G. Calinescu, arhitectii si constructorii
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura »
Autor: Horia Garbea
Autorii romani au o slaba priza la decorul arhitectonic. Preocupati de zguduiri ale constiintei personajelor, acesti fauritori de destine lasa cadrul in care se petrece actiunea nedefinit. Sau poate personajele insele, traind cu intensitate, ignora complet locurile unde se desfasoara existenta lor?
Structura de beton armat nu ajunsese la constructii civile, cu atat mai putin la particulari. Casa lui Mos Costache e din pereti portanti de caramida, cu plansee pe grinzi de lemn.
Insa decorurile in care se desfasoara actiunea romanelor lui G. Calinescu beneficiaza din partea autorului de o atentie aparte. As afirma ca nici un alt prozator roman nu acorda atat spatiu decorului urban, puternic caracterizant. E uimitor, dimpotriva, cit de neglijenti sunt alti romancieri cu acest tip de detalii care servesc de minune prozei de intindere mare, chiar celei psihologice.
Explicatia este probabil una simpla: spre deosebire de G. Calinescu, prozatorii respectivi nu se pricep la asta. Nu au limbajul adecvat si nu „vad“ in cadru decat personajele sau, mai rau, interiorul acestora. Camil Petrescu e absorbit de genunchii si ciorapii Doamnei T., Marin Preda de actiunile si limbajul colorat al personajelor ca si, intr-un alt mediu, Eugen Barbu. Rebreanu remarca miscarile „gloatelor“ iar N. Breban strategiile lor pe esicherul relatiilor umane. Toti acestia sunt niste foarte slabi observatori ai obiectelor, ai constructiilor, ai mediului. Toti cu execeptia lui Sadoveanu pe care il intereseaza insa doar mediul natural.
O exceptie enorma o constituie cazul lui G. Calinescu. Nu numai ca el dedica un roman unui arhitect care da si titlul operei, „Bietului Ioanide“, dar inca din romanele anterioare, „Cartea Nuntii“ si „Enigma Otiliei“, arhitectura si constructiile urbane au un rol important. Ele definesc epoca si statutul social al eroilor dar, totodata, constituie veritabile documente ale epocii in care se petrece actiunea. Cititorul preocupat de reconstituirea perioadelor in cauza poate sa parcurga romanele cu mare placere si cu folos, fara a se interesa de naratiune, concentrat doar pe partea descriptiva a cladirilor si a sistematizarii urbane.
In fapt, e vorba de Bucuresti, aceasta sistematizare lipseste aproape complet la inceputul secolului XX, facand din Capitala, la anul 1910, un sat mare. Foarte aproape de Calea Victoriei si de Bulevard, artere drepte care impart orasul constituind partea lui cea mai vie si mai eleganta, se intind curti mari si pustii, abandonate unei vegetatii haotice. Curtea lui Mos Costache este un veritabil parc, cu chiosc si copaci numerosi, iarba netunsa si carari improvizate. Desi la strada casele sunt apropiate, fundurile de curte par sa fie departate si indistincte intre ele, separate eventual formal.
Nu altfel stau lucrurile in Casa cu Molii a matusilor lui Jim din „Cartea nuntii“. Cladirile sunt scunde si inconjoara un teren comun, fiind construite prin aditiune aleatorie. Si Mos Costache Giurgiuveanu, cand vrea sa faca un rost Otiliei, se apuca sa stranga material in vederea unei constructii noi in propria curte. El nu se preocupa de vreo aprobare urbanistica, bunul plac al proprietarului fiind suveran. Nici nu consulta un arhitect sau un constructor diplomat. E de imaginat usor ca acestia lipseau din nomenclatorul profesiilor bucurestene la 1910. Zidarii, unii italieni, erau cei care faceau casele dupa indicatiile, unele aberante, ale proprietarilor.
Intr-o schita, si I. L. Caragiale descrie foarte succint cateva case de inchiriat cu fatade somptuoase si interioare cu totul neconvenabile, camerele avind peretii in unghiuri bizare. In paranteza fie zis, asemenea case, cu saloane in trei colturi si dormitoare pentagonale, cu caturi, adaugate de inaltimi inegale exista si azi prin zona Lipscani, Smardan, Sf. Dumitru.
