Despre dorinta si teoreticienii ei
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura psi »
Autor: Valentin Protopopescu
Constiinta intentionala nu poate functiona decat daca se recunoaste intr-un alter (obiectul imaginar), iar recunoasterea cu pricina il instituie pe celalalt ca obiect demn de a fi dorit.
Substantivul dorinta este unul dintre termenii cei mai frecvent prezenti in discursul filosofic, psihologic si psihanalitic. Din punct de vedere antropologic, un astfel de termen defineste poate cel mai fidel conditia fiintei umane, aceasta din urma fiind conceputa de unii teoreticieni contemporani (Deleuze, Guattari) drept masina doritoare (desiring machine, machine désirante). De la Platon si Aristotel pana la Spinoza, Hegel si Schopenhauer, dorinta a fost inteleasa ca un motor care pune in miscare individul, propulsandu-l catre realizarea proiectelor, scopurilor si idealurilor sale. In sens larg, dorinta desemneaza deopotriva aspiratia, apetitul si tendinta subiectului orientate dinamic spre un obiect interesant in multiple sensuri. De pilda, pentru psihanaliza obiectul este dezirabil in plan sexual sau intelectual daca satisface o nevoie de ordin corporal sau mental. In functie de acceptiile pe care termenul l-a primit in varii planuri teoretice se poate trasa o harta de evolutie a semantismelor sale.
Limba germana opereaza cu mai multe notiuni care desemneaza, cu unele diferente de nuanta, acelasi tip de realitate careia ii corespunde in romana termenul de dorinta. Intr-o prima aproximare, termenul Begierde se refera strict la capacitatea subiectului constient de a tinde spre realizarea unui tel numai ca efect al faptului de a se recunoaste in el. In aceasta acceptie, conceptul de dorinta provine istoric din lucrarea lui Hegel, „Fenomenologia spiritului“. Acesta considera ca adevarata cunoastere pusa in opera de constiinta (Spiritul/ Ideea absoluta, Dumnezeu) este de fapt o re-cunoastere imbogatita empiric. Constiinta, pentru a se cunoaste, este obligata sa faca experienta relatiei cu altul, pe care sa-l doreasca in calitate de alter si in care sa se recunoasca ulterior pe sine. De la dorinta (Begierde) se ajunge astfel la satisfacerea ei (Befriedigung). In viziunea hegeliana, cunoasterea nu este posibila decat ca autocunoastere, prin negarea celuilalt in care subiectul se recunoaste ca alienat de sine.
Edmund Husserl si Martin Heidegger, in domeniul fenomenologiei filosofice din veacul al XX-lea, scoala mostenitoare a hegelianismului, ca si reprezentantii curentului psihoterapeutic al analizei existentiale, precum Ludwig Binswanger si Igor Caruso, l-au folosit pentru a desemna calitatea dorintei de a media imaginar intre subiect si celalalt. Constiinta intentionala nu poate functiona decat daca se recunoaste intr-un alter (obiectul imaginar), iar recunoasterea cu pricina il instituie pe celalalt ca obiect demn de a fi dorit. Prin urmare, constiinta nu poate dori decat o extensiune a sa, realitatea alteritatii fiind o simpla fantasma (aceasta teorie fenomenologica reitereaza practic mitul pesterii din dialogul platonician „Republica“, cartea a VII-a).
Sigmund Freud, aflat in razboi cu monopolul conceptiei constientialiste din psihologia vremii, rastoarna perspectiva, utilizand pentru a desemna dorinta notiunea de Wunsch. Diferenta intre dorinta ca Wunsch si dorinta ca Lust sta in caracterul real al celei dintai, si in statutul de tendinta generala orientata exclusiv de placere a celei de-a doua. Inainte de orice, in optica freudiana, dorinta are o natura inconstienta si este condamnata sa-si caute permanent implinirea (Wunschfüllung), chiar daca numai uneori aceasta cautare se finalizeaza (Wunschbefriedigung). Pentru a defini satisfacator dorinta, Freud a asezat-o in relatie cu inconstientul, cu visul, cu refularea si cu fantasma. Astfel, visul reprezinta realizarea unei dorinte refulate, in vreme ce fantasma nu e altceva decat implinirea halucinatorie a dorintei. In prima parte a creatiei sale, Sigmund Freud a considerat ca orice dorinta are un substrat sexual, aspect care a condus la acuza de pansexualism adresata de critici psihanalizei. Savantul vienez a introdus totodata o nuanta precisa, ce desparte dorinta de nevoie. Astfel, nevoia este o tendinta psihica obiectiva, care isi poate gasi satisfacerea in realitatea concreta a biologicului (setea, foamea, instinctul de conservare). Dimpotriva, dorinta se afla in raport cu reprezentarile psihice, de multe ori fantasmatice, sau cu urmele mnezice ale unor trairi arhaice si fundamentale (tabuul incestului, interdictia paricidului). De exemplu, in plan sexual, trasatura esentiala a dorintei este plasticitatea si polimorfismul, astfel incat deturnarea nevoii biologice poate totusi implini dorinta prin erotizarea relatiilor sociale sau prin recursul la creativitate prilejuit de sublimare si de alte mecanisme psihice substitutive etc.
