O alfabetizare stramba
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura lingvistica »
Autor: Martin Zick
Orice deprindere cere o propedeutica si, spre deosebire de abilitate, se dobandeste in intregime. In cadrul acestui proces conteaza mai putin exercitiul si mai mult exemplul. In plus, este de la sine inteleasa existenta unui set de reguli clare, pentru a putea stabili practicile corecte. Abilitatea se poate deprecia, odata cu trecerea timpului sau printr-un accident; deprinderea se uita sau pur si simplu se lasa deoparte, expulzata de stringentele cotidianului vitezist sau de larghetea democratica a unor reguli proteice. In fine, ultima si poate cea mai importanta observatie este aceea ca, daca abilitatea nu poate fi gresita, ci doar exercitata in scopuri gresite, deprinderea poate fi pur si simplu proasta, gresita, inutila in atingerea scopurilor, indiferent cat de bune sau de utile ar fi acestea. Nu de putine ori semenii nostri considera ca daca cei care nu fac anumite lucruri „asa cum trebuie“, cauza trebuie sa fie lipsa unor abilitati. De pilda, se considera ca, daca cineva nu poate scrie sau vorbi corect, de vina trebuie sa fie lipsa aceluia de inteligenta, de abilitate in a lucra cu anumite concepte dupa un set dat de reguli. Mai mult, in confruntarea cu greselile celuilalt fiecare vede o „provocare“, urmata, bineinteles, de posibilitatea de a-si demonstra propria inteligenta.
Limba romana se sprijina, la nivel grafic, pe litere care nu exista in alte alfabete, unele nici chiar in limbi de circulatie restransa. Nu este singura particularitate: identitatea intre alfabetul grafic si cel fonetic este si ea destul de rara. Progresul tehnologic care ne-a condus la noua alfabetizare (cu cel putin doua componente absolut necesare: cunostintele de operare pe calculator si limba engleza) este benefic pentru majoritatea activitatilor umane si promite individului castiguri importante (in timp, bani, informatie – elemente care in destul de multe teorii sunt, absolut gratuit, echivalate). Cat de valoroase sunt aceste castiguri este greu de estimat in momentul de fata – pot fi citate cazuri suficient de convingatoare in care aceasta alfabetizare se dovedeste perdanta pentru individ. Gasesc insa, dincolo de aceasta problematica – ce poate parea foarte usor retrograda –, un pericol mortal pentru o cultura aflata deja intr-o grea suferinta: mutilarea limbii romane. La aceasta operatiune contribuie cunostintele superficiale de limba engleza, pe de o parte, si delasarea si incompetenta utilizatorilor de calculatoare, pe de alta parte.
Nu ma refer aici la problema identitatii nationale sau la alte concepte considerate „vitale“ in unele sfere ingustate ale politicului. Am in vedere strict instrumentul care ne ajuta sa exprimam si sa intelegem corect, sa comunicam corect si sa modelam inteligibil ansambluri mai largi de cunostinte: cuvantul. Trecand peste filosofia limbajului, cu ale sale teorii semantice compuse mai mult sau mai putin din abstractii chinuitoare pentru utilizatorul simplu al cuvantului, observatia mea este urmatoarea: daca alegem sa ne lipsim de diacriticele romanesti ca de niste ornamente inutile sau stanjenitoare ale cuvintelor, alegem in fapt sa renuntam la multiplele posibilitati de expresie logica si estetica pe care ni le-am creat in timp, cu eforturi notabile. Poate punctul si virgula pot fi considerate desuete in poezie, dar acolo suntem pe taramul esteticului (si caligramele sunt permise, nu-i asa?), iar comunicarea estetica este arareori exacta.
