„apa se loveste de mine. aici nu-i nici un stimul“
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara »
Autor: Mihai Iovanel feat. Adrian Schiop
La o adica, as putea forma cu Schiop o echipa de debate, argumentand trei zile de acum inainte impotriva cuplului Terian/ Doris Mironescu ca poezia lui Gabi Efimie e mai curand cyber decat nustiucum. Iar la sfarsitul celor trei zile e perfect plauzibil ca eu si Schiop sa plecam bumbaciti de argumentele lui Doris + Terian. Si daca ar fi asa, ce daca?
Dupa Ruxandra Novac, Originalitatea a intampinat un timp dificultati in focalizarea urmatorului target. Pana la urma, s-a descurcat. Numele este Gabi Eftimie.
„ochi rosii polaroid. acesta este un test“ mi-a placut la nebunie, si acesta e cel mai personal lucru pe care il am de spus. Cine vrea o contextualizare & o descriere a volumului gaseste totul in prefata lui Adrian Schiop. Ma voi multumi in continuare sa ma dau drept companero al lui Schiop, sterpelindu-i din cand in cand cate un citat.
Dar intre timp, pana cand Schiop e gata sa defriseze balarii cu maceta, o sa incerc sa fac de unul singur conversatie.
In termeni de materialitate asociata subiectului (nu in sensul de „tema“, ci de ala care zice „eu“ in texte, laolalta cu calificarile lui), poezia milenaristilor este una greoaie. Luati de pilda pachetul de texturi care compun subiectul „Dan Sociu“: Sociu intra in poezie cu bocancii. Prezenta lui include la greu secvente de corporalitate triviala. Cand Sociu zice „vietatea din mine/ simte cum se trezeste“, damful de mahoarca & co deja si-a inceput fandarile.
Sau Teodor Duna, care trage dupa el toate gropile in care s-a pitit. Sau Elena Vladareanu, la care si prepozitiile sunt suspecte de fluide corporale.
Exceptii in aceasta privinta ar fi Adrian Urmanov, ale carui „Poeme utilitare“ compun spatiul eliberat de un corp care face loc unui alt corp; ori Andrei Peniuc, care, cu toata snuffareala lui, ia aparenta filiforma a unui cablu. Dar ei (i) nu au nici o legatura cu ortodoxia milenarismului si (ii) neortodoxia lor e cel mult o erezie sau un curent alternativ in interiorul generatiei, nu si o depasire a ei. Pentru ca ei pastreaza ca basic alimentar tatele milenarismului. Ii schimba functiile (faticul ca manifest substituit manifestului ca manifest), dar pastreaza obiectul. Matricea ramane.
De fapt, nici Gabi Eftimie nu ii depaseste pe douamiisti. Ea face altceva, mult mai radical: ii ignora.
Textele ei functioneaza in baza unui program care arhiveaza (imputineaza) textura corporala, reducand subiectul la softul care ii scrie miscarea. La o mecanica exacta si subtiata, pe care eul o configureaza, dar pe care nu si-o asuma. La un pachet de rutine ce identifica o persoana depersonalizata: „apa se loveste de mine. Ca sunetul intr-o boxa stricata// am plans aplicat pe situatie/ si am facut lucrurile care se fac/ am mancat am baut am vorbit la telefon/ am facut cu mana/ (nici o senzatie in plus)// am fost atenta la cei din jur am respirat/ curat si cu precizie si aplicat/ pana la un punct./ chimia a functionat// ca si cand ai muri la 45oC/ in cea mai fierbinte luna a anului/ (a fost fix la fel cum imi aminteam)// vocea de azi m-a trezit/ ma deplasez zambind printre oameni/ nici o mana in jurul gatului/ vocea asta imi spune „mergi la servici“„ (/schema/)
Schiop, treci la aparate!
„Gabriella Eftimie e unul dintre varfurile de lance ale unei generatii submerse, nedebutate inca, din care mai fac parte Liviu Diamandi, (...) Valentina Chirita (enumerarea e mai lunga, dar i-am pastrat doar pe cei pe care i-am citit/ ascultat – n.m., M.I.). Ei o rup cu poezia anterioara, centrata fie pe mizerabilismul ghetoului (Dan Sociu, Marius Ianus) sau, in partea cealalta, pe explorarea expresionista a unei interioritati traumatice (Elena Vladareanu, Oana Ninu, Claudiu Komartin). (...) la nivel de optiuni subculturale, diferenta se vede clar – prima generatie are obsesii hippie sau metal, practica o retorica mai mult sau mai putin ostentativa a emanciparii (conflict dintre generatii, eliberare sexuala, constiinta trupului etc.), cata vreme generatia asta din urma are valori postgrunge – vizibile in inserturile autenticiste pe linia unui neoexistentialism trashy (izolare, autonomie, depersonalizare etc.). De asemenea, ei prefera metaforei organismului, pe cea a mecanismului, identitatilor date, pe cele construite, continuu reinventate.“
„poezia aceasta mizeaza pe urban si artificial. (...) nimic despre feminitate, iubit, maternitate, doar un eu fara gen care se regaseste vag pe terenul prieteniilor asexuate, in rest descriindu-si cu voce neutra izolarea afectiva“
Iovanel se intoarce :)
Va propun sa cititi textul care urmeaza. Il gasesc perfect, de aceea voi insista un pic mai mult asupra lui.