Postfreudienii (Klein, Winnicott, Dolto) au aprofundat viziunea freudiana despre dorinta, introducand noi concepte, precum relatia cu obiectul rau, intemeiata pe clivaj, ura si distrugere, si cu obiectul bun, bazata pe integrare, identificare si simbioza, dar si sintagma de obiect tranzitional (cel care asigura trecerea de la simbioza cu mama-purtatoare-de-san la descoperirea propriei identitati psiho-corporale).
Paradoxal, desi a fost postfreudianul care a postulat in chip radical „intoarcerea la Freud“, Jacques Lacan a recuperat in demersul lui si traditia filosofica hegeliana despre dorinta. Practic, Lacan a sintetizat cele doua orientari asupra dorintei, filosofica si psihanalitica, unificand antropologic conceptia de tip Begierde si cea de tip Wunsch. Influentat de Alexandre Kojeve, unul dintre cei mai valorosi si originali specialisti parizieni interbelici in hegelianism, Jacques Lacan l-a „corectat“ pe Freud prin Hegel, adica a asezat in locul constiintei filosofice inconstientul psihologic. El a pus in relatie dorinta ca recunoastere de sine in alteritatea celuilalt cu dorinta ca mecanism inconstient orientat spre finalizare. Pentru aceasta, Lacan a formulat un alt concept, cel de cerere, care sa medieze intre dorinta si nevoie. Daca nevoia isi afla satisfacerea prin recursul la un obiect real, dorinta se iveste ca rezultat al jocului dintre cerere si nevoie. Prin urmare, dorinta nu vizeaza materializarea satisfactiei si stingerea pulsiunii prin saturare energetica, ci dimpotriva, ea reclama o intensa activitate fantasmatica, o ancorare a inconstientului personal in registrul imaginarului prin intermediul celuilalt ca vehicul specular. Viziunea lacaniana trimite asadar la o dublare a dorintei, care este dorinta a dorintei, depasind simplul dat instinctiv-biologic. Potrivit lui Lacan, dorinta este intotdeauna dorinta a dorintei de celalalt, fara de care eul nu se poate constitui, iar Numele Tatalui, respectiv ordinul discursului, nu poate prinde materialitate. Cererea, termenul mediu introdus de psihanalistul francez, este una a raportarii amoroase a subiectului la sine prin intermediul altcuiva. Orice relatie deziderativa a mea cu mine este intens erotizata, chiar daca (sau poate tocmai datorita) un alter trebuie sa fie in permanenta prezent. Contributia lacaniana a avut drept rezultat ridicarea conceptului de dorinta din planul empiriei specifice psihologiei abisale pana la altitudinea unei viziuni fenomenologice, astfel incat dorinta ca atare a ajuns sa fie reprezentata ca o aviditate ce tinde sa-si caute satisfacerea absoluta, fiind radical diferita de pulsiune, nevoie si tendinta instinctuala.
In acest sens Jacques Lacan a antropologizat conceptul de dorinta, caci el a nuantat ceea ce Freud la randul sau diferentiase drept o nota fundamentala a naturii umane: daca vienezul facuse diferenta intre instinct (propriu mamiferelor si lumii animale in genere) si pulsiune (caracteristica doar omului, gratie plasticitatii sale), Lacan a introdus notiunea de dorinta a dorintei, abstracta si autotelica, pe deasupra oricarei reprezentari de tip exclusiv psihic-energetic.