Cel ce doarme bine sau vigilenta scriitorului naste monstri
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
Uimitor este, ca la 40 de ani dupa ce „Un veac de singuratate“ a devenit un titlu-cult pentru scriitorii si cititorii din lumea larga, apar autori care se simt la ei acasa intre limitele canonice ale realismului magic.
As putea acum, foarte bine, sa ma asez binisor si sa va insir verzi si uscate despre cea de-a doua carte a lui Bogdan Popescu („Cine adoarme ultimul“, Editura Polirom, 2007). Sau, mai bine zis, sa va povestesc, pentru inceput, ce se intampla in roman, cine e bun si cine e rau, cine moare, cine pe cine iubeste – in orice proza cu pretentii romanesti cineva trebuie sa moara si altcineva sa se indragosteasca – si cine merge, in cele din urma, la culcare.
Reflexe critice si indosarieri
As putea, prin urmare, sa va explic despre ce e vorba in romanul lui Bogdan Popescu – sau, mai bine zis, in Satul cu sfinti, un fel de Macondo plasat in Campia Dunarii (referire facila, cu care vor arunca toti criticii) -, sa numar personajele, dintre care sa delimitez doua figuri centrale (un profesor suplinitor de tara si un pusti care, peste ani, se intoarce intr-o vacanta, dupa primul an de studentie, la el in sat), apoi sa numar si sa indosariez firele narative principale, secundare si tertiare, cu ciorchinele de personaje secundare, tertiare, episodice si decorative agatate de ele si urmarite, cu mare atentie, de la un capat la celalalt al cartii. Pentru ca nimic nu se pierde pe drum si nimic nu e lasat in suspensie in romanul lui Bogdan Popescu. Ar fi insa extrem de complicat. Si inutil, pentru ca o indexare anosta, cu sertare si sertarase, nu ar spune nimic despre romanul lui Bogdan Popescu.
As putea, apoi, sa separ intamplarile fantastice de cele realiste si sa afirm ca romanul penduleaza intre planul fantastic si cel realist, intre secvente cu draci, balauri cu solzi cat tiglele de pe casa, morti vii si cai vorbitori, pe de o parte, si incaierari, betii, conversatii aprinse, insulte colorate si povestiri deocheate, pe de alta parte. Nu cred insa ca intre cele doua dimensiuni se poate trasa o delimitare clara. Cea mai la indemana eticheta vine tot din proza sud-americana: realism magic. Miraculosul coexista, in mod natural, cu realul, intr-o dimensiune in care neobisnuitul se banalizeaza si capata patina obisnuitului. Cel mai bun indicator e reactia unor personaje care, departe de a sari in sus sau de a-si scuipa in san de trei ori, incearca sa inghesuie, cu instrumentele pe care le au la indemana, supranaturalul in cutia stramta a naturalului (si chiar a naturalismului): „Barbatii patrunsera in odaie si se straduira destula vreme sa potriveasca mortul in cosciug: lui nea Mitu ii crescuse o aripa, una singura, si aceea cam necajita si ciufulita. Barbatii care se chinuisera sa indese cat mai bine trupul mort intre scandurile de brad povestira apoi ca aripa era cam naclaita si mirosea a fulgi de pasare oparita“.
Paranteza – riscurile realismului magic
Trebuie, in acest punct, sa ma opresc – totusi – pentru o paranteza teoretica. Realismul magic este o reteta destul de riscanta, si prin aparenta simplitate a mecanismului ei (un inger cu aripi murdare apare in mijlocul oamenilor, manjit de noroi pe fulgi, imbatraneste, ii cad dintii etc), si prin epuizarea interesului pentru formula, odata cu numarul mare de adepti ai acesteia, adusi de valul autorilor columbieni, argentinieni, cubanezi, peruani, mexicani, americani s.a. Cine apare, pe linia de start, in uniforma cu aripi evident artificiale de inger si-a asumat, inca inainte de pornire, un handicap dificil. Pentru a o scoate la capat, trebuie sa fii un prozator al naibii de atent, de tenace si de ambitios/ sinucigas/talentat.
