Bored to be wild
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura controversei »
Autor: Alex. Cistelecan
Intr-un fel, nici nu stiu ce-ar fi de preferat: libertatea de a putea spune aceleasi lucruri pentru ca oricum nu ma baga nimeni in seama, sau obligatia de a repeta aceleasi lucruri tocmai pentru ca cineva ma baga in seama. Cum domnul Alexandru Duca imi face onoarea de a comenta critic un recent articol de-al meu, reluand pozitia domnului Lavric – fata de care imi exprimasem obiectiile – fara sa duca discutia mai departe, ma vad, iata, constrans sa bat pasul pe loc si sa-mi iau apararea auto-citandu-ma.
Manat de aceeasi dorinta de a fi convingator cu orice pret, domnul Duca inventeaza probleme doar pentru a ne arata ca stie sa le rezolve: incercarea domniei sale de a demonstra ca adevarata spiritualitate nu se opune rationalului, ci il contine pe acesta in sine, este cat se poate de corecta si, totodata, perfect inutila: cu acest aspect atat domnul Lavric, cat si eu eram de acord.
Nu inainte insa de a-i lua apararea insusi domnului Lavric, ale carui afirmatii sunt, pe alocuri, traduse prin rastalmacire de catre aliatul sau auto-proclamat. In doua randuri. „Sorin Lavric observa mai intai ca distinctia dintre stanga si dreapta este cea dintre sofism si evidenta“. Nici vorba. Cel care face aceasta repartitie transanta, radicalizand pozitia lui Sorin Lavric si semnand totusi cu numele lui, este domnul Duca. In opinia mai generoasa a domnului Lavric, stanga se facea vinovata de abstractizare masiva si, inevitabil, reductiva, insa nu neaparat de sofism. In al doilea rand, „Lavric mai observa ca aceeasi distinctie dintre dreapta si stanga este cea dintre rational si spiritual. Este o contradictie intre cele doua perspective, ii atrage amical atentia domnul Cistelecan“. Aici domnul Duca isi ridica singur mingile la fileu, in timp ce atat eu, cat si domnul Lavric, ramanem spectatori: cu o mana planteaza in textul meu o acuza de contradictie la adresa lui Sorin Lavric, iar cu cealalta mana ne demonstreaza ca aceasta acuza nu se sustine. Si pe buna dreptate: cum era sa se sustina, cand unul din termenii contradictiei (distinctia dintre sofism si evidenta) lipsea din configuratia initiala, fiind adaugat abia ulterior, la lectura, de catre domnul Duca? Manat de aceeasi dorinta de a fi convingator cu orice pret, domnul Duca inventeaza probleme doar pentru a ne arata ca stie sa le rezolve: incercarea domniei sale de a demonstra ca adevarata spiritualitate nu se opune rationalului, ci il contine pe acesta in sine, este cat se poate de corecta si, totodata, perfect inutila: cu acest aspect atat domnul Lavric, cat si eu eram de acord. Nu el fusese tinta criticilor mele – de altfel, aceasta lectura ierarhizanta a raportului rational-spiritual decurge din insasi istoria hegeliana a celor doi termeni. Ceea ce am incercat sa chestionez a fost, pe de o parte, coerenta politicii actuale de dreapta cu acest slogan al fidelitatii fata de spiritualitatea crestina si, pe de alta parte, repartitia insasi (stangii – rationalul ateu si dezradacinat, dreptei – spiritualul religios si traditionalist), subliniind ca exista in interiorul stangii o traditie incontestabila a unui spirit mesianic si ca valorile crestine nu se inscriu a priori in tabelul de maxime al dreptei. Domnul Duca decide, in schimb, sa continue discutia aducand-o inapoi la punctul ei de pornire, reafirmand asadar distinctia ca atare si relansand, pur si simplu, de partea dreptei, acelasi refren al Valorilor inradacinate in Traditie. Cum nu pot sa atac acest slogan, opac si abstract ca orice slogan, si nici nu vreau sa reiau mot-à-mot dezvoltarea mea din articolul precedent, ma voi opri doar asupra exemplelor pe care le ofera preopinentul meu ca tot atatea manifestari concrete ale acestei Credinte Adevarate in Adevarul Credintei.
