Cartile presedintelui
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Chirac e cel din urma, dar poate nu si ultimul, asta se va sti in mod cert la 6 mai, cand se tine al doilea tur al alegerilor prezidentiale franceze. E cel din urma presedinte al Frantei cu gust pentru citit si iubitor de literatura. Poate chiar si cu talent literar, fiind si in asta asemenea tuturor predecesorilor lui de la ’58 incoace, adica de la a V-a Republica. De Gaulle, Pompidou, Giscard d’Estaing, Mitterrand... toti au avut cu literatura o puternica relatie pasionala. Tardiva si cam anemic exprimata doar la Giscard d'Estaing, singurul de altfel care si-a incercat puterile si pe tarimul fictiunii.
Este – sau deja a fost ?! – o traditie franceza. Cam nesuferita, probabil, pentru unii, cata vreme diferenta culturala, fie ea oricat de putin ostentativa, este sau poate fi resimtita ca aroganta. Un sef de stat imbibat de cunostinte istorice, unul care a facut antologii ale literaturii franceze, un altul printre ale carui referinte familiare se afla capodopere ale literaturii lumii si ale artei universale, unul care este la largul sau cand discuta despre templele budiste sau caligrafia japoneza sau despre arta Africii negre nu poate fi, pentru multi, decat antipatic, nu ?! Chiar profund antipatic.
Intr-un roman cu multe elemente documentare, Grand Amour, publicat in urma cu aproape un deceniu si jumatate, Erik Orsenna, fost consilier al lui Mitterrand, azi academician, povesteste cum intr-o zi l-a insotit pe presedinte intr-o vizita de lucru. Cu elicopterul. Vizita prezidentiala de lucru a fost facuta la scriitorul Michel Tournier, la abatia unde locuia acesta. Cei doi, seful Statului si Marele Scriitor (majusculele ironiei afectuoase sant ale lui Orsenna) stau de vorba la un ceai. Ei vorbesc despre Zola, mai ales, noteaza consilierul literat, despre Zola documentaristul, cel care intreprindea lungi anchete minutioase despre viitoarele subiecte ale romanelor sale. Seful Statului cunoaste foarte bine Zola, insa Marele Scriitor il stie si mai bine, Michel Tournier chiar citeaza, din memorie, insemnari mai deochiate facute de inaintasul sau naturalist in vederea scrierii romanului Nana. Desi eram destul de adult cand am citit romanul lui Orsenna, m-am gandit atunci, cu duioasa naivitate, daca va veni un timp cand si un sef de stat din tara mea natala se va duce cu elicopterul prezidential sa stea de vorba cu un scriitor roman retras undeva, pe la vreun fost schit dinspre Mizil, despre nu stiu ce pagina din „Jurnalul“ lui Rebreanu, sa zicem. Azi, insa, recunosc aici mindru de progresele mele pe calea inteleptirii, mi-a trecut. Stiu: nu va veni un asemenea timp.
Jacques Chirac din aceasta spita e, a presedintilor francezi pentru care cartile si literatura chiar exista ca realitati sufletesti. Pierre Péan, autorul cartii „Necunoscutul de la Elysée“ (instalata aproape indata dupa iesirea in librarii pe primul loc in topul vanzarilor la sectiunea de scrieri non-fictive), a avut ideea, cum spune el insusi, de a-si completa apropierea de sfera intima a presedintelui Chirac prin vederea bibliotecii lui. Caci presedintii francezi au obiceiul de a avea biblioteci proprii. Tot un vechi obicei frantuzesc: Napoleon poseda o „biblioteca portativa“, un fel de lada cu carti, l-a insotit in toate campaniile. Tentativa delicata, insa, jurnalistul aflase ca biblioteca prezidentiala se afla de fapt chiar in camera lui Chirac. Ajunge totusi acolo si descopera ca sunt toate cartile scoase in Pléiade, Verlaine, romanele lui André Gide, cinci volume de Paul Eluard, Dictionarul prescurtat al suprarealismului de Paul Eluard si André Breton, operele complete ale lui Saint-Exupéry, mai multe antologii ale poeziei franceze, intre ele, evident, si cea a lui Georges Pompidou, cateva zeci de romane politiste. Restul bibliotecii prezidentiale, noteaza jurnalistul, este „consacrat originilor umanitatii, arheologiei, civilizatiilor disparute, Asiei, religiei, scrisului, limbilor si artelor primare „Sunt citate numeroase titluri, n-are rost sa le reproduc. Pierre Péan reuseste totusi sa-i smulga presedintelui, fost prieten cu poetul si editorul Pierre Seghers, marturisirea ca a fost impins de acesta sa scrie, dar ca nu a dat totusi curs indemnului. Ii plac scriitorii rusi, ii plac Malraux si Dumas, si-l elogiaza pe un poet ludic, socotit de istoricii literari cam de raftul doi, Georges Fourest, autor intre altele al unui volum parodic si burlesc, „Negresa blonda“, aparut in 1909. Din care stie versuri pe de rost...