Cine mai crede...
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Dintre toate opiniile si raspunsurile, multe si diverse, obtinute de Marius Chivu la intrebarea „Cine mai crede in critica literara“ („Dilema veche“, 163/2007), cel mai mult mi-a placut parerea unei cititoare culeasa din blogging-ul literar : a „simpatic misterioasei luciat, alias terorism de cititoare, devenit deja un reper“ (cf. Paul Cernat, in raspunsul la aceeasi intrebare a lui Marius Chivu). Ce spune, in fond, aceasta misterioasa cititoare? Fara sa insire toate viciile criticii literare decupate cu grija de specialist de Marius Chivu in cuvantul de deschidere la ancheta din „Dilema“, ea le resimte cu oarece naduf efectul in comportamentul moral si profesional al criticului literar: un anume tip de critic literar in faptura caruia e de plans decesul cititorului pur si simplu, inocent si pasionat, omorat de blazare, meschine jocuri de interese, de orgolii carierist-narcisiace si de foarte multa nesinceritate in exercitiul lecturii si al judecatilor de valoare. Asadar, problema n-ar fi in primul rand a criticii in general, dar in special a criticului literar din zilele noastre, tanar si nelinistit, golit de pasiune si de placerea dezinteresata de a citi inainte de a instrui pe altii dupa lecturile lui : „N-am nimic original de spus despre critica literara, doar ca uneori criticii lasa impresia ca nu le place nici sa citeasca si nici sa scrie, ca nu pot sa spuna exact ce cred si ca, departe de a dori sa se lamureasca ei mai bine, se prefac ca sunt deja lamuriti. O recenzie publicata intr-o revista arata prea rar de ce a citit omul ala cartea, care e pana la capat parerea lui, daca a ales-o ca asa a vrut el, sau doar i-a revenit sarcina in sedinta de redactie (eventual ca i-au cerut-o autorul, editura). Prea rar pot eu sa bag mana in foc ca criticul X a ales cu manuta lui o carte (nu conteaza daca din librarie sau din teancul primit la redactie), a citit-o nefiind presat de nicio obligatie (nici fata de autor sau editura, nici fata de propria-i cariera) si a scris despre ea exact ceea ce crede, fara sa omita sa spuna ca n-a inteles ceva din ea, cand e cazul. Iar cand e evident de ce a citit omul acela cartea, de multe ori nu e deloc de bine“. Cititul din obligatie : profesionala eventual sau pecuniara, cu siguranta, n-are importanta, duce la acelasi rezultat, cu aceleasi (rele) efecte asupra cititorului instrainat. Un cititor mult mai inteligent si mai sensibil decat suntem in stare sa ni-l imaginam. Doar o asemenea forma de subapreciere si dispret pentru „bietul“ cititor lesne de „fraierit“ sub bombardamentul publicitar poate acredita suprematia reclamei pe care pariaza un critic (agent) de influenta ca talentatul Bogdan Alexandru Stanescu („O reclama pusa in toaleta unei carciumi vinde mai mult decat un articol elogios…“). Cititoarea de pe blog mai vede si alte vicii ce-l rod pe cronicarul literar arondat intereselor extraliterare, fie ca e vorba de amicitie, fie ca e avocatul neconditionat al firmei sub dictatura careia lucreaza : sunt vicii care se vad cu ochiul liber, de la ultima foaie literara dintr-un fund de provincie cu ifose creatoare si pana la reviste cu faima din Capitala si din alte centre culturale. „Placerea“ de a citi doar ca sa lauzi cu tot dinadinsul (amicul sau institutia, e totuna) ori ca sa „razi“ cu orice pret un inamic sau adversar (nu doar literar !) se plateste cu un pret pe care cititoarea noastra nu-l inghite sub niciun chip : „N-o sa spun nimic despre articolele in care e ridicata in slavi o carte oarecare (din care un pasaj, evident rudimentar, e citat drept exemplu de «rafinament» cum am mai vazut). O sa spun ca ma irita cumplit si nenumarate recenzii de tip «radere». Chiar daca criticul are dreptate. Pentru ca intentia e clara : cresterea prestigiului cronicarului, care a facut un sacrificiu citind, de dragul carierei lui. De multe ori stiu dinainte care va fi verdictul. Stie toata lumea, de altfel. Stia si criticul, se astepta, nefericitul, sa sufere pret de 300 de pagini, ca sa poata, la final, sa se dea mare in doua pagini dispretuitoare. Ma rog, sa zicem ca uneori e un serviciu util adus publicului. Dar in general e un deserviciu enorm pe care criticul si-l aduce siesi. Nu se poate sa citesti cu creionul in mana chestii care nu-ti plac si sa nu ramai dupa aia cu sechele. Nu se poate ca, dupa un timp, sa nu simti ca ai distrus ceva in tine, poate tocmai placerea cu care te-ai apucat candva de meserie“. E mult adevar, nespusa compasiune si multa tristete in randurile de mai sus. Sigur, blazarea ramane un risc inevitabil al meseriei de a citi. Un risc asumat. Insa meseria de a citi in serviciu comandat, indiferent ca incovoiat de dictatura proletariatului sau incurajat de flexibila democratie liberala, lasa in urma – in „trupul“ sufletesc al criticului – acelasi tip de sechele. „Cititorii simpli – mai spune cititoarea din «Dilema» – sunt cei care nu pun mana nici morti pe o carte despre care stiu dinainte ca n-o sa le placa. Daca e sa ma refer la mine, pot sa va informez ca mi se rupe cam de majoritatea polemicilor si disputelor din presa noastra culturala. Nu ma intereseaza decat ce carti ar merita sa citesc si pe care sa le evit“. Cum vedem, cititoarea noastra mai da o sansa „nefericitului“ critic literar reamintindu-i lucruri simple pe care multi se prefac ca le-a uitat odata cu pasiunea de a citi pentru a… citi: sa-si exercite cu onestitate si simt moral talentul si prerogativele in acest spatiu – imens! – dintre cartile ce merita citite si cele ce trebuie evitate. Usor de zis…