Eterna reintoarcere a punctului de pornire
Dar, mai intai, sa nu fentam ritualul gata incetatenit. Caci articolul domnului Duca incepe cu un slagar arhicunoscut: „stanga este mult mai solidara cu extremistii ei, pentru a-i putea condamna cu gura plina“. Conform acestui rationament vesnic iritat, inainte ca un stangist sa poata sa ia cuvantul, e strict imperios sa-si puna cenusa in cap pentru toata mizeria trecutului si extremismele inaintasilor, e obligatoriu ca el sa-si lustruiasca intentiile murdare de orice pata devianta, pentru a obtine stralucirea aseptizata a unei pozitii de centru. Ceea ce, culmea, se si intampla. Aproape orice discurs de stanga incepe azi printr-o lunga litanie de delimitari fata de stalinism, leninism, anarhism, terorism etc. Din acest motiv, nu inteleg de unde vine impresia ca „stanga este mult mai solidara cu extremistii ei“, daca nu cumva dintr-o necesitate structurala care face ca orice proiect de stanga – in masura in care refuza normalitatea neoliberala si mecanismele firesti ale ciocnirii civilizatiilor – sa treaca drept extremism. Doar pe aceeasi partie argumentativa s-a ajuns astazi la concluzia ca recursul la drepturile omului este un nou si periculos fanatism.
Pe baza acestei identitati structurale dintre stanga si extremism, domnul Duca observa ca si nazismul a fost, implicit, tot de stanga. La acest nivel al discutiei asupra esentei, putin conteaza faptul ca nazismul a fost tocmai o incercare de contra-revolutie indreptata impotriva miscarii socialiste; putin conteaza ca primii care au fost inchisi in lagarele naziste au fost comunistii; si putin conteaza ca nazismul a fost tolerat, in primii sai ani, de catre celelalte puteri occidentale tocmai pentru ca era vazut ca o posibila baricada impotriva spiritului marxist care sufla dinspre est. In fond, aceeasi fidelitate fata de traditie si spiritualitate a impins atunci Vestul spre un calcul cat se poate de cinic (ca sa vezi, ca nu doar stanga se inchina ratiunii pure calculante) din care rezulta ca nazismul e, totusi, de preferat stalinismului; si, in fond, acelasi calcul e facut astazi retroactiv de catre intelectualii estici in incercarea lor de a propune Gulagul drept crima suprema a secolului XX. Fara nici o intentie de a reduce sau de a scuza grozavia Gulagului si fara sa vreau sa intru in aceasta competitie pentru desemnarea crimei „celei mai supreme“, tin totusi sa remarc ca cele doua realitati – teroarea comunista si cea nazista – opereaza la niveluri absolut diferite si sunt, ca atare, greu de comparat, altfel decat reducandu-le contabil la doua sume de victime. Arestarile si condamnarile care au avut loc in regimurile comuniste au fost, fara indoiala, la fel de nedrepte ca si cele naziste, insa ele actionau la un nivel al subiectivarii, adica, formal, al deciziei si responsabilitatii individului. Nu erai condamnat pentru ceea ce erai din nastere, ci pentru ceea ce faceai. Monstruozitatea specifica regimului nazist a constat, dimpotriva, in reducerea sferei de actiune a politicului la nivelul biologicului, asadar la un nivel aflat inainte de orice decizie responsabila. Ceea ce nu inseamna ca regimurile comuniste au fost sensibil mai umane sau ca efectele lor au fost mai putin devastante, ci inseamna pur si simplu ca cele doua tipuri de regimuri au operat in interiorul unor paradigme diferite. Iar faptul ca nazismul este in continuare un subiect relevant pentru discutia teoretica de astazi, nu doar ca obiect al memoriei si al monumentalizarii, al condamnarii si al reificarii, ci ca o amenintare in continuare actuala, decurge tocmai din aceasta natura biopolitica a sa: in masura in care raman ancorate in acelasi nivel zero al existentei biologice, politicile securitare si identitare de astazi se mentin in orizontul de posibilitate al eugenismului nazist, si nu al dictaturilor comuniste.
