Doctoratul (III)
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura istoriei »
Autor: Dan Berindei
In preajma primului Razboi Mondial, Romania ajunsese cel mai important stat din Europa de Sud-Est, in afara marilor imperii ale zonei. Cele doua parghii ale economiei acesteia - cerealele si petrolul - ii asigurau bogatia. in ceea ce priveste petrolul, Romania se situa pe pozitia a patra in lume, dupa Statele Unite, Rusia si Mexic. Pe plan militar, fortele ei armate erau superioare celor ale fiecarui stat balcanic; armata trecuse prin proba de foc a Razboiul de Independenta si, sub privegherea atenta a regelui Carol I, isi continuase evolutia, consolidandu-se, atat pe plan calitativ, cat si cantitativ, desi nivelul ei de inarmare nu putea fi competitiv cu cel al marilor puteri.
Deosebit de insemnata fusese dezvoltarea culturala. Universitatile din Bucuresti si Iasi, inzestrate cu un corp didactic de inalt nivel, formau la nivel european majoritatea cadrelor necesare societatii romanesti. Academia Romana numara printre membrii ei personalitati ilustre, recunoscute ca atare si dincolo de hotare. Literatura romana produsese pe Mihail Eminescu si pe Ioan Luca Caragiale. in domeniul artelor, pictorii Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu si, mai ales, sculptorul Constantin Brancusi, stramutat insa in Franta, ca si muzicianul George Enescu, afirmau prestigios romanitatea.
Un cetatean al Vechiui Regat, daca avea posibilitatile materiale, se putea deplasa cu cea mai mare usurinta din micul Paris in marele Paris. Nu avea nevoie de pasaport, iar monedele de aur ale leului, imitand perfect in greutate si calitate francii francezi si purtand doar in efigie pe regele Carol, erau acceptate in capitala Frantei. Vechiul Regat era magnetul care atragea pe romanii supusi inca stapanirii straine, desavarsirea unitatii statale a natiunii impunandu-se la ordinea zilei!
Fericitul an 1918 a pus temei statului roman desavarsit in hotarele natiunii. in noul stat s-au intalnit elitele din Vechiul Regat cu cele din provinciile alaturate, prin vointa lor, statului national. in perioada interbelica, procesul de formare a cadrelor a continuat atat in hotarele tarii, unde au mai aparut si noi centre universitare, cat si dincolo de frontiere, unde au continuat sa se pregateasca sute de tineri, cu prioritate in Franta, marele prieten si marele aliat, dar si in multe alte centre. Succesul neindoielnic al „sudurii“ tarii celei noi s-a datorat existentei acestor cadre care au dat tarie si echilibru realizarii unei integrari, care i-au creat si i-au slujit institutiile.
in cel de-al patrulea deceniu al secolului al XX-lea, in noile ei hotare, Romania reflecta o reusita. Din nou, ca si in preajma primului Razboi Mondial, acesta era statul cel mai de seama din Europa de Sud-Est. Nu mai era cel de-al patrulea, dar ramasese cel de-al saselea producator de petrol pe plan mondial si, totodata, daca cerealele ei continuau sa aiba succes pe piata externa si dezvoltarea industriala inregistrase unele succese evidente (destul sa amintim avioanele I.A.R. de la Brasov sau locomotivele fabricate la Craiova). Avea ca mare aliat Franta si era prinsa benefic in doua aliante regionale - Mica intelegere si intelegerea Balcanica - si nimeni in lume nu i-ar fi contestat apartenenta... la Europa !
Avusese loc, la un moment dat, o inflatie de cadre intelectuale, dar procesul fusese stapanit si, ceea ce era cel mai important, se realizase o omogenizare intre elitele diverselor provincii si, de asemenea, in randul liderilor politici; se desavarsise si procesul de osmoza dintre cei proveniti din randurile asa-zisei mosierimi (unii cu radacini in vechea boierime) si burghezia biruitoare, care se afirmase puternic si dominator, mai ales dupa 1918, profitand, neindoielnic, si de democratizarea vietii politice si, in primul rand, de introducerea votului universal. Formula „burghezo-mosierime“, folosita denigrator, a reflectat totusi o realitate, aceea a amestecului a doua categorii sociale. Oricum, in momentul izbucnirii celui de-al doilea Razboi Mondial, in Romania existau cadre la diverse nivele de pregatire si, de asemenea, elite intelectuale competitive international.