Casa lui Mos Costache din Antim este si ea nemodulata pe inaltime. Incaperile au inaltimi „absurde“, cuvant des folosit de Calinescu si foarte la locul lui in chestiune. Dar nu pe toata suprafata imobilului. Mai rationala pare casa matusii Otiliei, sinistra Aglae Tulea. Aceea trebuie sa fi fost tip vagon, cum iarasi era moda epocii, cu o intrare prin fata si alta prin dependinte. Nici imobilul lui Costache, nici al Aglaei, cu atat mai putin cel in care se muta Titi Tulea in scurtul sau episod matrimonial cu Ana Sohatchi nu au apa curenta si canalizare. Rezulta evident ca toate sunt prevazute cu haznale.
Altfel stau lucrurile cu apartamentul din centru al lui Pascalopol care, fiind in imobil multietajat, trebuia sa fie inzestrat cu asemenea accesorii ale civilizatiei. In schimb, spre oroarea lui Felix, colegul sau Weissman, locuieste intr-un imobil cu camere de raport unde sunt, dupa afirmatia unui locatar, doua sute de chiriasi si un singur closet. Lucrul pare posibil iar cine nu crede se poate edifica pasind chiar azi pe Calea Mosilor de la Pache spre Sf. Gheorghe.
Structura de beton armat nu ajunsese la constructii civile, cu atat mai putin la particulari. Casa lui Mos Costache e din pereti portanti de caramida, cu plansee pe grinzi de lemn. Cand mosul depoziteaza materiale grele in casa, elementele orizontale se curbeaza periculos si efortul transmis la pereti ii determina sa lucreze, fisurand tencuiala sub forma de fulger.
Decoratiunile acestor case sunt la fel de „absurde“ si din materiale caduce. In ceea ce priveste instalatiile, absentei celor de apa i se adauga lipsa electricitatii. In centru insa, la localul lui Iorgu de pilda, ba chiar in casele de raport ale lui Costache, pe Stirbei Voda, iluminarea este electrica.
Peste aproximativ 10 ani, dupa ce Felix ajunge profesor la Medicina si medic cunoscut, casa lui Mos Costache, anacronica inca la 1910, va fi gasita de tanarul doctor nelocuita. Despre a Aglaei nu aflam nimic. La fel, dupa razboi, Jim Marinescu va rade partial casele cu molii ale matusilor construind pentru familia sa un decor modernist, chiar excesiv, dar care se va invecina fatal cu vechiturile in care o parte dintre batrane continua sa traiasca in stilul lor vetust.
Dupa razboiul de intregire, in Bucuresti se deschid noi cartiere. Acolo e castigul! exclama un personaj din „Groapa“ lui Eugen Barbu. De fapt „Groapa“ e povestea deschiderii unui astfel de cartier care capata rapid cei doi poli ai axei lumii: carciuma lui Stere si biserica lui Popa Metru. Stere si vecinii sai ridica niste baracamente. Unele se surpa sub o ploaie mai puternica. Ulterior, carciumarul inlocuieste cheresteaua cu zidul de caramida. Dar vecinii raman inevitabil la chirpici. Eugen Barbu nu intra foarte mult in detalii arhitectonice, mai ales ca in „Cutarida“ nu e rost de constructii elaborate.
Ne intoarcem asadar la G. Calinescu si la Ioanide. De la amandoi avem ce invata. Spre sfirsitul anilor ’30, Ioanide este un om care a studiat in strainatate, l-a cunoscut personal pe Le Corbusier, e o personalitate cunoscuta la Bucuresti si care suscita admiratia unor reviste straine. Cum e profesor la Scoala de Arhitectura, e de presupus ca macar unii dintre studentii sai ar fi fost apti sa-i duca arta mai departe. Dar, asa cum stim, timpul n-a mai avut rabdare.