Lobotomizarea obligatorie
in continuare, mi se atrage atentia ca, din moment ce nu ma recunosc in platforma si cadrele PSD-ului, ci prefer sa raman in compania lui Adorno & co., rezulta ca sunt un elitist, deci de dreapta. Capcana e cat se poate de imbietoare: daca sunt de stanga, sa fac bine sa sustin PSD-ul; iar daca nu-l sustin, atunci sa fac bine sa nu mai insel poporul declarandu-ma de stanga. Nici nu prea stiu in ce fel ar trebui sa inteleg acest argument: daca el sustine ca stanga e un bloc ideologic unitar, in care nu exista nuante sau devieri, si in care toata lumea trebuie sa se identifice fara rest cu partidul deja existent si auto-proclamat de stanga, cred ca argumentul pica de la sine. Daca problema e legata nu de imposibilitatea mea de a ma regasi in platforma politica a PSD-ului, ci de faptul ca rezervele mele sunt de natura intelectual-snoaba, „elitista“, atunci nu pot decat sa ma mir ca un astfel de argument prafuit se aduce din nou in discutie: tot asa cum, acum cateva luni, i se reprosa cuiva ca nu poate fi de stanga din moment ce se imbraca elegant, acum mi se reproseaza ca nu pot fi de stanga din moment ce am studii superioare si deprinderi culturale mic-burgheze. Trebuie sa spun ca la o asemenea paruiala ma asteptam mai degraba din partea unui tribunal stalinist, care sa ma condamne ca element reactionar si periculos pentru dictatura proletariatului. Dar cum pentru domnul Duca stanga e oricum un fel de stalinism mai mult sau mai putin deghizat, nu e nici o intamplare in faptul ca domnia sa se vede nevoit, in incercarea de a-mi demonstra incoerenta mea cu propria-mi doctrina, sa reproduca aceeasi schema de argumentare stalinista impotriva careia se pronunta de la bun inceput. Si totusi, daca e sa ma scot dovedindu-mi, de fapt, si mai mult vinovatia, as spune, pe urmele Scolii de la Frankfurt, ca, pentru moment, teoria este singura practica realmente subversiva de care dispunem. Iar daca asta trece drept elitism de dreapta, prea bine, asa sa-i ramana numele.
Credinta in politica externa
Sa trecem acum la argumentele ce tin de politica externa. Conform domnului Duca, reticentele mele fata de actiunile armatei americane din Irak tin de faptul ca eu sunt, „la fel ca orice om de stanga contemporan, un pacifist“. Vai mie! Cateva randuri mai sus treceam drept extremist insetat de sange, acum se dovedeste ca singura mea dorinta politica e sa fiu lasat in pace sa culeg floricele. Pierdut in etica mea „atat de elementara si... simplista“, consider, pare-se, orice razboi „nedrept din oficiu“ si putin ma afecteaza faptul ca „Saddam Hussein era un dictator care isi tinea tara in saracie si isi masacra propriii cetateni“. Foarte bine, asta sa fie justificarea razboiului din Irak? Daca bine tin minte, atunci cand el a fost declansat, cu totul alta parea sa fie explicatia: ca Irakul organizeaza sau finanteaza grupari ce pregatesc un atac asupra SUA, sau ca Irakul detine arme de distrugere in masa. Nimeni nu mai vorbeste despre asta, nici macar domnul Duca, pentru simplul motiv ca aceste ipoteze s-au dovedit false. Singura justificare care a mai ramas in picioare – sau care a fost inventata post festum? – e ca Saddam Hussein era un dictator odios si ca era de datoria Americii sa le ofere irakienilor, cu forta si contra cost, darul divin al democratiei. Fie si-asa. Dar atunci, privind inapoi, e oare rezultatul interventiei americane unul atat de pozitiv? Irakul de azi arata oare mai bine decat cel de sub regimul Saddam? Rezultatul ocupatiei americane consta oare intr-un progres in directia unei democratii irakiene moderne, sau tocmai in declansarea unui razboi civil intre diferite fundamentalisme religioase? Efectul acestui razboi a fost oare cel de a calma o zona periculoasa care mustea de amenintari potentiale la adresa democratiilor occidentale, sau dimpotriva, cel de a crea efectiv acest context exploziv, livrand Irakul sub influenta fundamentalismului iranian (1)? Si e oare astazi societatea irakiana mai apropiata decat inainte de o posibila autoguvernare democratica, in conditiile in care razboiul a lasat-o nu doar cu o societate civila care confunda grenadele cu fursecurile, ci si cu o nota de plata deloc neglijabila pe care a contractat-o fata de eliberatorul american?