Din 1938, odata cu instaurarea dictaturii regale, ordinea fireasca de evolutie a fost rasturnata, iar era dictaturilor a fost inaugurata, pentru a nu se mai incheia decat peste sase decenii. Al doilea razboi si consecintele sale social-politice, grava criza din vara anului 1940, cand frontierele fusesera ciopartite in toate sensurile cardinale, regimul legionar, excesele si abuzurile acestuia, apoi intrarea Romaniei in razboi si, mai ales, pierderile umane pe care le implicase, au fost tot atatea cauze care au afectat grav baza umana pe care Romania o dobandise.
Treptata schimbare a sensului de evolutie a conflagratiei mondiale a fost urmata de rasturnarea din vara anului 1944. Cu toate iluziile incipiente ale restaurarii unui regim democratic si ale revenirii la situatia din perioada anterioara dictaturilor, societatea din Romania a intrat, pe toate planurile, intr-un proces intens de dezagregre. Treptat, dictatura comunista a fost instaurata si a ajuns de neclintit. Introducandu-se un aspru si excesiv criteriu politic si social in ceea ce privea selectarea si, mai ales, conservarea cadrelor, societatea romaneasca a trecut printr-o rasturnare cumplita, care, in imprejurari deosebit de dificile, cand trebuia sa faca fata pretentiilor fara sfarsit ale ocupantului, a dus la o extrem de grava pierdere de substanta valorica. A avut loc nu numai o inlaturare, dar chiar o distrugere sistematica a elitelor si a oamenilor formati in Romania in deceniile precedente si care reusisera, in cea mai mare masura, sa se conserve si in perioada celor doua dictaturi anterioare. Noul criteriu de clasa si de lupta de clasa, asociat celui al eliminarii cadrelor legate de formatiunile politice interbelice, exceptandu-i, neindoielnic, doar pe comunisti (la randul lor supusi apoi unui proces de epurare!), a dus la eliminarea si la anihilarea in buna masura a mii de cadre, la toate nivelele din aparatul de stat, dar si de pe toate treptele societatii romanesti.
N-au fost scutite nici elitele de inalt nivel. Epurarile cadrelor didactice din Universitati si, mai ales, ceea ce s-a intamplat, in vara anului 1948, cu Academia Romana si cu membrii ei este, in aceasta privinta, edificator. Este adevarat ca domeniul stiintelor exacte a fost afectat in mai mica masura, dar cel al stiintelor umane a fost supus unui proces de distrugere. Dintre cei 47 de membri activi (titulari) existenti in momentul „mutatiei“, n-au fost pastrati decat 21! Arhitectul Petre Antonescu, scriitorii Lucian Blaga si Ion Alexandru Bratescu-Voinesti, filosofii Ion Petrovici si Constantin Radulescu-Motru, geograful Simion Mehedinti au fost scosi din Academie. La Sectia Istorica, dintre cei 16 membri existenti la 8 iunie 1948 n-au fost acceptati in noua formula decat... doi, respectiv Andrei Radulescu (pana atunci presedinte al inaltului for) si George Murnu. Sapte dintre istoricii eliminati au fost detinuti timp de o jumatate de deceniu la Sighet si doi dintre ei - Gheorghe Bratianu si Alexandru Lapedatu - au pierit in detentie.
Consecintele politicii de distrugere a „vechilor“ profesionisti au fost cumplite. Tot ce se realizase in aceasta privinta vreme de mai bine de o suta de ani a fost anihilat. in momente deosebit de grave ale existentei Romaniei, cand pretentiile ocupantului nu mai incetau si cand o reconstructie, fie si in noile tipare impuse din afara, devenise un fapt absolut indispensabil, cadrele experimentate si, mai ales, elitele superioare ale societatii erau, in cea mai mare parte, inlaturate. A fost o saracire a tarii poate mai grava decat saracirea ei materiala care a decurs din exploatarea bogatiilor ei si din ridicarea bunurilor acesteia.
Dar primitivismul, brutalitatile si crimele primei perioade care a urmat instaurarii puterii totalitare comuniste, cand tara s-a gasit sub ocupatie militara sovietica, au fost urmate de o etapa in care au aparut si unele semne de redresare. Ocupatia sovietica a luat sfarsit in 1958, „divortul“ politic s-a perfectat apoi in 1964 si, in acest context, valorile nationale si-au putut redobandi statutul; ele au fost insa utilizate, fara indoiala, si ca mijloc de propaganda de partid. Cei care infaptuisera Marea Unire si cei care traisera in perioada interbelica erau, firesc, sensibili in fata discursului national. Totodata, distantandu-se de P.C.U.S., conducerea de partid avea nevoie de puncte de sprijin si cel mai de seama dintre acestea a fost restituirea valorilor nationale catre popor. Totodata s-a impus revizuirea insusirii obediente a modelului sovietic si revenirea la unele valori traditionale.