Ioanide si prin el Calinescu viseaza un oras monumental in care kitschul si dezordinea constructiva sa fie absente. Ioanide este adeptul formelor geometrice si al arhitecturii cubiste prin care se remarca multe edificii din anii ’30. Inamicul lui Ioanide pe taram practic si teoretic este un anume Pomponescu, personaj oficial, ministru, profesor de beton armat.
Pomponescu e traditionalist si nationalist in materie de constructii. Simpatia autorului merge decis spre Ioanide. Creatiile lui Pomponescu sunt calificate drept „dracii“, stil de cimitir si cavou. Cladirile care nu se acorda cu vederile lui Ioanide au un „mizerabil stil de provincie franceza“, iar stilul lui Ion Mincu este „oribil“. Apare si o „oribila imitatie de stil Mincu“. Ioanide se ocupa constant de renovari. El rade pitorescul cultivat de Mincu si de imitatorii sai intre care Pomponescu, pentru a geometriza formele.
In realitate, cladirile osandite de Calinescu: CEC-ul, Cercul Militar, Bufetul de la Sosea nu sunt „oribile“ decit in ochii unor radicali si prin excesul de inflorituri al detaliilor. Nici constructiile lui Petre Antonescu, prototipul ipotetic al lui Pomponescu, nu sunt absurde. Dupa cum, invers, „domul cubist“ ridicat de Ioanide sau Palatul Telefoanelor, cladit realmente in epoca, nu au nimic sinistru desi au socat publicul epocii. Important este ca G. Calinescu are o conceptie coerenta si consecventa despre frumosul urban si despre arhitectura, planuind, odata cu Ioanide, utopic, orasul ca monument finit si unitar stilistic. Ce ar fi zis bietul, la propriu acum, Ioanide daca ar fi vazut Casa Scinteii, Opera sau, Doamne-fereste, Casa Poporului? De fapt pe primele doua ar fi putut sa le apuce.
Un personaj de efect in perspectiva arhitecturii visate de Calinescu este aghiotantul lui Ioanide, Butoiescu. Acesta e om fara scoala, dar cu vasta experienta si cu pricepere in executie. El este „criticul“ lui Ioanide pe care acesta isi verifica unele teorii, precum Schiller pe bucatareasa. Dar Butoiescu este un autor de kitschuri. El isi inalta o casa-ghiveci cu elemente stilistice diferite asamblate incoerent. E o tendinta a epocii care a dat nu putine locuinte spatioase si trainice in cartiere azi foarte considerate: Domenii, Cotroceni, Floreasca, Rosetti, Dacia etc.
„Aceste case, scria Calinescu, au un aer improvizat, de decoruri de teatru“. In fapt ele sunt din materiale bune si numai aparenta le strica, mai ales prin detalii de fatada. O vila „tip Butoiescu“ se vinde azi cu sute de mii de euro, independent de crenelurile de pe acoperis, intrarea ogivala strajuita de coloane rasucite sau de boltile false. Timpul a dat prestigiu acestui stil eclectic si, in timp, „Butoiescu“ nu l-a invins pe „Ioanide“, dar sta alaturi de el in Bucurestiul anilor 2000. Amandoi, Ioanide si constructorul sau, poate si G. Calinescu, ar fi uimiti sa constate ca unele constructii ridicate dupa 1990 imita stilul interbelic al unuia sau al celuilalt. Asta se intampla in Capitala dar, mai ales, in statiunile de vacanta, Sinaia de pilda, unde stilul Butoiescu ar putea sa devina norma daca nu ar fi atat de „deschis“, ingloband tot felul de „dracii“, vorba lui Ioanide. Cit despre Pomponescu, el „traieste“ in fatadele si mai ales in lobby-urile hotelurilor de la patru stele in sus din aceleasi statiuni, pompos si incomod cum l-a conceput Calinescu.
Iata cum trei personaje concepute cu jumatate de secol in urma au ramas vii prin conceptiile lor si au inca viata lunga inainte prin universalitatea conferita de autor. Se mai indoieste cineva de geniul lui Calinescu?