„Fiecare lucrare ma consuma, dar imi aduce bucurie“
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura interogatiei »
Autor: Victoria Anghelescu
Serbana Dragoescu in dialog cu Victoria Anghelescu
Vizitam, cu o saptamana in urma, expozitia Radu Dragoescu, gazduita in Salile de lectura ale profesorilor de la Biblioteca Universitara. Vedeam pentru prima oara un numar atat de mare de lucrari ale artistului stranse la un loc. Am descoperit un peisagist si un portretist remarcabil, pentru care pictura, in buna traditie interbelica, era, in primul rand, o stare de suflet, iar comunicarea emotiei artistului in fata lumii revenea culorii. O culoare asa cum era ea inteleasa la inceputul secolului XX, o culoare cu accente fove, construind si deconstruind case si acoperisuri, tarmuri de mare sau palcuri de copaci. Format la inceputul anilor ’30 la Academia Julian din Paris, in paralel cu studiile liceale si apoi universitare, Radu Dragoescu, va deveni profesor de liceu in Craiova natala si apoi, din 1950, in Bucuresti. Prezenta sa ca pictor este mai curand discreta, primele personale datand din anii ’70. In intreaga creatie, natura ramane subiectul principal de interes. I se alatura portretele celor apropiati, in care subtilitatea psihologica este dublata de stiinta punerii in pagina si de o calda, solara cromatica. Exceptionale, in acest gen, ni s-au parut doua portrete ale fiicei sale, artista Serbana Dragoescu, prin grija careia a si fost organizata expozitia. M-am gandit, inevitabil, la mostenirea artistica din aceasta familie. Aida Petrarian, mama lui Radu Dragoescu, nascuta in 1880, studiaza pictura intai, asa cum era moda vremii, la Pensionul Urziceanu din Craiova, apoi, prin atelierele din Paris, a caror atmosfera boema avea sa o adopte pentru tot restul vietii. Fiul ei, Radu Dragoescu, nascut la Paris in 1914, continua pasiunea mamei. Urmeaza Serbana Dragoescu, cunoscuta tapisereasa, ale carei lucrari poarta in egala masura marca modernitatii expresive si a profunzimii filosofice. „Trei generatii“, asa cum s-a si numit, de altfel, expozitia din anul 2001 de la Muzeul de Arta din Craiova, traversand istoria artei romanesti moderne si contemporane nu au cum sa nu te impresioneze. Intr-o frumoasa casa din zona Floreasca, neatinsa de vantul schimbarilor, lucrarile celor trei artisti te intampina printre mobilele cu parfum de epoca, din holul de la intrare, de-a lungul scarii cu balustrada de lemn, deasupra scoartelor de lana, a fotoliilor si banchetelor in stil neoromanesc. Ne-a impresionat aceasta continuitate spirituala pe care, din nefericire, dupa al doilea razboi, Romania a pierdut-o in mare masura. Incercand sa-i aflam valentele formatoare, am solicitat Serbanei Dragoescu un interviu.Am ramas tintuita la gherghef
Victoria Anghelescu: De ce tapiserie?
