Televiziunea poate dauna grav copiilor
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura media »
Autor: Felicia Antip
„Megastar“ are toate sansele sa demonstreze ca muzica usoara nu este obligata sa fie tributara uratului, veleitarismului, imposturii, abdicarii de la demnitate,vulgaritatii, mercantilismului. Poate ca ea va redeveni altceva decat scalambaielile vandute drept muzica de MTV si de alte posturi.
Nu totdeauna. Doar de cele mai multe ori. Se stie de ce si cum. Brutalitatile din majoritatea filmelor, dar si din jurnalele tip „ora cinci“, lascivitatea grosiera prezenta la toate orele din zi si din noapte in buletine de stiri, in talk-show-uri, in emisiuni intitulate „revista presei“, (femele in pozitii desantate care, in alte tari, sunt exhibate doar in publicatii vandute exclusiv pe sub tejghea, in ambalaje atotascunzatoare si care se legitimeaza indeobste prin condicuta, se lafaie la noi in paginile mai tuturor ziarelor, ajung de acolo pe micul ecran si sunt recomandate ca vedete sau macar ca neveste sau amante de moguli) si nu in ultimul rand cea mai scarnava pornografie, pornografia politica (Oana Zavoranu cochetand cu ideea de a ajunge presedintele Romaniei, emulii lui Gigi care zic ca romanii simt nevoia de a se supune ordinelor unui Voda si Gigi insusi care delireaza non-stop, arunca in nestire cu banii si face spume la gura cand i se aminteste ca vine dinspre legionarism si vrea sa ne duca intr-acolo, un Vadim mai Alcibiade decat oricand dupa scurtul lui episod de pocainta, inca si mai penibil de cand s-a afisat cu „purtatoarea de imagine“), insultele si injuraturile in direct dintre soti, amanti, politicieni, oameni de stat, frati, cumnati, copii versus parinti, sub privirile ingaduitoare ale moderatorului, ineptiile astrologilor, vracilor, ghicitoarelor si celorlalti impostori consultati ca si cum ar fi autoritati infailibile, astea si multe altele contribuie la modelarea viziunii despre lume si viata, a structurii mentale si a vocabularului prescolarilor, scolarilor si non-scolarilor grobieni, imuni la educatie, instructiune si buna cuviinta pe care-i auzim proferand golanii pe strada si in emisiunile de popularizare a copiilor mizerabil crescuti.
Copilul roman lancezeste mai multe ceasuri decat alti copii in fata furnizorului de imagini folosit adesea pe post de baby-sitter de catre parinti ocupati sau excedati sau doar nepriceputi. Lipsit de experienta si de criterii, este mai credul, mai usor de ispitit, de prins in plasa, decat adultul. Din acest punct de vedere, raul produs de televiziune este incomensurabil.
Dar televiziunea poate face si lucruri bune pentru copii. Aplaud fara rezerve concursul „Vreau sa fiu mare vedeta“. Nu stiu cum au procedat, pare a fi si meritul unor profesori locali de muzica, important este ca Antena 1 si-a dat osteneala si a reusit sa gaseasca mici artisti si printre copiii din Romania anistorica, amarata, neeuropenizata. Adusi la Bucuresti, copiii au fost ajutati de cantareti profesionisti sa se prezinte in cea mai buna forma si, pe de alta parte, au fost studiate nevoile lor reale si s-au cautat oameni sau institutii in masura sa gaseasca solutii pentru cele mai presante dintre problemele lor de viata.
E greu de crezut ca toti copiii care au aratat ca stiu sa cante, sunt adorabili pe scena si pot cuceri publicul, vor ajunge profesionisti ai cantecului. Demersul altui post, Prima TV, care patroneaza concursul „Megastar“, are o finalitate artistica mai precisa, mai imediata, intrucat concurentii sunt tineri gata sa-si incerce norocul in muzica usoara. Televiziunile ne-au conditionat sa ne asteptam doar la improvizatii si la lucruri facute de mantuiala si de aceea cantitatea de munca, imaginatie, pricepere, organizare, investite in proiectul „Megastar“ sunt surprinzatoare. Selectii riguroase in tara, scolirea celor calificati, urmarirea lor pas cu pas inainte de intalnirile cu telespectatorii, montajul filmelor realizate de-a lungul intregului proces, exigenta foarte simpaticului juriu care le pretinde si-i invata sa se infatiseze ca niste profesionisti autentici, punerea in scena a unor mici spectacole care le ofera aspirantilor prilejul de a-si demonstra capacitatea de a interactiona, ii ajuta pe concurenti sa arate tot ce pot in conditii egale de pregatire si de punere in valoare a atuurilor lor fizice si a inzestrarii lor artistice. Aura Urziceanu, Virgil Iantu si, alaturi de ei, doi tineri competenti, dezinvolti si evident dornici sa-i stimuleze si sa-i ajute pe concurenti, formeaza un juriu care ar putea servi drept model formatiilor de arbitri si de evaluatori in indiferent ce tip de intrecere.
