John Lennon Drive, Paul McCartney Way
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura sunetelor »
Autor: Mihai Plamadeala
McCartney a declarat ca se gandeste la concertarea intr-un amfiteatru roman din nordul Africii sau pe un vapor de croaziera, iar Lennon a sugerat in stilul caracteristic „sa se cante intr-o casa de nebuni“
In urma cu douazeci si cinci de ani, patru dintre strazile orasului Liverpool au primit numele celebrilor Beatles. Din 1882, pe langa strazile amintite in titlu, hartile mai mentioneaza George Harrison Close si Ringo Starr Way. Ne abtinem de la orice comentariu privind initiativa mai sus citata, marginindu-ne sa admitem ca asa a fost sa fie!
Si pentru ca am adus in discutie sintagma, „Let It Be“, al doisprezecelea si ultimul album oficial Beatles a aparut in primavara anului 1970 la casa de discuri proprie, Apple Records, fiind gandit in faza de proiect ca o intoarcere la radacinile formatiei. „Noua“ tehnologie de imprimare a anilor 1965-70 permitea o serie de artificii psihedelice la care se apelase din plin pe albumele vremii. John, Paul, George si Ringo erau dornici sa reia activitatea concertistica, intrerupta in 1967, asa ca a fost un consens ca noul album, al carui nume se dorea initial „Get Back“, sa fie imprimat live. Coperta propusa era o replica a primului LP, „Please Please Me“, cu cei patru fotografiati pe scarile studioului EMI, in aceeasi pozitie si atitudine ca in fotografia anterioara. Pana la urma, ideea a fost pusa in practica odata cu compilatia „The Beatles 1967-1970“, cunoscuta sub numele de „Albumul albastru“.
Considerat in acele momente nereusit de catre formatie si producator (George Martin), materialul pentru „Get Back – Let It Be“ a fost temporar abandonat, fiind re-produs un an mai tarziu, intr-o viziune contestata, de catre Phil Spector. Cea mai mare parte a pieselor a fost inregistrata in ianuarie 1969, inaintea realizarii albumului „Abbey Road“.
„Let It Be“ a fost realizat in doua etape distincte. Pe de o parte, au fost repetitiile filmate de la Studiourile Twinckenham, unde s-a cantat live si apoi sesiunea de imprimari pe canale care a inceput cand trupa s-a mutat la studiourile Apple. Imprimarile live mono au fost ulterior folosite ca sunet pentru film, prin sincronizarea cu pelicula.
Existase si ideea ca intreg albumul sa fie imprimat live, intr-un concert televizat, presa muzicala anuntand chiar Roundhouse-ul din Londra drept loc de desfasurare, dar proiectul a ramas nematerializat. McCartney a declarat ca se gandeste la concertarea intr-un amfiteatru roman din nordul Africii sau pe un vapor de croaziera, iar Lennon a sugerat in stilul caracteristic „sa se cante intr-o casa de nebuni“. Pana la urma, concertul a avut loc in 30 ianuarie pe acoperisul cladirii Apple, pentru un cerc restrans de prieteni si angajati, fiind rapid oprit de catre politie din cauza zgomotului.
La imprimari, respectiv la inregistrarea live, a fost invitat si pianistul Billy Preston. Cu o ocazie anterioara, Eric Clapton fusese de asemenea invitat pentru un solo pe piesa „While My Guitar Gently Wheeps“. Cateva dintre piesele de pe acoperis aveau sa intre pe albumul final. Concertul piratat a circulat printre colectionari, ani de-a randul.