Serbana Dragoescu: A fost o intamplare. Nu reuseam la facultate. Am cazut de doua ori la pictura cu medie mare si in 1963 s-a schimbat ceva in administratia lor si s-a dat examen pe sectii. Inainte, dadeai examen la pictura, sculptura, grafica, iar sectia o alegeai dupa un an in care toti studentii faceau acelasi lucru. Am aflat atunci ca s-a infiintat sectia de textile, unde cineva a intrat cu media cinci si ceva. Eu picasem la pictura cu aproape noua. Se dadea si proba de limba romana, se tinea cont si de dosar... Am fost foarte suparata si am jurat ca anul urmator voi alege sectia textile. Cred ca au jurat mai multi, pentru ca in anul urmator a fost sectia cu cea mai acerba competitie. Am reusit totusi, cu medie mai mica decat aceea din anul precedent. Sincera sa fiu, nu cred ca stiam atunci prea bine ce inseamna textilele, iar cand, in primul an, am mai vazut-o si pe Riti Jacobi tesand cu o agilitate nemaipomenita, mi s-a facut rau. Mi-am spus ca nu voi putea face asa ceva niciodata. M-am dus la profesorul de la monumentala, Mac Constantinescu, si i-am spus ca vreau sa fac arta monumentala. Mi-a vazut desenele si mi-a raspuns: „Pai da, pentru asta esti facuta! Vino cand vrei.“ Daca m-a acceptat imediat, nu m-am mai grabit si a inceput anul II. Trebuia sa incepem sa tesem. M-am gandit sa vad ce e si cu tesutul asta, daca tot eram acolo. Si asa m-am indragostit pe viata de tapiserie. Am ramas tintuita la gherghef. Am renuntat la pictura, pentru ca acum, dupa mai bine de patruzeci de ani, sa am o revelatie intr-o tabara de creatie de la Balcic si sa pictez din nou. Atunci, in facultate, mi-am dat seama ca pictura nu mergea deloc cu tapiseria. Mi s-a parut ca am nevoie sa fac gravura in lemn, colaj, care, intr-adevar, mi-au folosit foarte mult in tapiserie.
V.A.: Cum erau tapiseriile dumneavoastra atunci? Traditionale, cu tehnici noi...?
S.D.: In programa erau prevazute documentari. Mi-a placut foarte mult arta populara. Invatam sa tesem in maniera olteneasca, de Bucovina, de Transilvania, in metoda karamaniu, persan. Faceam fel de fel de tesaturi... Chiar panza taraneasca cu motivele respective. In plus, la vremea aceea, cu folclorul scapai mai usor de compozitia sociala. Dupa aceea mi-am gasit drumul propriu. Am inceput niste cicluri, influentate initial de documentarile amintite. Primul ciclu a fost „Icarus“. Intotdeauna am vazut in Icar mitul ridicarii, al inaltarii. Nu ma pot gandi, ca alti artisti, ca este mitul prabusirii.
Aripa, cel mai frumos simbol al Divinitatii
V.A.: Cand credeti ca v-ati desavarsit personalitatea artistica?
S.D.: Nu stiu daca neaparat artistica. Ca persoana, am inceput sa ma simt mai bine dupa treizeci de ani, cand am terminat cu scolile, cu invatatura, cand am putut calatori pentru prima data in strainatate. Am facut o expozitie in Suedia, am cunoscut lume, locuri... A fost o experienta aceasta calatorie in Suedia, Norvegia, Franta. In urma ei m-am simtit mai sigura pe mine.
V.A.: Care dintre aceste tari vi s-au parut mai aproape?
S.D.: Nordul. Oamenii minunati de acolo, apele misterioase...
V.A.: Ce a urmat dupa Icarus?
S.D.: Am inceput un lung ciclu de cosmogonii, pe care l-am continuat multa vreme, din care face parte si tapiseria monumentala cu care voi face o expozitie la Timisoara, intitulata „Punctul“. Ea are in mijloc aripa, care, ca simbol al divinitatii, m-a obsedat. Nu ca zbor, de data aceasta. Eu cred ca divinitatea o putem gasi in atatea locuri... In natura, in noi, in dragoste... Aripa este cel mai frumos simbol al divinitatii. Am doua lucrari, doua volume, pe care le numesc „Erezii plastice“, ale caror coperti sunt tesute cu aripa, ca si multe alte piese cu acelasi motiv.
V.A.: Visul, divinitatea, evident ordinea, daca este vorba despre cosmogonie. Sunt ele constante ale creatiei dumneavoastra?
S.D.: Da. Fara sa vreau, revin mereu la ele. Acum doi-trei ani, am facut un ciclu de noua tapiserii cu aceeasi aripa, dar in legatura, de aceasta data, cu spectrul solar: legatura intre lumina si aripa.
V.A.: Ati avut vreodata sentimentul ca exista o falie intre arta – sa-i spunem – decorativa si pictura, sculptura?
