Patrel Berceanu – pe scena si in afara eiPatrel Berceanu – pe scena si in afara ei
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura spectacolului »
Autor: Nicolae Coande
sau cum am fi ras cu prietenul nostru despre chalfenistii care cred ca arta poate fi programata
Fiind poet, Patrel Berceanu era si fizionomist. Unul preocupat de chipul interior al omului consumator de arta.
Este simptomatic pentru spiritul lui Patrel Berceanu ca ultima lui carte, „Teatrul in dialog cu veacul“ (Editura Aius Printed, 2006) se deschide cu un eseu dedicat „Fizionomiei publicului“. Patrel Berceanu, nedrept plecat dintre noi la doar 55 de ani, nu poate fi, in posteritate, altul decat ni-l amintim la maturitatea sa creatoare: atent la ceilalti, revoltat pana si in defensiva, chiar cu pretul de a uita ca egoismul cladeste opere si impune „branduri“ pe o piata netulburata de impostura intelectuala. Patrel Berceanu avea ca deschidere spirituala atentia fata de semen, politetea fata de cititor sau spectator, iar ca om de teatru o ureche formidabila care capta murmurul publicului – sau al publicurilor pe care le depisteaza in eseul liminar al cartii: „Fizionomia publicului“. Ceea ce nota el intr-un eseu din 2003 este valabil oricand, dar parca mai acut astazi, intr-o perioada in care fadoarea pare sa fie principalul atribut al artei, asa cum este ea practicata de „creatori“ care privesc lesinati de admiratie in abisul mut al propriului sine: „De dragul si din nevoia de a-si perfectiona mijloacele de expresie, de a nu se osifica intr-o formula, oamenii de teatru risca sa produca spectacole cu coduri de limbaj mult prea ezoterice pentru spectatorul obisnuit. Ceea ce pare simplu si emotionant in cadrul unei repetitii se poate dovedi abstract si rece, nebulos pentru spectator“.
Fiind poet, Patrel Berceanu era si fizionomist. Unul preocupat de chipul interior al omului consumator de arta. Tumultul sau sufletesc era iute sesizabil, de la cele mai marunte gesturi pana in pagina frumos caligrafiata, pentru ca se impune o observatie: desi perora adesea impotriva nedreptatii lumii, Patrel iubea lumea, iar scrisul sau era unul „frumos“, in acceptia estetica a termenului. A scris despre „Masti de inspiratie folclorica in teatrul romanesc contemporan“, dar era preocupat, in egala masura, de „scoaterea mastilor“ atunci cand pana sa critica se apleca asupra unui spectacol sau a unei teme conexe teatrului. Nu scria despre ce dispretuia, nu se inclina decat in fata frumusetii, oricat ar suna de vetust. Sunt sigur ca, in democratia sa funciara, el punea cititorul sau spectatorul pe acelasi plan cu artistul. Pe unii dintre apropiatii lui asa ceva ii nedumerea, dar respectul lui pentru „receptor“ era netrucat si neconditionat. Patrel Berceanu era spectatorul avizat prin excelenta, dublat de un ganditor subtil al fenomenului teatral si de un teoretician care nu-si reprima ardenta ideilor. Scrisul, ca si cititul, sunt pasiuni nu doar ale intelectului, ci si ale carnii. Iar ca poet, ei, da, voi spune pentru firile needucate care cred ca poetul este un aproximator al realitatii ca era precis intrucat era poet. Era memorabil, tintea esentialul.
(Aici, permiteti-mi sa ies putin din corsetul unei cronici de carte si sa ma amuz citand dintr-un roman recent citit, „Dinti albi“ de Zadie Smith, care sunt sigur ca i-ar fi placut si lui Patrel. Exista acolo un personaj, Marcus Chalfen, care impune autoarei, ca si cititorului, conceptul-termen, ironic, de „chalfenism“. Acesta este pur si simplu un modus vivendi care presupune, automat, un punct de vedere al geniului care nu poate fi contestat. Pentru savant, stiinta prevede viata, nu invers. Ei bine, numitul Chalfen, care face experimente pe „soarecele viitorului“ (arta, cum ar veni!) si aspira la eliminarea „aleatoriului“ in viata, constata, in marea sa stiinta de carte, ca savantul ajunge la miezul conditiei umane la fel de dramatic si de fundamental ca orice poet. Numai ca poetul, remarca savantul preocupat de viitorul in care aleatoriul va fi spulberat de stiinta, nu detine adevarul. El, omul de stiinta, da. Orice poet bun, insa, stie – si Patrel stia asta – ca toti cei ce „ajung la miezul conditiei umane“ fara sa faca experiente pe soarecele viitorului ca niciodata poetul nu va pretinde ca detine adevarul! Mai degraba el este propriul sau soarece. Ma opresc aici cu micul meu exemplu, inainte de a deveni eu insumi un nesuferit de chalfenist…).
La Berceanu, ca sa revin la pasiunea scrisului, asa ceva se simte in tot ce scrie despre si pentru teatru, fie ca dialogheaza cu regizori sau noteaza critic jocul actorilor pieselor pe care le vede. Si a vazut destule ca sa poata creiona, in paginile unei carti pe care a gandit-o de la prima la ultima pagina (mai putin titlul, pus de Doina Berceanu): o microistorie in spectacole a teatrului craiovean intre 1981-1988, o suita de interviuri cu regizori de teatru celebri, dar si eseuri teatrale si cronici facute unor carti de teatru care i-au starnit interesul.
Rar se arata pamfletar atunci cand deconstruia cu pasiune un spectacol sau o carte, el care iubea pamfletul si satira in articole de ziar. Revolta sa, ca sa zic asa, statea in zbaterea interioara a ideii in jurul careia ordona cuvintele. Eseurile despre „Arta actorului si utopia teatrului pur“ sau care vibreaza la teoria lui Peter Brook despre „regizorul mortal“ ar trebui predate studentilor preocupati nu numai sa joace, dar sa si gandeasca actul teatral. Cand intervieveaza regizori precum Purcarete, Bocsardi, Kincses Elemer, Catalina Buzoianu, Fania Williams sau Yiannis Paraskevopoulos, el se arata ceremonios, dar foarte meticulos, pentru ca este un spectator care vrea sa faca parte din viitorul spectacol. In fapt, din tot ceea ce a scris despre teatru si actorii sai, reiese ceva uimitor: Patrel a jucat cot la cot alaturi de maestrii teatrului in care a trait si a murit. Patrel pe scena si afara ei era acelasi. Asta inseamna sa fii profesionist. In prefata la volumul acesta nedrept (pentru ca lucra la el cand a murit si n-a apucat sa-l vada), Natalia Stancu spune ceva de gratia poeziei: a fost „o inima care a batut pentru teatru“.
Eu voi adauga ca a fost trup si suflet dedicat teatrului, cu toata parerea de rau pe care o avea cand lasa in urma zilele in care ar fi scris poezie. Se stie, poezia te vrea pentru ea, dar teatrul e la fel de gelos. Si mai are si nenumarate trape in care te poate atrage. Patrel a trait marea dilema a vietii sale: cui ma voi oferi pana la capat? A pendulat, ca in superbul eseu cu acelasi titlu, intre dramatismul liricii si poezia teatrului. Moartea l-a surprins dincolo de scena, dar tot in culisele unui teatru cu care a stat in permanent dialog.