Domnul Duca se grabeste sa-mi puna afirmatii in gura pentru a putea sa le respinga imediat: se pare ca eu m-as opune politicii externe americane pentru ca e una de factura imperialista. Dati-mi voie sa-mi dau peste gura care oricum nu ma mai asculta si sa fac o distinctie cat se poate de incorecta politic: unul e imperialismul clasic care combina ocupatia altor state cu dezvoltarea lor culturala si cu emanciparea lor politica, altul e imperialismul contemporan care se multumeste cu ocuparea rafinariilor si cu instalarea unui guvern de incredere – daca e democratic, bine, daca nu, tot aia-i, atata vreme cat nu ne strica intelegerea. Dupa cum remarca de curand Zizek, „problema cu America de astazi nu este ca ea ar fi un nou imperiu global, ci tocmai ca nu e. Altfel spus, ca, in timp ce pretinde a fi un imperiu, ea continua sa actioneze ca un stat-natiune, urmarindu-si fara scrupule interesele proprii“(2).
Sa trecem acum la problema bombelor cu (de?)fragmentare. In replica la pledoaria mea impotriva producerii si utilizarii acestor bombe, domnul Duca argumenteaza ca folosirea a patru milioane de bombe de catre armata Israelului in ultimul razboi e un mit. Dar care-i legatura? Nici n-am vorbit de asa ceva. Personal, sunt foarte sceptic cu privire la aceste relatari obiective care difera radical in functie de sursa lor: daca te iei dupa unii, armata isrealiana si-a descarcat tot arsenalul de bombe cu (de?)fragmentare asupra barbarilor de vecini; daca te iei dupa altii, armata israeliana a organizat pentru prietenii de peste granita numai bombardamente cu panselute. E ca si cum, in epoca noastra, a dezvoltarii fara precedent a mijloacelor de cercetare si comunicare, paradoxal, lumea nu mai ia consistenta unei povesti, ci, mai rau, a unui zvon. Ramane, totusi, faptul ca aceste bombe care, din principiu, nu fac diferenta intre soldati si civili – si acest aspect este un fapt, nu un mit – au fost condamnate aproape in unanimitate la Oslo si ca singurele tari care s-au opus deciziei au fost Romania, SUA si Israel.
Alt exemplu in care sensibilitatea mea stangista de fata mare se dovedeste incapabila sa surprinda necesitatile politice actuale: problema inchisorilor secrete. Argumentul domnului Duca ma surprinde din nou. Acolo unde ma asteptam ca domnia sa sa conteste existenta acestora, ma trezesc ca mi se demonstreaza necesitatea lor. Fara indoiala, prima solutie parea prea putin viabila: dat fiind modul in care s-a fasait mediatic toata povestea, aproape nimeni nu mai crede in rezultatele „inspectiei surpriza“ pe care organizatiile umanitare au anuntat-o de cateva luni, si care va avea loc abia dupa ce americanii vor fi avut timp sa mature orice proba incriminanta. La verva antiterorista a domnului Duca, imi inchipui ca domnia sa ar fi chiar dezamagit daca s-ar dovedi ca aceste inchisori nici n-au existat. Foarte bine, sa-i admitem argumentul: nu putem avea nici o toleranta pentru dusmanii libertatii. Dar daca e asa, domnul Duca ar trebui sa le explice acest fapt in primul rand americanilor. Caci, inca o data, devotamentul sau fata de politica bushista intrece devotamentul celor mai impatimiti sustinatori de la Casa Alba. Atunci cand s-a pus problema legalizarii torturii, argumentul vehiculat de consilierii presedintelui american era urmatorul: e necesara, dar, cum noi suntem un stat democratic, nu putem sa torturam prizonierii pe teritoriul nostru. Ca atare, pentru a ne pastra imaginea nepatata, vom fi nevoiti sa ne exportam cruzimea in tarile bananiere din Estul Europei, acolo unde drepturile omului sunt oricum simple texte. Or, daca necesitatea acestor inchisori e atat de incontestabila pe cat o demonstreaza domnul Duca, cum se explica faptul ca americanii insisi au fost nevoiti sa adopte o strategie atat de ipocrita precum cea a inchisorilor secrete? Daca tortura e, mai nou, o arma indispensabila apararii democratiei, de ce sa o ascundem pe sub masa? Sa fie oare pentru ca mult mai alarmanta decat activitatea subversiva, criminala si, totusi, izolata a unor grupuri teroriste este adoptarea pe fata, oficiala, de catre un stat a acelorasi mijloace? Sa fie oare pentru ca justificarea necesitatii cruzimii de astazi prin visul democratiei de maine miroase de la o posta a pur argument stalinist?