S.D.: Nu. Sunt chiar suparata pe aceasta impartire a noastra in „regnuri“. Ce inseamna „desen de sculptor“ sau „desen decorativ“? Omul se exprima prin desen asa cum o face si prin cuvant. O idee pe care vrei sa o materializezi in opera, fie ca este vorba despre pictura, sculptura sau orice alta arta, isi cere singura tehnica. Este adevarat ca arta decorativa, fara alta intentie decat decorativul, poate fi minora in comparatie cu altele. Tapiseria insa face parte, de ani, dintre artele majore.
V.A.: Cand ati inceput sa realizati piese tridimensionale?
S.D.: Inventand fel de fel de lucruri, ele au inceput sa-mi ceara tridimensionalul. De exemplu, la concursul pe care l-am castigat la Lausanne, „Cutia de chibrituri“ era un joc pentru oameni bogati si oameni saraci. M-am jucat mult cu chibriturile. Le-am infasurat in lana si, prinse cu un ac, deveneau magnetizabile. Am facut un ciclu mare de miniaturi textile cu care am avut succes. Colegii mei s-au apucat si ei de miniaturi si cativa ani s-au organizat si anuale, bienale de miniaturi. Vad ca acum nu mai sunt de actualitate, dar in lume exista in continuare concursuri si expozitii de miniaturi textile, care nu trebuie sa depaseasca douazeci de centimentri pe nici o latura.
V.A.: Care este tenica preferata de lucru?
S.D.: Am aplicat la tapiserie tehnica de covor, ceea ce cred ca este o inovatie a mea. In consecinta, tapiseriile mele nu au fata si spate. Pot fi puse in mijlocul unui spatiu, devenind ceea ce Lurçat numea „mural tapis“, adica un zid de lana. In felul acesta, ele sunt mobile. Le poti suprapune, obtinand mereu alte compozitii. Este tehnica numita karamaniu, sau, impropriu spus, cu butoniere. Rezultatul este foarte frumos, pentru ca, daca te uiti in contre-jour, seamana cu o broderie.
Cosmogoniile si papusile bunicii
V.A.: Ce a insemnat descoperirea propriului drum in arta traind intr-o familie de artisti?
S.D.: Interesant este ca, desi am trait chiar in aceeasi casa, fiecare dintre noi a avut propria individualitate. La inceput, bunica era la Craiova, unde, la initiativa lui Peter Jacobi, a si fost serbata cand a implinit 80 de ani, organizandu-i-se o expozitie retrospectiva. Abia dupa aceea am reusit sa o aducem in Bucuresti, unde a mai trait, in aceeasi casa cu noi, aproape douazeci de ani, fiind perfecta din punct de vedere fizic si psihic. A inceput sa faca papusi, care erau spectaculoase. Pentru capete, avea o tehnica de papier maché. Apoi, cu o rabdare nemaipomenita, le imbraca si cu resturi de material pe care le avea sau pe care, cand am vazut ce face, i le aduceam si eu (lucram atunci pentru Fondul Plastic si aveam intodeauna resturi de materiale sau de lana). Toate erau femei, chiar daca erau imbracate in pantaloni, aveau ochi albastri, astfel incat ne-am gandit ca, poate inconstient, facea, de fapt, un autoportret. A depasit numarul de o mie cinci sute de papusi. Mai vindea la Fondul Plastic, de unde i-au cumparat numai straini. Copiii se indragosteau de papusile ei, pe care le preferau celor scumpe din oras. Stiau ca se puteau juca cu ele fara sa se strice nimic. Am inceput sa fac niste constructii cu aceste papusi. De fapt, pe mine tot cosmogoniile ma interesau. Cum, in tapiseriile mele nu puteam pune personaje, oameni, am gasit un simbol, un fel de betisor, care era, de fapt, o prezenta ce se opunea zidului, golului; o prezenta care putea fi ordonata sau dezordonata. In felul acesta mi-am creat ciclurile de cosmogonii si foarte multe alte compozitii. Ei bine, acele betisoare devenisera dintr-o data papusile