Un tenor bucovinean la Staatsopera din Viena
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura » romani peste granite
Autor: Maraian Talaba in dialog cu Ilie Luceac
E foarte greu sa te mentii multi ani la rand pe scena Operei din Viena. Unii lucreaza cate trei-patru ani si pleaca. Oricum, vocalistii se mentin vreo trei-patru ani si pleaca de acolo. La Viena uneori te angajezi si fara salariu, cred ca ma intelegeti de ce. Oricare muzician isi doreste acest lucru din toata inima. Ar da orice pe lume numai sa ajunga acolo.
strong>Ilie Luceac: Stimate Marian Talaba, sunt foarte bucuros ca ne-am intalnit intr-un dialog care sper sa fie interesant si pentru cititorii revistei „Cultura“. Asadar, unde te-ai nascut, unde ai invatat, cine ti-au fost profesorii si cum ai ajuns la muzica de opera?
Marian Talaba: M-am nascut in satul Cupca, regiunea Cernauti (Ucraina), intr-o familie de muzicanti. in 1984 am pasit pragul clasei intai la scoala natala din Cupca si in 1992 am absolvit noua clase, scoala medie necompleta, cum i se spune la noi, in Ucraina. Dupa tentative nereusite de a intra la vreo scoala din oras pentru a invata in continuare muzica, m-am hotarat totusi sa fac clasa a zecea si a unsprezecea, adica sa absolv scoala medie, pentru ca intre timp sa ma si pregatesc mai serios la muzica. De altfel, prin clasa a noua eram deja sigur ca o sa ma dedic muzicii. Mi-aduc aminte ca la toate festivalurile de artisti amatori, la seratele muzicale intotdeauna eram prezent si trebuia sa cant. Aceasta practica mi-a dezvoltat foarte mult auzul muzical si indeletnicirea de a canta, a fost o practica benefica si pentru voce. Am inteles acest lucru mai tarziu, cand am ajuns cantaret de opera.
In 1994, m-am prezentat la Colegiul muzical „Isidor Vorobchievici“ din Cernauti, unde m-a ascultat profesoara de canto Silvia I. Maksymenko. Am fost primit direct in anul doi. Vreau sa spun ca, din 1994 pana in 1996, cand am absolvit Colegiul de muzica „Isidor Vorobchievici“ din Cernauti, profesoara Silvia Maksymenko mi-a inlesnit accesul la inca o octava, asadar aveam un diapazon de doua octave. Dumneaei a reusit sa scoata tot ce aveam ascuns in vocea mea.
In toamna anului 1996, am pasit pragul Academiei Nationale de muzica din Kiev. Primul meu indrumator de la Conservator a fost profesorul Vladimir Timohin, solist din pleiada lui Kozlovski si Lemesev. Timohin a fost un tenor renumit la timpul sau. Ca om a fost de asemenea deosebit. Un sufletist adevarat. Tinea foarte mult la studentii sai.
Dupa ce am sustinut auditia obisnuita la Conservator, s-a pus problema sa fac un an pregatitor. Eu am avut insa o ambitie de bucovinean si mi-am zis in gand ca trebuie sa reusesc in acest an la cursul de baza si nu sa raman in anul pregatitor. Si am reusit.
in toamna, m-am apropiat timid de profesorul Timohin, care se plimba pe culoar cu mainile la spate, rugandu-l sa binevoiasca sa ma asculte. M-a ascultat, mi-a cerut imediat sa scriu cerere la clasa de canto pe care o conducea, fara sa spuna un cuvant. Era prima mea batalie castigata, or, ca sa ajungi sa studiezi cu Timohin nu era atat de usor. Doi ani si jumatate am studiat cu acest admirabil profesor, care mi-a fost si el ca un tata, ca un prieten, ca un indrumator adevarat.
