si inrobitoare. Teroarea normei (din care deriva punitiv „normalitatea“ sociala) trebuia abolita cu orice pret. In acest front contra tabuurilor si traditiei dezumanizante antipsihiatria a jucat un rol de prim plan. Dar ca orice sfidare la adresa prejudecatilor, ea avea nevoie de o mitologie proprie. Daca psihanaliza si-a cladit legenda originilor pe foarte discutabilul caz al Annei O. (Bertha Pappenheim), cazul fondator al antipsihiatriei este constituit de aventura clinica a britanicei Mary Barnes, o fosta infirmiera suferind de schizofrenie care a fost tratata de antipsihiatrul Joseph Berke timp de cinci ani la Kingsley Hall Hospital din Londra, dupa care s-a vindecat si a scris o carte extraordinara despre tribulatiile regresiei psihotice („Two Accounts of a Journey through Madness“). Exemplar in plan didactic, cazul Mary Barnes ilustreaza fidel metodologia terapeutica gandita de antipsihiatri, care consta intr-o abordare umanista a bolnavului psihic, demers ce incuraja socializarea si stimula exprimarea creatoare a subiectilor ce pana atunci fusesera inchisi in azile si transformati in „legume“ vii prin tratamente extrem de inadecvate maladiei lor. La limita, antipsihiatria nici nu vede in boala psihica o disfunctie sau un stigmat social, ci numai o maniera diferita de a concepe viata, maniera determinata de presiunile deformatoare ale normei sociale. Acesta este, de fapt, progresul major pe care il datoram unui asemenea curent psihoterapeutic si politico-umanist.