bunicii. Daca vezi foarte departe, la orizont, un punct, nu-l poti identifica. Cu cat el se apropie de tine, poti vedea despre ce este vorba: o casa, un om, un pom... Apoi, daca il tii foarte aproape de ochi, obiectul se deformeaza iarasi si nu-l mai poti identifica, asa incat o scara de la infinit la indefinit are o vastitate nemaipomenita. Am facut, legat de aceasta idée, un ciclu, singurul proiect realizat impreuna cu tata. A fost, de fapt, o comanda care nu s-a materializat intr-un contract ferm, o comanda de verdura pentru Ministerul Culturii. Mi-au placut verdurile intotdeauna, pana la decandenta secolelor XV-XVI. Proiectul a fost refuzat pentru ca voiau o scena de vanatoare, pe care eu n-am vrut s-o fac. Dar acea verdura am inceput apoi s-o descompun, realizand un ciclu vegetal. Frunzele deveneau uneori betisoare, fluturii, pornind de la un punct neidentificat, deveneau aproape realisti. Cu acest ciclu de peisaj si cu peisajele pictate de tatal meu in aceeasi perioada la Mogosoaia, am facut o expozitie la Galeriile Orizont. Revenind, bunica avea viata ei absolut independenta, tatal meu, la fel. In familie nu ne preocupa teoria artei. Cand ajungeam acasa, altfel ne faceam viata. Eu mergeam la atelier de dimineata pana seara. Ei m-au ajutat foarte mult, pentru ca nu am avut grija supravietuirii. Cand ma intorceam, gaseam o masa calda, dragoste in familie, si asta m-a ajutat enorm. Am putut sa lucrez foarte mult. Acum, cand sunt singura, lucrez mult mai putin. M-am schimbat si eu. Nu mai lucrez decat daca este urgenta maxima.
Ideile isi cer ele insele materialitatea
V.A.: Revenind la ideea de arta minora si arta majora, cum erau ele catalogate la un moment dat, cand credeti ca s-a schimbat mentalitatea in ceea ce priveste tapiseria?
S.D.: Modernitatea tapiseriei si intrarea ei in randul artelor majore s-a produs la inceputul anilor '20, odata cu Jean Lurçat, care a redescoperit tapiseria franceza din secolul XII, „Apocalipsul“ din Angers, „Damele cu licornul“, si si-a dat seama de valoarea si forta acestei arte. A renuntat la pictura, s-a dus la Aubusson in manufactura si, timp de peste un an, a invatat sa teasa, descoperind asfel si secretele tehnicii. Ciclul lui, „Cantecul lumii“, este expus la Angers in muzeul ce-i poarta numele, avand in fata „Apocalipsul“. Asa a devenit acest oras capitala tapiseriei in Franta. Apoi, deschiderea formidabila a venit cu arta poloneza. Sculptorita Magdalena Abakanovici a inceput sa faca sculptura cu materiale textile. Asta a revolutionat genul.
V.A.: Ce inseamna realizarea unei tapiserii?
S.D.: La „Punctul“, am lucrat timp de noua ani. Nu numai la ea, desigur. Dar a durat pana sa o termin. Anul trecut am participat la Saloanele Moldovei. Am luat Marele Premiu la Chisinau. Le-a placut atat de mult tapiseria mea incat au oprit-o in muzeu. N-am nici macar o fotografie a ei. Ideea mi-a venit pe malul marii. Timp de doi ani m-am gandit la ea. Proiectele le fac mental. Apoi, lucrez sub dictare. Dupa doi ani, realizarea ei a devenit urgenta. E dura tapiseria. Este o munca migaloasa, care iti pune sub tensiune tot corpul. Coloana vertebrala este foarte solicitata. Ca munca de executie, mi se pare cea mai grea arta, chiar mai mult decat sculptura.
Misterul lui vino-ncoace
V.A.: Lucrarile tatalui dumneavoastra, pe care va place atat de mult sa le aratati oamenilor, sunt o anume lume, legata mai ales de natura si de capacitatile expresive ale culorii. Ati vazut vreodata lumea prin gama cromatica sau prin tipul de sinteza plastica a lui Radu Dragoescu?