Capacitatea de a utiliza calculatorul in cele mai diverse domenii si cunoasterea limbii engleze confera, intr-adevar, un grad de alfabetizare care permite individului sa se descurce in valtoarea informatic-informationala a lumii contemporane. Dar indivizii care sunt capabili sa exprime identic in limba engleza si in limba romana conceptele pe care intentioneaza sa le exprime sunt putini. Capacitatea de a traduce bine din engleza in romana si, mai ales, din romana in engleza, nu este nici ea la indemana oricui. (Cartile aparute in ultimii ani, chiar si la editurile importante din Romania, stau marturie pentru asta.) Ma refer aici la capacitatea de a reda ceea ce intentioneaza in mod identic (sau cel putin formal echivalent, pentru a include si ceea ce numim „adaptare“) in cele doua limbi, facand abstractie de eventualele incompatibilitati pur lingvistice dintre acestea. Tot astfel stau lucrurile si in privinta utilizarii calculatorului. Traim intr-o tara de „experti IT“ in care nici un site al unei institutii oficiale nu este pe deplin functional, angajatii din administratie considera bazele de date informatice nesigure (drept pentru care solicita intotdeauna „ceva scris“ sau isi noteaza pe hartie date, dubland – in cel mai fericit caz – informatia) si in care scuze de genul „a gresit calculatorul“ sau „n-am diacritice in calculator“ sunt absolut valabile. Dispunem de foarte putini alfabetizati, in sensul pe care-l am in vedere aici. Daca la aceste criterii l-am adauga si pe cel al capacitatii de a gandi logic, numarul lor s-ar reduce dramatic. Urmarile imediate ale acestei crize sunt catastrofale: suntem incapabili sa ne slujim de un instrument foarte valoros pentru pastrarea si administrarea informatiei, sa fluidizam circuite administrative si sa cream functii noi pentru acest instrument.
Unul dintre cele mai grave aspecte ale acestei crize este scutirea celor alfabetizati pe sistem vechi de respectarea grafiei limbii romane. Rezultatul este neglijarea formelor corecte ale cuvintelor, ceea ce presupune exercitii de interpretare de genul celor solicitate in parcurgerea unui text fara diacritice. Presupunand asadar ca nu intalnim erori gramaticale, suntem impiedicati sa validam un text ca inteligibil in romana de „mica problema“ a diacriticelor. Aceasta problema nu este deloc atat de mica si nici atat de lipsita de urmari pe cat ar putea parea la prima vedere. Este deja omniprezenta, evadand din mediul informatic spre lumea larga, in care intalnim firme, panouri publicitare, inscriptii mai mult sau mai putin marunte si chiar hartii completate cu pixul (sic!) in care diacriticele sunt date uitarii. Unul dintre numeroasele exemple: nu cred ca exista vreun cititor care sa nu fi trecut pe langa o firma inscriptionata cu ceva de genul „reparam ceasuri“. Or, strict logic, timpul verbului ne arata ca nu mai poate fi vorba de o astfel de practica la momentul in care trecatorul citeste inscriptia. Sigur, exista „scuza“ ca este clar cu ce se ocupa firma respectiva. De spus, ea spune insa altceva decat a intentionat autorul. Exista cuvinte pe care le poti „reconstitui“ doar in functie de context (si nu intotdeauna exact), deoarece accepta mai mult de un set de diacritice – „tarate“, „fata“ etc. – sau pot face nepotrivite trimiteri prin absenta diacriticelor, cum este cazul uniformelor pe care putem citi „politia“ (cu spumosul sau umor involuntar – sapienti sat). Scuzele de genul „nu am diacritice pe calculator“, „se intelege si asa“ etc. nu sunt valabile. Conventia tacit adoptata de a scrie si de a citi fara ajutorul diacriticelor ne impinge spre un exercitiu pernicios. In cadrul acestuia sensul cuvantului este dispersat, in functie de aperceptia individuala. Desigur, se intampla de putine ori ca echivocatia astfel rezultata sa afecteze grav ansamblul textual – mult mai rar decat in cazul punctuatiei prost utilizate sau al atributelor prost asezate in fraza. Dar asta nu trebuie sa elimine ingrijorarea. In timp, rezultatele unei astfel de practici se pot dovedi imprevizibile si foarte greu de contracarat.