Formatia a incercat numeroase cantece pe parcursul campaniei „Get Back“, o buna parte dintre cele considerate viabile, cum ar fi: „Mean Mr. Mustard“, „Maxwell's Silver Hammer“, „Oh Darling“, „She Came In ThroughThe Bathroom Window“, „Golden Slumbers“, intrand pana la urma pe „Abbey Road“. Alte piese au aparut pe albumele solo ale semnatarilor: „Jealous Guy“ (numita initial „Child Of Nature“, care fusese scrisa si repetata pentru „White Album“, dar ramasese in sertar) si „Imagine“ ale lui Lennon; „Teddy Boy“ si „Junk“ (scrise, de asemenea, pentru „White Album“) ale lui McCartney; „All Things Must Pass“ si „Hear Me Lord“ ale lui Harrison. In ceea ce-l priveste pe Ringo Starr, se pare ca „Yellow Submarine“ si „Octopusy's Garden“, evergreen-uri de talia piesei lui McCartney, „Obla-Di Obla-Da“, au ramas fara ecou in cariera sa compozitionala.
In aceeasi perioada au fost, de asemenea, cantate si cover-uri cum ar fi „Adagio pentru coarde“ de Samuel Barber; piese standard de jazz precum „Ain't She Sweet“ sau piese rock'n roll timpurii – „Stand By Me“, „Words Of Love“, „Blue Suede Shoes“. Inregistrarile acestora au fost imortalizate de camera de luat vederi, constituind baza filmului „Let It Be“.
Toti cei implicati au fost de acord ca proiectul, asa cum se desfasurase, era un dezastru. In a treia zi a sesiunii Twickenham s-a pus problema abandonarii sale. Lennon dorea sa-si continue cariera solo, fapt care punea presiune asupra celorlalti, in special asupra lui McCartney, iar prezenta la imprimari a partenerei sale, Yoko Ono, a fost o suplimentara sursa de tensiune. Harisson si-a anuntat in cele din urma si el iesirea din formatie pe 10 ianuarie si continuarea solo a carierei.
Se pare ca prezenta camerelor de filmat precum si spatiul nefamiliar al studiourilor Twickenham au contribuit la cresterea stresului celor in cauza. Situatia ajunsese sa fie atat de incordata incat George Martin si-a pus problema renuntarii la colaborarea cu Beatles, ceea ce avea sa se si intample dupa „Abbey Road“. Faptul exprima emblematic fundatura in care se ajunsese, caci Martin insotise din primul moment formatia in „aventura“ sa discografica si, dupa cum se stie, nimeni nu renunta in lumea show business-ului, de buna voie, la un proiect viabil.
Inginerul de sunet Glyn Jones a alcatuit in martie ’69 o prima configuratie a albumului, care continea sapte dintre piesele ce aveau sa intre pe varianta finala, alaturi de care erau „Teddy Boy“, „The Walk“ si o varianta reprise a piesei „Get Back“. Ulterior, lui Jones i s-a dat mana libera de catre John si Paul sa mixeze si sa masterizeze materialul pentru ceea ce se dorea albumul „Get Back“. Aceasta varianta continea unsprezece dintre cele douasprezece titluri ale „Let It Be“-ului aparut oficial, pe langa citatele „Teddy Boy“ si „Get Back Reprise“, fiind selectate piesele „Don't Let Me Down“, „Rocker“ (instrumentala) si „Save the Last Dance For Me“.
Se intentiona lansarea albumului in iulie ’69, dar data a fost amanata pentru septembrie datorita unei suprapuneri cu un important eveniment mediatic, apoi pentru decembrie, deoarece intre timp fusese finalizat „Abbey Road“ si s-a preferat lansarea acestuia. Lucrul la masterizarea pieselor pentru „Let It Be“ s-a reluat in decembrie, tinandu-se cont de cele selectate pentru film, cu care trebuia sa coincida. McCartney a anuntat, intre timp, reimprimarea compozitiei „Teddy Boy“ pentru albumul sau solo, renuntandu-se la ea in favoarea piesei „I Me Mine“, realizata dupa plecarea oficiala a lui Lennon. In contrapartida cu absenta mentionata, s-a optat si pentru un remix al piesei lui John din ’68, „Across The Universe“.