S.D.: Nu. Asupra mea, natura a avut intotdeauna un cu totul alt efect. Ma intimideaza. Ma striveste. In natura eu nu simt nevoia decat sa privesc. De asta s-a produs pentru mine miracolul de la Balcic. Acolo am simtit ca lumina nu se poate manifesta decat prin pictura. Timp de doi ani am pictat. Este ultima mea aventura. De cand eram studenta, nu m-am mai atins de uleiuri. Asta m-a facut sa spun ca ideile, ele insele isi cer materialitatea. Eram atat de coplesita de lumina de la Balcic, incat am simtit ca tapiseria nu ma ajuta. Nu stiu daca am reusit ceva in pictura, dar cei care au vazut lucrarile spun ca am reusit sa comunic emotia data de lumina de acolo. Cu Balcicul este ceva misterios. Mi se pare ca locurile, ca si oamenii, au specificul lor. Unele au pe vino-ncoace, altele au pe du-te-ncolo, altele te lasa indiferent. Cred ca oamenii care se nasc cu „stampila“ vino-ncoace, cu ea mor. Nu conteaza daca sunt tineri, batrani, frumosi, urati, destepti sau prosti. Balcicul este un loc care, indiferent de ranile comuniste, care sunt vizibile si dureroase (nu atat blocurile de pe faleza, cat mai ales ruinele zilelor de altadata), ramane acelasi loc pe care Regina Maria si l-a dorit pentru palatul ei, care este foarte bine intretinut si a devenit un punct turistic de maxima importanta. Pleiada de pictori interbelici care au lucrat la Balcic a insemnat o perioada de mare noroc pentru arta romaneasca. Sunt perioade in care se aduna multi artisti buni, cum au fost Renasterea, secolul de aur al picturii olandeze... Se nasc, deodata, mai multe genii.
V.A.: Care este balansul intre pictura si tapiserie acum in ceea ce va priveste?
S.D.: In ceea ce priveste pictura... doar daca ma mai duc acolo. Acum sunt atrasa de un proiect, dar nu vreau sa-l spun. Eu am o filosofie a momentului. Imi place sa nu-mi fac planuri. Cred ca daca reusim ceea ce ne-am propus pentru astazi este suficient. Maine... este o alta zi si asa, „pe aripile vantului“, ajungem unde putem. Am vorbit acum despre Timisoara pentru ca proiectul este in desfasurare. De exemplu, proiectul expozitiei cu lucrarile tatalui meu a venit intempestiv. Era programata la Muzeul de Arta din Brasov pentru sfarsitul lui octombrie 2007. Cand am ramas cu aceasta mostenire, am incercat sa stabilesc o ordine. Am inceput cu Craiova, de unde se trage familia mea. Nasterea tatalui meu la Paris a fost o intamplare. La Muzeul de Arta din Craiova, am facut o expozitie imensa, „Trei generatii“, cu lucrarile bunicii, ale tatalui meu si ale mele. Am donat acolo 82 de tablouri ale tatalui meu, o tapiserie monumentala a mea si doua mai mici si multe lucrari ale bunicii. Apoi, vazand ca piata de arta este un lucru prea dur pentru mine, care nu aveam niciun fel de experienta, m-am adresat unor persoane care mi s-au parut profesioniste la Casa de licitatie Monavisa, care are avantajul expozitiilor lunare de la Galateca, inaintea licitatiilor. Acolo tata a inceput sa fie cunoscut si apreciat de cunoscatori. In tot acest timp, am cautat o sala in care sa-i fac o expozitie. Nu mi-a placut niciuna. Cele care mi-ar fi placut erau prea mici sau prea izolate. Am intrat sa vad expozitia lui Augustin Costinescu in salile profesorilor de la Biblioteca Universitara si am fost uluita de lumina extraordinara si de generozitatea spatiului. Am avut norocul sa-i deschid acolo expozitia. A fost ultima inainte de terminarea salilor de lectura ce revin profesorilor.