Riscul e, intai si intai, sa lasi senzatia neplacuta de déja vu; apoi, sa te pierzi in enumerari, in simbolism, in metafizic, in caramboluri cu intamplari supranaturale lipsite de sens si sa plictisesti cititorul; apoi, sa incurci firele narative, sa pierzi din vedere personaje si capete de fraza, sa faci abuz de puncte de vedere multiple, de oglinzi paralele si de lentile ale imaginarului si sa iriti cititorul de-a binelea; in fine, sa incerci sa dregi totul cu putina ironie, ca sa dai impresia ca ai intentionat, de fapt, sa clocesti o parodie, si sa-l impingi pe cititor la gesturi extreme: sa-ti dea (sa-si dea) cu cozonacul narativ/ romanul de 400 de pagini in cap. Uimitor este, prin urmare, ca, la 40 de ani dupa ce „Un veac de singuratate“ a devenit un titlu-cult pentru scriitorii si cititorii din lumea larga, si dupa ce formula a fost deconstruita, parodiata si banalizata chiar de postmodernismul care, la inceput, si-o insusise ca o manifestare fireasca, apar autori (in cazul nostru, romani) care se simt la ei acasa intre limitele canonice ale realismului magic. Un prim exemplu este romanul „Degete mici“, al lui Filip Florian, aparut, anul trecut, tot la Polirom. Un altul este „Cine adoarme ultimul“, al lui Bogdan Popescu.
Gazeta de perete din mijlocul satului
Aici se opreste reteta si incepe originalitatea/ambitia/talentul lui Bogdan Popescu. Spuneam ca ma abtin sa detaliez toate clasificarile si sa urmez pasii intrati in reflexul criticii descriptive pentru ca o prezentare plata, de atlas de biologie, nu ar surprinde nimic din atmosfera romanului, din lejeritatea si hazul de suprafata al acestuia, din sobrietatea lui de profunzime si din fascinatia cititorului atras, deopotriva, de inventivitatea si bogatia epica, de fluenta naratiunii, de dialogurile neaose, de personajele sucite, care pot purta sau nu cozi de reptila tarate, lenes, prin praful de pe drum. Intre superstitii si aparitii fantastice, intre directivele partidului si haosul economiei de piata (romanul penduleaza intre intamplari si amintiri dintre care, cele mai multe, sunt situate inainte de caderea comunismului), se desfasoara spectacolul vesel si trist, comic si grotesc al unui sat de campie, pus in scena de un regizor poznas.
Protagonistii – tarani si intelectuali cu aere de oraseni, preoti si ofiteri, soldati si functionari, afaceristi si speculanti, vaduve si codane zglobii, romani si rudari, adulti si copii (foarte multi copii, si foarte multe aventuri si jocuri) – sunt pline de vicii (in special bautura, furtul din avutul statului si preacurvia), de betesuguri, au fixatii si ciudatenii si sfarsesc, in general, prost. Cand nu parasesc satul, iesind temporar din campul vizual al naratorilor (profesorul Foiste si Ectoras-Repetentu, plus un narator omnistient), eroii se ineaca, se sinucid, trec des prin arestul armatei si al politiei, devin victimele propriilor patimi sau ajung la casa de nebuni.
Romanul e, de fapt, o cronica a intamplarilor marunte, infinit dezvoltate si nuantate prin reluari si completari succesive, din perspective diferite. Fiecare poveste porneste, mai intai, ca fir principal, pentru a se intrerupe si a se pierde in altele; la un moment dat, revine la suprafata, ca detaliu secundar, in decorul altei povesti, si tot asa, pana se sfarsteste intr-un nod al manunchiului narativ. Punctul de plecare este faptul divers, asa cum apare el in gazeta de perete a maestrului Foiste, intelectual si om de cultura ratat, care isi descopera, printre multe alte talente, si vocatia de jurnalist: „cu locuinta familiei Piceredafier s-a petrecut un lucru ciudat: toate tiglele dinspre partea de Miazazi a acoperisului au luat-o la vale asa, nitam-nisam, si s-au facut tandari de aleea betonata din curte fara sa produca victime, in afara de o closca pestrita ce motaia la soare legata de un picior careia i-au luat imediat gatul, a fost oparita, jumulita si aruncata intr-o oala de fier, impreuna cu felurite legume; carutasul Andras, zis Maghiaru, Ungur si Baci, a fost surprins de padurar in timp ce fura lemne si, incoltit, a recurs la singura solutie care ii era la indemana: l-a altoit pe padurar dupa ceafa cu o coada de topor pe care o tinea dupa el ca piesa de schimb, i-a facut tandari pusca de trunchiul unui stejar, l-a lasat sa zaca inconstient in buruieni, a descarcat lemnele in curtea cui le comandase, si-a incasat onorariul si a disparut de la domiciliu“ etc.