Exista un jargon al chat-ului. Acolo se poate folosi „10x“ in loc de „thank you“ si „k lumea“ in loc de „ca lumea“. Astfel de pseudo-rebo-uri pot fi folosite chiar si in afara chat-ului sau a revistelor de rebus, in reclame sau in denumiri nonconformiste. De multe ori creatorul isi joaca singur feste, ajungand la formulari de genul „3rei Sud-Est“ sau „8ptica“, care sunt lipsite de noima, obligandu-l pe cititor sa deduca numele firmei sau ce a vrut sa spuna „autorul“. Acelasi lucru se intampla si in cazul absentei diacriticelor: cititorul e obligat sa recompuna mesajul si, nu in putine cazuri, sa aleaga o varianta dintre cele valabile pe care le-a gasit. Este regretabil ca, desi ne laudam cu atatia specialisti in domeniul informatic (exportati sau nu), pana astazi nu a putut institui nimeni un program de cercetare pentru adaptarea completa a tastaturii calculatorului la caracterele romanesti. Vechea meteahna a lui „merge si asa“ se confirma o data in plus. Mai grav este ca automultumirea nu se opreste aici. Multi dintre cei care lucreaza folosindu-se de calculator nu cunosc decat chestiuni elementare de editare a textelor. Altii nu cunosc, nici macar la nivel de principiu, modul in care functioneaza un calculator. Multi dintre cei care „cunosc“ engleza sunt in acelasi stadiu ca si cei care „cunosc“ calculatorul. Nu cred ca este nevoie de exemple la acest capitol, iar o cunoastere superficiala a unei limbi straine nu mi se pare un lucru foarte grav. Doar a cunoaste o limba straina la nivel superficial si a trai cu iluzia ca o stapanesti este grav.
Acesti factori, combinati, reprezinta pericole majore pentru sanatatea spirituala a societatii romanesti. Mai intai, pentru ca intretin iluzia ca suntem stapanii calculatoarelor si ca putem face orice. Apoi, pentru ca presupunem ca o scolarizare de initiere este suficienta, ceea ce e fals. Alaturi de aceste neajunsuri isi mai fac loc si alte iluzii si automultumiri, iar rezultatul poate fi vazut pretutindeni in jur. Site-urile de internet romanesti sunt sarace, de multe ori chiar prost construite; in majoritate covarsitoare adopta scrierea fara diacritice. Unele site-uri ale institutiilor publice sunt partial sau total nefunctionale, din cauza nepriceperii programatorilor sau a celor care le-au comandat. In aceasta nepricepere regasim si una dintre cauzele principale ale absentei diacriticelor din mediul digital. (Nu cu multa vreme in urma, un ziar central care a declansat o campanie pentru sanatatea limbii romane – campanie altfel rapid abandonata – afisa pe site-ul sau urmatorul titlu: „Scrieti cu diacritice“!) Neajunsurile nu se opresc aici – orice utilizator priceput al calculatorului care a avut de-a face cu programe ale caselor de asigurari sau ale altor institutii publice poate confirma ca acestea sunt concepute si executate de ageamii. Poate ar trebui sa revenim cu picioarele pe pamant si sa recunoastem ca nu suntem atat de geniali pe cat ne anunta ziarele trambitand succesele vreunui mic grup de „olimpici“.