Criticii de arta nu s-au ocupat de noi
V.A.: Ce parere aveti despre piata de arta din Romania?
S.D.: Se pare ca se contureaza. Am vazut ca exista amatori, colectionari si am fost impresionata. Suntem insa la inceput. Managerul de arta, care ar trebui sa faca legatura intre amatorii, negustorii sau galeristii care se ocupa cu adevaratul comert de arta si artisti nu exista. Din acest motiv nu reusim sa inaintam. Casele de licitatie au fost foarte bine venite, dar nu sunt decat doua si trebuie sa fii mort ca sa se ocupe de tine. Galeriile trebuie sa fie particulare, pentru ca altfel galeristul nu este interesat. El trebuie sa traiasca din vanzarea artei, iar artistul trebuie sa lucreze. Eu sunt foarte neajutorata in acest sens.
V.A.: Ati facut mai multe calatorii. Intrarea in Europa va insemna o mai mare vizibilitate a artei romanesti in lume?
S.D.: Da. Cred ca aici va fi adevarata revelatie. Asa cum o sa se descopere ca avem pamant bun si nelucrat, vor descoperi si arta. Cultura noastra este la mare inaltime. Nu avem insa cota. Tinerii acum circula, se fac cunoscuti. Chiar in Bucuresti exista atatea manifestari culturale incat ar trebui sa umbli toata ziua ca sa participi la ele.
V.A.: De ce credeti ca noi n-am reusit sa avem in Europa aceeasi vizibilitate ca rusii sau ungurii, de exemplu?
S.D.: Criticii nostri de arta nu s-au ocupat de noi. Degeaba a fost Haulica la Paris atatia ani, ca n-a facut nimic pentru noi. Criticii polonezi erau in toate juriile, in toate expozitiile si promovau artistii polonezi. Cate expozitii personale exceptionale s-au facut la Muzeul National de Arta din Bucuresti sau la Dalles! A fost dusa vreuna dintre ele in strainatate? Artistii au reusit sa castige cate un concurs important sau sa participe la cate o bienala sau trienala importante, cum ar fi, pentru tapiserie, cele de la Sao Paolo, Erfurt, Lodz, devenind cunoscuti individual. Dar pentru a deveni cunoscuta arta romaneasca contemporana, artistii ar trebui sa mearga cu expozitii personale mari. Asta se trateaza de la muzeu la muzeu, de la o mare galerie la alta. Cu teatrul, cu cartile, pare sa fie mai usor. Cu noi nu se urneste nimic. Pe cale individuala sau cu mici galerii nu putem fi cunoscuti in asamblu.
Ma consider un om norocos
V.A.: Aveti un violon d’Ingres?
S.D.: Da. Ca si tatal meu, sahul. Si lectura, muzica... Ma intereseaza multe lucruri in afara artei mele.
V.A.: Aveti timp pentru ele?
S.D.: Imi fac. Cand te intereseaza ceva, iti gasesti intotdeauna timp. Sunt la o varsta pe care o putem numi adanca maturitate. Nu mai sunt Serbana Dragoescu pe care o stia lumea. Lucrez greu, numai cateva ore pe zi. Inainte lucram cate 12 ore pe zi. Asta iti schimba viata.
V.A.: Aveti vreun regret rememorandu-va creatia?
S.D.: Nu prea. Cu filosofia mea de viata, am facut in general ceea ce mi-am propus. Regrete? Am facut unele lucruri bine, altele, prost... Daca le-am facut prost, pot sa fac altele mai bune... Regrete majore nu am. Ma consider un om sanatos, norocos. Am putut sa muncesc.
V.A.: Dar o mare bucurie?
S.D.: Expozitia tatalui meu, de exemplu, este o bucurie extraordinara. Apoi, am trait o emotie puternica la descoperirea Balcicului. Fiecare lucrare pe care o fac ma consuma, ma epuizeaza chiar, dar imi aduce multe bucurii. In general, am avut succes. Asta iti da o multumire sufleteasca si constiinta de sine. Avem atatea caderi si nesigurante, incat succesul iti da curaj.