In martie 1970, Phil Spector a produs albumul sub acelasi nume ca si filmul – „Let It Be“, la o data cand Beatles se destramase. Filmul, care capturase momente critice ale relatiei dintre cei patru, contine si scene din concertul de pe acoperis, incheiat cu cuvintele lui Lennon: „I'd like to say thank you on behalf of the group and ourselves, and I hope we passed the audition“, care au fost incluse si pe varianta finala de album. Aceasta, cu aranjamente muzicale pretentioase, adaugate ulterior, a indepartat rezultatul final de ceea ce isi propusesera initial sa faca cei patru. McCartney a fost cel mai vehement in privinta interventiilor lui Phil Spector.
Ascultand „Let It Be“ si facand abstractie de „istorie“, este greu de inteles de ce nu a fost urmat de macar un alt album. Semnele artistice de sfarsit al capitolului nu sunt lizibile la simpla auditie. Totusi realitatea era alta…
LP-ul debuteaza cu „Two Of Us“, o piesa melodioasa, cuminte, care face trecerea spre „Dig A Pony“, unde isi fac aparitia unele elemente dramatice. In creatia Beatles, ideile centreaza discursul compozitional-interpretativ in alte zone decat cele ale virtuozitatii. Conceptul de valoare este inlocuit prin cel de intentionalitate. Orice „miscari“ ale lui Lennon, spre exemplu, sunt considerate providentiale de catre publicul sau, datorita prezentarii acestora intr-un sistem coerent la care, pentru a se subscrie, nu trebuie decat sa-i fie validate propunerile.
Atmosfera halucinanta din „Across The Universe“ pune in evidenta saltul de la banal la metafizic, realizat in binecunoscuta nota minimalista Beatles. Sunt ecouri aici ale perioadei „indiene“, in viziune Lennon.
„I Me Mine“ se inscrie in media valorica, fara a aduce vreo noutate sau a rasturna sistemul de perceptie in relatie cu formatia.
„Dig It“ este, de fapt, un interludiu. Foarte probabil, la origini a fost o idee salvata prin imprimare, o propunere de piesa sau o joaca. Devenita fragment al LP-ului, pregateste si introduce piesa care, in cele din urma, a dat titlu albumului, „Let It Be“. O sintagma premonitorie!
Nici „Maggie Mae“ nu este o piesa „terminata“ in sens clasic. Solutia sa este finalizarea prin „tie-break“.
Cu „I've Got A Feeling“ si „One After 909“ se plonjeaza deliberat in atmosfera muzicala postcincizecista, vizata initial in elaborarea proiectului.
„The Long And Winding Road“ este unul dintre acele cantece despre care ai sentimentul ca ti se adreseaza direct. Nota de confidentialitate este dublata de versuri care au valente minimalist metaforice. Harpa, corul si cvartetul de coarde, de care raspunzator este in exclusivitate Spector, au constituit, in epoca, obiectul unor controverse.
„For You Blue“ propune un slide de chitara, dupa cum mentiona presa vremii, de undeva de la jumatatea distantei dintre Nashville si Wikiki. Precum spune si titlul, piesa incearca sa creeze o stare propice receptarii finalului, a carui functie a fost preluata de „Get Back“. Prin aceasta piesa se inchide un cerc.
Un articol de pe 18 mai 1979 din „Time“ (intitulat „Spector of the Beatles“) a criticat albumul si in special pe producatorul american pentru deturnarea ideilor, dar si lipsa generala de veridicitate. Regizarea soundtrack-ului a fost, de asemenea, taxata. In anii 2000 a aparut o varianta „Let It Be Naked“ „deSPECTORizata“ in linia dorita de McCartney, dar albumul care a intrat in constiinta publicului este cel din ’70 – asa cum este el.
Acelasi lucru care se intampla si cu strazile din Liverpool, la care am facut referinta la inceputul articolului: pentru cei care le „gasesc“, ele sunt acolo in mod firesc si dintotdeauna.