Daca din ceea ce am spus mai sus cititorul nu-si poate decupa imediat un tablou al agresiunii barbare la care este supusa cultura romana, poate urmatorul scenariu il va ajuta. In judecatoriile din Romania se scrie inca la masina. Unele masini, ca si operatoarele lor, rezista de pe vremea regimului comunist. Se pare ca aceasta situatie se va schimba in curand. Care va fi insa rezultatul schimbarii? Ne putem da seama foarte usor, urmarind actele eliberate de notariate sau de cabinetele de avocatura: munti de documente fara diacritice, cu texte scrise intr-o limba de lemn, mustind de anacolute si dezacorduri gramaticale, uneori chiar de paradoxuri si sensuri inversate. La acestea ar urma sa se adauge cele eliberate de judecatorii, tribunale etc. Mult mai multe acte, deschise mult mai multor interpretari. O astfel de situatie nu este deloc linistitoare. Ar trebui sa ne intrebam: e preferabila viteza conferita de utilizarea calculatorului sau precizia data de textele imprimate cu ajutorul masinilor de scris cu diacritice? Desigur, intrebarea este cel putin hazlie, atata timp cat nici „precizia“ presupusa aici nu isi merita pe deplin numele. Dar aceasta observatie pune intr-o noua lumina proportiile dezastrului pe care il preconizez: toate neajunsurile vechii alfabetizari se amplifica si sunt completate prin noua alfabetizare; nimic nu ne da sperante ca ele vor fi eliminate. Dincolo de acest tablou este foarte usor sa ne imaginam un imperiu birocratic in care de o parte se afla cetateni cu nume purtatoare de diacritice si de cealalta o armata de functionari pentru care precizia transcrierii acestor nume este ultima grija.
Consider ca am prezentat aici destul de clar problema limbii romane mutilate „digital“ (din ignoranta si comoditate), pe care o socotesc printre principalele reprezentante ale analfabetismului digital. Este una grava, care atenteaza la sanatatea gandirii si a culturii autohtone, valori aflate oricum in impas. Ea nu este singura: capacitatea de utilizare a limbii este foarte scazuta in randul „personalitatilor“ care defileaza in viata publica din Romania, ca si in randul celor care si-au asumat rolul de a informa sau forma cetatenii. Ascultati cu atentie buletinele de stiri – abundenta pleonasmelor, anacolutelor si dezacordurilor este coplesitoare. Morfologic si sintactic, atentatele la sanatatea limbii romane si a gandirii sunt un lucru obisnuit chiar si in viata academica. La acestea se adauga, cum am spus mai sus, firava cunoastere a limbii engleze si limitele inguste ale cunostintelor de utilizare a calculatorului. Daca politicienii aflati in campanie se declara gata sa „performeze“ si sustin ca „realizeaza“ cat de greu o duc unii compatrioti, academicienii se grabesc in schimb sa „adreseze“ probleme sau, pur si simplu, sa utilizeze in discurs termeni din engleza pentru care exista echivalenti in romana.
Problema mutilarii digitale este insa mult mai usor de tratat – multi dintre cei care scriu asa considera ca este un lucru normal, pentru ca nu li s-a cerut si nu li se cere sa scrie cu diacritice. Cred ca, mai degraba decat sa se ocupe de validarea unor forme comode de scriere si a unor cuvinte aberante (care se presupune ca ar imbogati limba), Academia ar trebui sa se preocupe de problema mutilarii tehnologice a limbii. Pentru aceasta nu este nevoie de legi, ci pur si simplu de eforturi de a aduce la cunostinta publicului pericolul in fata caruia este pusa limba prin eliminarea diacriticelor si diferentele intre scrierea cu diacritice si cea fara. In fond, tehnic, problema este minora, dar merita toata atentia. Rezolvarea ei ne-ar ajuta sa ridicam baricade credibile in fata ofensivei noului analfabetism. Daca nu pentru altceva, macar pentru a nu ne trezi intr-o buna zi cu „politia limbii romane“ pe cap; o astfel de institutie ne-ar putea amenda pentru articularea unor structuri cu sens.
Nu am expus aici intreaga problematica a noii alfabetizari. Ne mai putem pune multe intrebari. Cum va invata un strain limba romana? Cine ii poate explica diferenta intre „t“ si „t“ si prezenta facultativa a diacriticelor intr-un text sau momentul oportun pentru a pronunta „fata“, cand in text apare scris „fata“? Suntem cetateni romani? (Coperta pasaportului pare sa spuna ca suntem cetateni britanici sau americani domiciliati in... „ROMANIA“.) Dar, poate in primul rand, ar trebui sa ne intrebam: cat va mai trece pana cand propriii nostri juni, crescuti cu chat si meniuri in engleza, vor deveni straini din punctul de vedere al limbii? Si ce vom face atunci?