„acum imi amintesc din poze alb-negru/ cine e fata asta care deschide gura/ cine e fata asta care tipa ca si cand cineva ar asculta-o// – luati-ma acasa – // gesticuland/ – luati-ma acasa –// acum nu am foarte multe de spus (PANICA!)/ – luati-ma acasa –/ eu nu vorbesc bine limba asta/ aici nu-i nici un stimul// prea periculos sa te aventurezi afara/ afara nimic nu e viu// si cand o sa vina ultima zi/ ea va fi inregistrata pe caseta mea// doar praful si reflexiile/ gura-casca cu camere/ petrol si bonfaiere//
Ca prima secventa a comentariului, as baga replica unui african-american dintr-un film pe care nu-l mai tin minte: I was scared shitless. In regimul sau specific, textul pare un script pentru un horror. Progresia paranoida e construita la fix, amestecand in regimul unei ambiguitati incasabile identitatile vocilor. Vocea de baza e intr-un regim abulic si aparent linear: dar ceea-ce-etaleaza-ea a schitat deja o prima miscare catre un straniu inconfortabil. Distorsul major se produce prin dublarea primei voci cu o voce mecanica, venita de aiurea, si care deschide de-a binelea interioritatea continuta de prima voce catre exterior. Iar momentul de maxim al textului se produce prin decuparea exitului si substituirea lui printr-o indicatie de scena (
OK. Ceea ce am facut a fost sa intepretez un text in felul in care as interpreta incipitul unui film cu zombies. Poate ca l-am suprainterpretat, poate nu – nu stiu si nu are oricum importanta. Ceea ce vreau sa zic e altceva, si se refera la tipul de impact al textelor scrise de Gabi Eftimie.
Tower control to major Schiop:
„nu cautati in poezia Gabriellei Eftimie teme identitare lacramoase (cine/ al cui sunt etc.), nici legitimari patetice intr-o traditie culturala locala. In locul unei identitati stabile, Gabriella Eftimie prefera identitatile fluide, „de tranzit“, protezate cu o multime de extensii cyber. Marile paradigme culturale de aici sau de aiurea (postmodernism, performativism...) sunt substituite cu repere subculturale postgrunge, in special Radiohead – pentru care Gabriella Eftimie pare sa fi dezvoltat un adevarat cult. Tot ca la Radiohead, relatia cu tehnica/ artificialul e contradictorie, pe de o parte acestea claustreaza si paranoizeaza, pe de alta parte ele dau posibilitatea glisarii spre alta identitate, transumana, mecanomorfa.“
„vocea lirica e facuta dupa texte de muzica. Poezia Gabriellei Eftimie nu e rezultatul lecturilor, ci al muzicii pe care o asculta. Or, in muzica ei postgrunge genul asta de imagini sunt date direct, visceral, fara medieri reflexive pretentioase ca in high culture. In versurile reusite din muzica (radiohead, nirvana, sonic youth etc.), textul are forta de soc a sloganului, izbeste psihic“
„daca-mi indoi urechea muzica se aude mai amplificat butonul intra mai bine“
Pana la urma, poezia are mai putina legatura cu cliseele pe care le inspira comentatorilor decat cu sensibilitatea pe care o excita (nu neaparat in randurile comentatorilor...)
La o adica, as putea forma cu Schiop o echipa de debate, argumentand trei zile de acum inainte impotriva cuplului Terian/ Doris Mironescu ca poezia lui Gabi Efimie e mai curand cyber decat nustiucum. Iar la sfarsitul celor trei zile e perfect plauzibil ca eu si Schiop sa plecam bumbaciti de argumentele lui Doris + Terian. Si daca ar fi asa, ce daca?
Ideea cu „ochi rosii polaroid“ e ca efectul precede interpretarea si ca efectul e singurul lucru cu adevarat semnificativ. Am vazut clipul la „Du Hast“ al nemtilor de la Rammstein de vreo suta de ori, si probabil ca doar a cincizecea oara m-am prins de scenariu. De ce? Pentru ca impactul brut(al), primar al muzicii+video ma golea de alte prioritati de genul „ce dracu inseamna toate astea?“
Poezia cu adevarat originala formateaza sensibilitatea. Afectarea acesteia e o chestiune cu mult mai primara, mai nonreductibila la text decat vor criticii literari sa recunoasca. Si e printre putinele lucruri cu adevarat remarcabile atunci cand e vorba de lietratura.
Si trecatoare in acelasi timp. Dupa aia, noutatea devine rutina, dispare ca o cerneala simpatica si totul se transforma in cuvinte.