Concursul isi propune – cu sanse mari de reusita – ca descoperind, aducand in fata, fete si baieti care pot, stiu si vor sa cante cu adevarat, sa micsoreze distanta dintre muzica tinereasca din alte tari si cantarea de azi a Romaniei, o babilonie de sunete produse mecanic si puse in gura unor costisitoare papusi ventriloge. Mi-o amintesc pe Aura Urziceanu asa cum era in cea de-a doua jumatate a anilor ’60, cand scriam despre vocea ei inimitabila in cronicile TV din adevarata epoca de aur a televiziunii romane si cand ma straduiam sa explic de ce reprezinta cea mai mare promisiune a muzicii usoare romanesti. Compozitorul care se ocupa de ea o certa intruna, ii spunea ca e lenesa, ii reprosa ca nu munceste destul pentru a-si cizela vocea, ca nu este constienta de neobisnuita ei inzestrare pentru jazz si pentru toate genurile muzicale care presupun un ambitus si o capacitate de orice alt. Aura a inteles, l-a ascultat, rezultatele sunt cunoscute, acum ii mustra si-i indruma ea pe altii. Pledam pe atunci si pentru Corina Chiriac, pentru recunoasterea temperamentului ei artistic si a personalitatii ei deja evidente, desi juriul Cerbului de aur o preferase pe mult mai palida Luminita Dobrescu. Aveam pentru cine sa ne batem, noi, cronicarii, aveam de unde alege, unii laudau vocea Doinei Badea, altii o incurajau pe una sau pe cealalta dintre inca fetitele-minune Margareta Paslaru si Marina Voica. Printre sperante sau deja certitudini se numarau Dida Dragan, Anda Calugareanu. Nu mai stiu cand a debutat fiecare, n-au fost singurele, nu duceam lipsa de voci si de stiluri de interpretare pe toate gusturile, mai erau si baietii si, bine inteles, cantaretele si cantaretii din generatiile precedente, unii venind dinspre opereta, altii dinspre teatrul de revista, a fost si vremea celor mai talentati compozitori de muzica usoara, Lazarov cel dinainte de Lazarov-inventatorul de formate aducatoare de bani si, dupa el, Alexandru Bocanet, erau autorii unor uluitoare spectacole de muzica, dans si voie buna…
Isi mai aminteste cineva de „Steaua fara nume“? Desi nu aveam calificarea necesara, am acceptat de cateva ori, mai mult din curiozitate, sa fac parte din juriul acestui concurs corect, dar rudimentar. Debutantii veneau trei cate trei, erau ascultati de juriu, primeau note, unul dintre ei castiga... Cativa dintre ei au ajuns ulterior cunoscuti, au facut cariera. Dar „Steaua fara nume“ nu se ocupa de scolirea prealabila si de indrumarea concurentilor, nu prospecta oferta din intreaga tara si nu avea nimic din fastul spectacolelor demonstrative ale concursului „Megastar“. Va insemna oare acest concurs inceputul sfarsitului damicelelor care se protapesc si se fataie pe micul ecran in ipostaze acceptabile doar in bordelurile ieftine si misca din buze ca si cum ar canta, al discurilor si albumelor cu muzica obtinuta prin diverse metode de modificare, rafinare si asamblare a sunetelor, rafistolate pe banii unor domni generosi?
Ofensiva prefabricatelor botezate abuziv muzica, imbinata cu aceea, mai agresiva si mai degradanta, a manelelor, reprezinta unul dintre semnele rele ale vremurilor pe care le traim. A disparut orice jena, orice teama de ridicol, insi cu ifose de highlife nu mai considera necesar sa-si ascunda predilectia pentru lalaiala zgarietoare de auz si acompaniata de mascari groase, agramate. Manelele sunt degustate cu nedisimulata satisfactie la nunti cu staif, in cluburi in care sticla de sampanie costa si 15 milioane de lei, la petreceri fitoase. Manelistii sunt nu numai miliardari care se impauneaza cu castelele lor daurite, cu bijuteriile lor fabuloase si cu celelalte binemeritate insemne ale valorii lor, ci si moderatori de emisiuni, invitati de onoare ai mai tuturor posturilor TV, ce mai una-alta: personalitati. Au ajuns sa dea tonul pana si in materie de sisteme de adunare a argintilor: cantareti si actori altminteri apti sa inspire admiratie si chiar respect nu se sfiesc sa discute despre bacsisurile grase pe care le asteapta, le solicita, le obtin, la nunti, botezuri, chiolhanuri.
„Megastar“ are toate sansele sa demonstreze ca muzica usoara nu este obligata sa fie tributara uratului, veleitarismului, imposturii, abdicarii de la demnitate, vulgaritatii, mercantilismului. Poate ca ea va redeveni altceva decat scalambaielile vandute drept muzica de MTV si de alte posturi. O singura slabiciune are acest concurs: dependenta de SMS-uri, adica de banii platiti de telespectatori pentru a se afla in treaba, distorsioneaza selectia. Votul asa-zis popular – scamatoria care a aruncat in derizoriu toate ierarhizarile pe baza de „sondaje“ initiate de televiziuni – risca sa rastoarne si aici scara de valori. Jocul aleatoriu al intereselor, al simpatiilor extraartistice, al altor intamplari poate genera nedreptati strigatoare la cer, cum ar fi fost, cu o saptamana in urma, eliminarea prematura a unuia dintre cei mai dotati concurenti: baiatul din Basarabia (cine sa-l sustina prin mesaje costisitoare?) sau tanara din Banat. Numai o foarte justificata derogare de la reguli a prevenit aceasta greseala.