Vina si pedeapsa
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Ma intorc la o carte a lui Max Nordau despre minciunile conventionale. Desi am citit-o demult, imi amintesc ca autorul distingea trei feluri de minciuni: spuse, ascunse si statistica. A propos de statistica, un bun cunoscator in domeniu era de parere ca nu cifrele mint, ci mincinosii mint cu cifre! Cei mai in varsta nu vor fi uitat, poate, cifrele prin care ni se ilustra cresterea nivelului de trai, tonele de otel, de grau sau de alimente pe care le aveam pe cap de locuitor, in paralel cu realitatea brutala care ne spulbera orice bruma de incredere in statistici si clasamente. Astazi, la 17 ani de la Revolutie, cand greutatea ce apasa asupra capetelor noastre de locuitori s-a redus la jumatate, este la indemana oricui sa constate, urmarind industria sondajelor de la noi si tele-razboaiele pentru vizibilitate, cam cum stam cu adevarul. Continua, in mod paradoxal, sa ramana in fruntea topurilor, cu niste procente aiuritoare, oameni si formatiuni politice carora le datoram toata nebunia cotidiana, incapacitatea de a face fata regulilor unei lumi in care atatia ani ne-am chinuit sa intram. A nu fi capabili sa primim banii care, teoretic, sunt ai nostri, din simplul motiv ca ne lipsesc proiectele, pare greu de conceput pentru un om cu putina judecata. Si, totusi, e adevarat! O tara ignorata, in curs de parasire – iata, unde ne-au adus cei din fruntea topurilor, castigatorii. Vina pentru acest dezastru – s-a spus si nu o data, a spus-o chiar si prima voce a patriei – o poarta, fireste, comunistii, securistii si, desigur, cei ce nu vor sa accepte aceasta concluzie! Datorita securistilor si comunistilor nu se inteleg liberalii si democratii, datorita lor, asadar, Guvernul este paralizat si tot comunistii sunt vinovati ca apele sunt neindiguite, padurile furate, ca orice ploaie produce dezastre, la fel soarele, vantul, ceata si inca o mie de alti asemenea factori. De neinteles este ca nimeni nu i-a identificat pe comunistii acestia si nici pe securistii care, in ciuda neajunsurilor datorate varstei, au devenit mai puternici chiar decat partidele politice si decat presedintii patriei. Dupa Revolutie, samovarele au devenit locomotive. Pentru incompetentii si diletantii de ieri, vina au purtat-o, atat cat a durat defunctul regim comunist, „dezastruoasa mostenire burghezo-mosiereasca“, desi reprezentantii ei n-au prea avut cum sa-i incurce dat fiindca au sfarsit-o prin inchisori ori la Canal. Celor de azi, „luptatorilor pentru democratie“, comunismul, in timpul caruia au facut scoli si au obtinut fara multa transpiratie numeroase diplome, nu le mai da pace. Sigur e, ca atmosfera de atunci se pastreaza, in linii mari, si acum: toti se simt urmariti, ascultati; se vorbeste in soapta ca si pe vremuri, frica, agresivitatea, conspiratia, suspiciunea sunt intretinute cu grija, dar cu toate astea, aproape ca n-a mai ramas nimic de furat sau de instrainat. Azi, ca si ieri, legea e de partea celor ce au facut-o, dar nu si dreptatea, fapt trecut mereu cu vederea. Oricum, sunt neglijate cu consecventa tocmai cele necesare tarii pentru a intra in rand cu lumea. Si este, inainte de toate, ignorata cartea. In spatiul fostelor biblioteci si-au facut loc discotecile, barurile, carciumile, localurile de noapte sau sediile unor firme.
Cercetatorii, oameni care ar fi putut aduce faima tarii, au fost si sunt platiti mai prost decat orice angajat fara calificare. Drept pentru care, nu putini pot fi gasiti in institutii straine de mare performanta. De foarte multa vreme nicio manifestare culturala, nimic din zona artelor, frumosului nu a retinut atentia natiei. Nimic din zona spiritului, ci numai si numai din cea a instinctelor primare. Sa fi uitat oamenii tocmai ceea ce le-a intretinut vii spiritul, increderea si speranta in libertate? Sa-i satisfaca doar infruntarile penibile dintre diversi veleitari si nimic mai mult?
S-a petrecut, cred, un fenomen analizat cu ani in urma de Erich Fromm, si anume, ca numerosi oameni „au fost la fel de dornici sa renunte la libertatea lor pe cat fusesera de dornici parintii lor sa lupte pentru ea; ca in loc sa-si doreasca libertatea, ei cautau mijloace sa scape de ea; ca alti oameni erau indiferenti si nu credeau ca merita sa lupti si sa mori pentru apararea libertatii“. Cine stie sa-si puna corect intrebarile pe care le impune timpul in care traieste, va descoperi si raspunsurile obligatorii la cateva dintre ele sau macar va intui directia necesara evolutiei societatii. Cateva din intrebarile carora Fromm le-a dat un raspuns, ar merita toata atentia din partea noastra: ar fi timpul sa vedem ce ar mai fi de adaugat dupa toate cele indurate de la ultimul razboi incoace. „Nu exista, oare, pe langa dorinta innascuta de libertate, si o dorinta instinctiva de supunere? Daca nu, cum ne putem explica atractia pe care o exercita astazi asupra unui numar asa de mare de oameni, supunerea fata de un conducator?“ Cand imprejurarile ne obliga sa ne oprim la aceste intrebari, trebuie sa cautam un raspuns din perspectiva noastra, oricat ar fi el de aproximativ. Si asta pentru ca, in topul posibililor castigatori ai competitiei politice se afla personalitati cu multe carente in zona caracterului si a culturii. „Ce anume genereaza in oameni setea nepotolita de putere?“ se mai intreaba si ne mai intreaba Erich Fromm. „Este, oare, forta energiei lor vitale sau este o slabiciune si o neputinta fundamentala de a trai viata spontan, iubind-o? Care sunt conditiile psihologice care alimenteaza aceste tendinte? Care sunt conditiile sociale pe care se bazeaza, la randul lor, asemenea conditii psihologice?“ Sigur este ca saracia te indeparteaza de spirit, de libertate, obligandu-te sa mergi cu ochii in pamant. Dar numai asta nu explica nevoia de supunere, nevoia de a incredinta altuia raspunderea, dreptul de a gandi si a actiona in locul tau. Din nefericire, nu ne-am analizat niciodata cu seriozitate lipsurile, defectele structurale si cauzele numeroaselor noastre infrangeri. Experienta arata ca am castigat de fiecare data cand am infruntat istoria, cand setea oarba de putere a fost inlocuita cu nevoia de carte si de morala. Intr-un timp ca acesta, cand circul si papagalii repeta obsedant aceleasi fraze, nicio victorie nu pare prea apropiata. Oricum, sansa noastra sta in spirit, in carte, si nu in lideri providentiali. Dar, cum spunea Sabato, soarta ne duce unde trebuie sa ajungem. Drumul nostru prin istorie pare sa aminteasca de un personaj al lui Jules Verne care, in loc sa plateasca o mica taxa de trecere la Bosfor, a preferat sa inconjoare Marea Neagra. Daca nu vom privi prezentul cu luciditate, exista riscul ca si de cealalta parte a Bosforului sa intalnim tot un personaj providential.