Acest lucru a avut loc si in ceea ce privea cadrele, „cheia“ oricarei dezvoltari, fara de care nu putea avea loc un mers inainte. Dar, in aceasta privinta, situatia era foarte complicata. Vechii profesionisti fusesera, in larga masura, inlaturati. Formarea de noi cadre „sanatoase“ politic se dovedea greoaie si ineficienta, mai ales ca trebuia sa se implineasca un imens gol si ca un proces ritmic de crestere si de dezvoltare fusese oprit, iar repornirea lui impunea niste conditii care nu se doreau sau nu se puteau implini. Regimul a fost silit la concesii, macar partiale, pentru a fi formate cadrele atat de necesare.
Multi dintre cei trimisi la studii in Uniunea Sovietica nu se dovedisera la inaltimea asteptarilor, mai ales ca selectia trimiterii lor fusese politica. Dar, inainte de toate, trebuia ca institutiile interne de formare sa fie eficiente. in procesul de invatamant a continuat sa functioneze grila „originii sanatoase“, insa unora dintre cei care nu corespundeau pe acest plan, dar obtineau note foarte mari, li s-a ingaduit mai tarziu sa urmeze treptele succesive ale retelei de invatamant. Pentru un scurt timp, s-a intamplat chiar sa nu se mai tina seama de dosarul de origine. A trebuit, de asemenea, sa se faca apel la cele mai competente cadre ale „vechiului regim“, incredintandu-li-se chiar posturi de conducere in domeniile lor. intre membrii Academiei Romane au fost cooptati, in domeniile stiintelor exacte, unii dintre cei exclusi in 1948. La sesiunea generala din 1955, Horia Hulubei, Gheorghe Ionescu-Sisesti, Nicolae Vasilescu-Karpen au fost rechemati. Au fost readusi in institute si cercetatori de valoare alungati in anii anteriori. Desi valorii i s-a redat macar in parte locul care i se cuvenea, criteriile de clasa au continuat sa intervina pentru ca, printr-o ierarhizare politica, sa se „corecteze“ cesiunile care se facusera!
Oricum, au reinceput sa se formeze, pe langa unele dintre cele „vechi“ reacceptate, noi cadre si chiar noi elite, indispensabile, de altfel, societatii. Atat reteaua de invatamant, revigorata si dezvoltata, cat si revenirea la vechiul sistem de doctorat au creat, cu limitele ideologice ale epocii, posibilitatea ca procesul intrerupt brutal la sfarsitul anilor ’40 sa fie reluat. Dar a continuat sa functioneze o lunga vreme, pentru a fi apoi intrerupt o scurta perioada si reluat cu mare intensitate in ultimul „obsedant deceniu“, sistemul selectiei preferentiale a cadrelor „sanatoase“ social-politic. in privinta formarii si specializarii peste hotare, cu foarte putine exceptii, acestea se puteau realiza insa numai in tarile „socialiste“. in sistemul de doctorat s-a renuntat la formula importata din U.R.S.S., careia i-am fost personal victima prin 1948-1949, cand, in ziua sustinerii tezei, am fost anuntat ca aceasta nu se putea efectua, deoarece se renuntase la sistemul de doctorat aflat atunci in vigoare! intoarcerea la vechiul sistem, traditional, mi-a ingaduit, in 1969, dupa douazeci de ani, sa-mi sustin doctoratul, insa cu o alta teza.
Treptat, s-au putut forma profesionisti utili si necesari societatii, desi franele si discriminarile politice au continuat. Sistemul de formare tindea a redeveni functional, la mijlocul anilor ’60, dar nu pentru lunga vreme, deoarece, de la mijlocul anilor ’70, el a inceput din nou sa se „gripeze“ prin interventia factorului politic, pentru a fi grav afectat in anii '80. Doctoratul, in special, a fost supus unor presiuni social-politice care au impiedicat ori, in cele mai bune cazuri, au intarziat, cu motivatii straine pregatirii si stiintei doctorandului, dobandirea de catre multi a unor titluri meritate, iar tara a fost lipsita de o inzestrare a ei mai bogata cu profesionisti bine pregatiti.
A urmat marea cotitura din decembrie 1989. De atunci suntem supusi framantarilor politice, deseori sterile si neproductive, pe lungul si nesfarsitul drum al tranzitiei si al tentativelor de a redobandi parametrii integratori in marea familie europeana. De data aceasta, profesionistilor si elitelor, ca si doctoratului - punte de trecere spre o noua calitate intelectuala - li se cuvine, din nou, o atentie prioritara. intrebarea este insa daca acest proces se desfasoara in concordanta cu necesitatile societatii noastre si pe caile cele mai firesti.