Al doilea profesor cu care am studiat la Academia de muzica a fost Aleksandr Vostreakov, tenor si el de anvergura. Acest profesor mi-a ramas indrumator pana in ziua de astazi. A stiut sa lucreze admirabil cu vocea mea, dandu-i coloratura si stralucire. Avea un stil de indrumare foarte original. Mi-a usurat vocea. Am putut sa ma lansez in arii care erau pana atunci pentru mine dificil de interpretat. Cu el am si terminat studiile la Academia de Muzica.
in Kiev am inceput sa inteleg cu adevarat ce inseamna belcanto. Acolo am inceput sa invat stilurile de interpretare italian, rusesc si altele. Am inceput sa am o dexteritate oarecare, am inceput sa inteleg ca muzica italiana se canta intr-un fel, cea ruseasca putin mai deschis si multe alte fineturi, pe care nu le-as fi insusit daca nu l-as fi avut ca profesor pe regretatul Vladimir Timohin si ulterior pe Aleksandr Vostreakov.
I. L.: Draga Marian, povesteste, te rog, cum ai fost cooptat la Staatsoper-a din Viena. E un moment de cotitura din cariera ta, din viata ta ca solist de opera.
M. T.: in 2004 a avut loc un concurs „Moniuszko“ la Varsovia, un concurs international de vocalisti. La al treilea tur al editiei din anul acela a asistat directorul Staatsoper-ei din Viena, maestrul Ioan Holender. Acesta a fost norocul meu cel mare. Si acum sa vedeti de ce! Eu ma asteptam sa primesc cel putin un premiu banesc la acest concurs. Nu am obtinut nimic. in disperarea mea nu mai auzeam si nu mai intelegeam nimic ce se face. Si deodata, unul dintre colegii care sta langa mine imi spune: „Ai auzit ca ai fost nominalizat la un premiu special?! Ai primit invitatie sa pleci la Viena, la Staatsopera din Viena!“. Bucuria mi-a creat un soc de moment din care mi-am revenit cu greu. Abia peste vreo cateva ore am constientizat cat de mare mi-a fost norocul. Dirijorul care a condus orchestra in turul trei al Festivalului m-a felicitat si el, spunandu-mi ca acesta este de fapt cel mai mare premiu la care poate sa viseze un vocalist.
I. L.: Cum l-ai cunoscut pe maestrul Holender? Ce a urmat dupa ce stiai ca vei pleca la Viena?
M. T.: Dupa absolvirea Academiei Nationale de muzica am cantat patru ani de zile in capitala Ucrainei, fiind angajat ca solist la Opera Nationala din Kiev. Cand am venit la concursul „Moniuszko“ din Varsovia stiam despre domnul Ioan Holender doar ca este directorul Operei de Stat din Viena, mai mult nu stiam nimic. Nici nu banuiam ca stie romaneste.
I. L.: Sigur ca stie limba romana, doar este nascut in Timisoara, oras de care continua sa se simta legat afectiv si astazi. Printre distinctiile pe care le merita din plin pentru activitatea sa culturala enumeram doar „Crucea de aur pentru arta si cultura“, „Medalia de aur a Vienei pentru merite deosebite“(1999). Este cetatean de onoare al Timisoarei si al Clujului. in numeroase interviuri afirma urmatoarele: „Tot ce stiu am invatat in Romania“. Printre alte merite pe care le are maestrul Holender fata de cultura romana este si faptul ca in 1997, la Viena, a fost montata premiera operei „Oedip“ de George Enescu. Si apoi sa nu uitam ca in ultimii ani a fost directorul onorific al mai multor editii ale Festivalului „George Enescu“, care se desfasoara la Bucuresti.
Am inteles ca dintre artistii din Ucraina nu numai Kocerga a fost angajat la Staatsoper-a din Viena, ci si soprana Victoria Lukianet. Care sunt conditiile, cum poti sa te mentii pe scenele teatrale din capitala Austriei?
M. T.: E foarte greu sa te mentii multi ani la rand pe scena Operei din Viena. Unii lucreaza cate trei-patru ani si pleaca. Oricum, vocalistii se mentin vreo trei-patru ani si pleaca de acolo. La Viena uneori te angajezi si fara salariu, cred ca ma intelegeti de ce. Oricare muzician isi doreste acest lucru din toata inima. Ar da orice pe lume numai sa ajunga acolo.