Insuportabila impartialitate a dusmanului de clasa
Ceea ce e insa realmente deranjant in interventia domnului Duca este graba cu care-mi ghiceste si-mi taxeaza simpatiile nedeclarate: daca sunt impotriva politicii externe americane, inseamna ca sunt un simpatizant al terorismului arab. Daca sunt contra neoconservatorismului triumfator, inseamna ca sunt pentru multiculturalismul victimar si relativist. Or, tocmai, ceea ce trebuie remarcat aici este solidaritatea intima dintre cele doua tabere aflate in conflict: alarmanta este identitatea la nivelul efectelor si al principiilor intre terorism si razboiul impotriva terorii; dezolanta e identitatea la nivelul esentei si bararea accesului la universal deopotriva de catre neoconservatorismul occidentalist si multiculturalismul particularizant. Despre aceste aspecte am mai scris si s-a mai scris indeajuns, drept pentru care n-am sa revin aici asupra lor. De asemenea, daca obiectez la adresa politicii externe a lui Bush, nu inseamna ca demonizez in ansamblu Statele Unite: numeroase realitati americane imi sunt simpatice, de la miscarea grunge, la gruparea the Weathermen (ca sa bifez la capitolul simpatii extremiste) si pana la Jerry Seinfeld (ca sa bifez si la capitolul schizofrenie cu simpatii mic-burgheze). De partea sa, domnul Duca nu se sfieste sa idolatrizeze in bloc traditia americana, afirmand ca „modelul nostru este unul democratic: modelul Parintilor fondatori ai Statelor Unite. Nimic mai frumos si mai armonios decat textele fondatoare ale democratiei americane!“. Ca sa nu pierdem ocazia de a ne adapa putin din izvorul lor de intelepciune, imi permit sa inchei spicuind din discursurile memorabile ale acestor Sfinti Parinti:
Abraham Lincoln, 1858, Charleston:
„Va asigur ca nu sunt si nici n-am fost vreodata in favoarea stabilirii in orice fel a egalitatii sociale sau politice dintre albi si negri; ca nu sunt, si nici n-am fost vreodata, de acord cu transformarea negrilor in votanti sau jurati, nici cu ideea de a le acorda functii publice, si nici pentru mariajul lor cu albi...
Si atata timp cat ei nu pot trai altfel decat impreuna cu noi, trebuie sa existe pozitia celui superior si a celui inferior, iar eu, ca orice om, sunt in favoarea atribuirii pozitiei superioare rasei albe“ (3).
Aferim?
(1) Asa cum observa ironic intr-un articol recent Slavoj Zizek, rolul jucat de George W. Bush in aceasta interventie militara pare sa fi fost, prin efectele sale, cel al unui adevarat agent iranian.
(2)“Denying the Facts, Finding the Truth“, aparut in The New York Times, in editia din 5 ianuarie 2007. Pentru o expunere mai detaliata a diferentelor dintre politica externa a Statelor Unite si imperialismul traditional imi permit sa trimit la articolul excelent al lui G.M. Tamás „Razboiul s-a terminat“, aparut in revista Idea arta + societate, nr. 14/2003.
(3) Howard Zinn, A People's History of the United States, Harper Perennial Modern Classics, New York, 2005, p. 188.