Cel ce doarme bine
Violenta e, in general, ludica si face parte dintr-un fel de cod al bunelor maniere deprins inca din copilarie: daca nu ma injuri, cum se cuvine, de mama nu ma respecti. Un tanar injunghiat, din gelozie, de un consatean si reaparut, sub chip de zombie, pe ulitele satului ii reproseaza, aproape cu simpatie, ucigasului sau: „«Ba o sa coasa pe pizda ma-tii de bou!», izbucni Odrasla, apoi se ridica si-si continua bombaneala in timp ce se indeparta. „Lua-te-ar dracu’ de tampit si de dobitoc! Huo, neputinciosule, sa-mi porti pacatele pe lumea ailalta, neispravitule“.
Dupa inca vreo cativa pasi, mormai ca pentru el: „Mai vrea sa mearga si la Razboi, narodu’, sa-i verse vreunuia creierii pe-acolo...!“. Sub pojghita vesela exista si un strat de profunzime mai sobru, in care plutesc teme si probleme grave; aceasta nu altereaza, insa, veselia care acopera, precum un strat de glazura, oamenii si locurile si nu transforma farsa in drama; lucrurile se petrec aiurea pentru ca ele sunt, partial, deformate de visul unei fapturi ciudate, de care unii sateni se tem, in timp ce altii o ignora, si pe care autoritatile hotarasc sa o gaseasca, la un moment dat, si sa o opreasca din visat.
Faptura e numita Cel ce Doarme si e un soi de zeitate onirica a romanului. Nu e nici buna, nici rea, desi e invinovatita pentru haosul din lume: „Ce ne facem, parinte, cu ai de cred ca exista cineva numit Cel ce Doarme si care, visand, inraureste lucrurile ce se intampla aievea? Oamenii ba ar crede, ba n-ar crede, n-avem de unde sti daca intr-adevar doarme cineva sub tufe de urzici in Codrul de Miazanoapte si ne viseaza intamplarile. De la o vreme incoace, mintea aceluia a inceput s-o ia de tot razna si ne trimite semne de tulburare“. La capitolul „semne de tulburare“ intra, deopotriva, comunismul, saracia, intamplarile supranaturale, viciile oamenilor, fara a fi clar, in vreun fel, care sunt intamplarile „normale“, din logica fireasca a realitatii. Atata timp cat exista un vinovat si o sursa a raului, relele oamenilor n-au de ce sa fie luate in tragic.
Vocile ultimilor ani
O singura obiectie as avea fata de constructia narativa a lui Bogdan Popescu - vocile celor trei personaje se confunda si sunt imposibil de identificat. Desi au background-uri diferite - un intelectual ratat, patetic si infatuat, care scrie versuri si compune proza ca pe vremea fratilor Vacaresti, si un student in umanioare, cultivat si oarecum nonconformist - cei doi povestitori dinauntrul romanului se dovedesc, in discursurile/scrisorile pe care le compun, la fel de saltareti, locvace, ironici si muscatori. Si, in acelasi mod, stilul lor narativ se suprapune, perfect, peste cel al demiurgului la persoana a treia. Ar exista o posibila explicatie, prin deznodamantul romanului si prin identitatea lui Cel ce Doarme, insa aceasta nu e suficienta pentru a rezolva suprapunerea de sound a vocilor.
As putea, in fine, sa spun, cum se obisnuieste in incheierea cronicilor laudative, ca „Cine adoarme ultimul“ e unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit in ultimele 6 luni, in ultimul an, in ultimii 10, 15 sau 20 de ani. Nu voi spune chiar asta. Voi afirma doar ca e cel mai bun roman scris de la „Teodosie cel mic“ incoace si ca, pe ecranul subiectivitatii mele, acul indicatorului a sarit usor peste pozitia la care se oprise dupa fantasy-ul lui Razvan Radulescu. Ceea ce nu credeam ca e posibil sa se intample prea curand. In plus, autorul „Orbitorului“ (revelatia si reperul incontestabil al prozei anilor '90) ar putea sa ia lectii de creative writing de la Bogdan Popescu. De alti colegi din colectia „Ego.Proza“ nu mai zic. Cei mai multi asteapta cu cateva rafturi mai jos, sub eticheta exercitii stilistice pentru vacanta de vara.