I. L.: Mariane, dupa cate stim din istoria muzicii in Bucovina, pe scena Operei din Viena au ajuns si bucovineni, in diferite timpuri. Cred ca ai auzit si cunosti multe din activitatea tenorului liric Joseph Schmidt, care a incantat Cernautiul de altadata cu vocea sa exceptionala. A fost contemporan cu Traian Grozavescu. Schmidt a studiat la Cernauti, la Berlin si la Viena. A cantat un timp si la Opera din Viena. El a evoluat pe multe scene lirice din Europa. Numele sau straluceste alaturi de cele ale marilor tenori ai lumii. Sigur ca, daca am face o enumerare, am gasi pe lista mai multi bucovineni care au cantat in capitala europeana a muzicii. Si aici ma gandesc in primul rand la soprana Viorica Ursuleac, care a cantat si la Opera din Viena. A fost sotia dirijorului si directorului Operei din Viena, Clemens Krauss. Compozitorul german Richard Strauss, care o aprecia si o adora pentru maniera sa de interpretare, a scris pentru ea o opera, intitulata „Arabella“. Opera i-a fost dedicata sopranei Viorica Ursuleac. Ea era prietena buna si cu celebra pianista Aurelia Cionca. A vizitat-o pe aceasta din urma la Bucuresti, intr-un turneu sustinut in 1939. E cazul sa amintim aici si despre soprana Lidia Lypkovska-Marschner, care tot din Bucovina era.
Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, mai bine zis in ultimii 50-60 de ani, esti primul dintre bucovineni care ai ajuns pe scena Operei de Stat din Viena si asta ne face o mare onoare atat noua, bucovinenilor, cat si tie personal - o mare favoare in plan profesional. Te obliga la ceva acest lucru sau nu?
M. T.: Cred ca ma obliga, ma obliga sa fiu un tenor bun, sa las o urma in arta interpretativa, sa-mi fac un nume, sa promovez numele Bucovinei. Atunci cand ma intreaba cineva de unde sunt, eu le raspund ca sunt din Ucraina si atunci austriecii sunt cam indiferenti. Iar cand specific ca sunt din Bucovina, ei manifesta imediat un interes sporit. Ma intreaba mai amanuntit despre Cernauti si atunci eu gasesc repede limba comuna cu ei.
I. L.: Ai prieteni romani acolo, la Viena, printre colegii vocalisti?
M. T.: Sigur ca am. Am un prieten din Romania, un tenor liric exceptional pe care il cheama Cosmin Ifrim. Este solist de vreo sase ani la Staatsoper-a din Viena. E un prieten de minune. De altfel, mai sunt vreo cinci-sase vocalisti din Romania la Opera de Stat din Viena, care ne tinem gramajoara. Printre colegii mei romani de acolo sunt solisti sositi din Oradea, din Timisoara si din Bucuresti. Din Bucovina sunt numai eu in Viena, dupa cum ati si mentionat. Cat priveste austriecii, ei nu prea leaga prietenii. Sunt sobri, corecti si retinuti in comunicare.
I. L.: intrebarea pe care am rezervat-o pentru finalul discutiei noastre este urmatoarea: care este atitudinea ta fata de muzica populara romaneasca, s-a mai pastrat peste ani acea dragoste pe care-ai avut-o pentru cantecul popular? Stiu ca radacinile talentului ti se trag de la muzica populara. O mai porti in sufletul tau ca pe o comoara de la care ai avut ce invata?
M. T.: Nu numai ca mi-a ramas in suflet, ci cu ea, cu muzica populara ma reconfortez ori de cate ori obosesc sau sunt la sfarsitul unui spectacol, epuizat totalmente de energie. Renasc ca o pasare Phoenix ascultand-o. Muzica populara ma ocroteste si ma mentine in albia constiintei de neam. Cu ea am inceput drumul meu in marea muzica si de aceea nu poate sa-mi fie straina. Prin ea m-am ridicat, muzica populara mi-a leganat copilaria, datorita ei, daca vreti, am ajuns unde am ajuns. Gratie muzicii populare mi-am dezvoltat vocea, auzul si memoria muzicala. Toata copilaria si adolescenta mea am cantat muzica populara. Si astazi, cand imi vine dor de ea, cant cate o melodie-doua din repertoriul popular romanesc. Toate frumusetile unei melodii populare sunt ca o floare de piatra, care nu se ofileste, exceland intotdeauna prin inventiile melodice numai de popor gandite, slefuite, purtate si transmise din gura-n gura de marii interpreti. Lautarii nostri, interpreti de talia unei Maria Tanase, Maria Lataretu, Ion Albesteanu sau Ionel Fernic sunt nemuritori si inconfundabili.