Poezia in zdrente
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Strategia lui Constantin Acosmei se compune din trei procedee: anuntarea unei teme „inalte“, grave, emfatice; discreditarea temei prin etalarea unui continut sarac, banal sau trivial; recuperarea subterana a temei, care, epurata acum de balastul retoric, ajunge sa dobandeasca astfel o gravitate autentica.
Ciudat destin literar a avut acest Constantin Acosmei, un poet pe cat de cultivat, pe atat de inzestrat. Autor al unei singure carti („Jucaria mortului“, Editura Pan, 1995), tanarul scriitor iesean a ramas pana azi o voce aproape necunoscuta publicului larg, desi intens frecventata de amatorii de poezie underground. E drept ca volumul sau a mai bifat intre timp doua editii (la Editura Vasiliana, in 2002, si la Editura Vinea, in 2006), insa slaba circulatie a cartii l-a impiedicat pe Constantin Acosmei sa devina cunoscut in afara unui cerc restrans de admiratori. Nu e exclus, apoi, ca vizibilitatea redusa a poetului sa se traga si dintr-o admirabila scrupulozitate a scrisului. Caci, desi Acosmei e deja un scriitor cu o „vechime“ considerabila, el nu s-a grabit sa-si aduca productia literara la cote industriale si, cu atat mai putin, sa dea iama prin redactii si edituri. Dimpotriva, poetul pare sa-si fi impus o drastica exigenta cu sine, care aminteste, macar din acest punct de vedere, exemplul lui Ion Muresan.
Dar, daca publicul isi are scuzele lui, nimic nu justifica indiferenta comentatorilor fata de aceasta poezie. Mai ales ca, de-ar fi sa-l cautam la buletin, am putea observa fara eforturi ca Acosmei e, cronologic vorbind, intaiul poet milenarist. De altfel, in „Jucaria mortului“ se infratesc nu numai sabotarea „fantaziei“ si refuzul juisarilor estetizante la foc mic, ci si „mizerabilismul“ si (e)scatologia care starnesc chiar si astazi repulsia comentatorilor cu nasul mai „fin“.
Bacovianismul reloaded
Dincolo de toate acestea, primul lucru care se constata in volumul lui Constantin Acosmei este bacovianismul: acelasi univers inchis, ca un clopot de sticla opac, ce absoarbe orice licarire a transcendentului, aceeasi atmosfera de excremente, alcool si voma, aceeasi degradare a constiintei care se retrage in primitivitate precum un melc in cochilia sa. In plus, aceeasi monotonie asumata, care strabate ca un curent subteran toate ciclurile volumului, reusind sa electrizeze intreaga carte si sa proiecteze asupra pieselor aparent minore o tensiune mocnita.
Si totusi, turatia pe o singura viteza reprezinta atat motorul, cat si limita poeziei lui Constantin Acosmei. Astfel, prima sectiune („Male dicat“) debuteaza cu un text bun – „Seducatorul“: „(mai sunt tigari pana maine/ pofta de mancare avem talent si pastile/ hai sa intram in bucatarie/ eu iti arat sangele meu/ tu imi arati sangele tau)“ – si se incheie cu un poem extraordinar, poate cel mai bun din carte: „nu sunt curios sa traiesc nici sa mor/ – nu cereti argumente/ nici invesmantarea ideii/ in materie sensibila -// si inca va mai spun:/ «rusinea este singura sursa de energie/ ce imi alimenteaza viata» / viata mea – cat haul./ mi-e lene sa ma sinucid// dar ce rost mai are/ sa va santajez cu sinceritatea mea// decat sa ridic doua degete/ ca sa raspund corect/ la intrebarile profunde ale existentei/ mai bine – doua degete/ sa mi le bag pe gat“ („Palinodie“). In ciclul urmator („Sic cogito“), poemele sunt OK, desi se resimte aici o scadere a tonusului. Miscarea descendenta atinge punctul maxim (adica minim) in partea a treia – „Texte poetice“; autorul renunta acum la titluri (destul de importante in economia poemelor, dupa cum voi arata mai jos), dar mai ales la shift-urile care atatau interesul cititorului, astfel incat discursul cade prada unei maniere sterile: „(ma ridic in genunchi la capataiul patului/ ma sprijin cu mainile pe marginea mesei/ scot din pachet ultima tigara ma aplec si/ incerc sa o aprind la becul de la veioza)“. O revenire surprinzatoare se produce, totusi, in „Relatari“ (probabil cel mai bun ciclu al volumului), unde poetul redescopera anecdoticul, cu ajutorul caruia innoada iarasi firul dictiunii. In fine, daca in „Ce s-a intamplat“ conventionalismul erodeaza din nou calitatea textelor, ultima parte a volumului se salveaza totusi prin cateva bucati precum „Umanizare“, „Ce s-a intamplat“ sau „Chimita se intoarce“ – il citez aici doar pe ultimul: „(si eu sunt la fel de prost ca si voi/ si eu sunt la fel de ticalos ca si voi/ si eu sunt la fel de fericit ca si voi// si eu voi crapa intr-o zi ca si voi/ si eu am in fiecare zi – ca si voi/ matele pline cu excremente imputite// si de mine mi-e tot atat de scarba)“.
„Ses impurs ongles...“
In ciuda pasajelor citate, Constantin Acosmei nu este doar un inepuizabil rezervor de emotie, ci si un fabbro care-si ascunde tehnica cu o dexteritate remarcabila. Dovada faptul ca cele cinci cicluri din „Jucaria mortului“ sunt flancate de doua sonete rimate in „x“. Iata-l pe primul: „Cu ochii atintiti spre crucifix,/ Visand la Scara lui Ioan Climax,/ In timp ce preotul rosteste: Pax/ Vobiscum – gata, s-a sfarsit, dau chix.// Ma-ntampina pe mal abrupt de Styx/ Cel ce invarte-al cerurilor ax:/ «Religia-i (citeaza El pe Marx/ Dintr-un manual de socialism prolix)// Opium pentru poporul ortodox/ Si cel catolic.» Am ramas perplex,/ Cu ochii cat manusile de box,// In care El se oglindea convex. Apoi a spus: «Facand un paradox,/ Eu sunt ca i din numarul complex».“ Nu e greu de sesizat aici aluzia la celebrul poem mallarméan „Ses purs ongles...“: nu numai pretentioasa rima in „x“, ci si referintele la Styx ori la enigmaticul maitre („Cel ce invarte-al cerurilor ax“) indica drept sursa de inspiratie (si, totodata, de polemica) textul cunoscutului poet francez.
Ceva mai transparenta (si, prin aceasta, mai putin realizata) este una din „Relatarile unui barbat“, in care protagonistul ii cere unui necunoscut o bricheta ca sa-si aprinda tigara. Intrand apoi intr-o crasma, barbatul isi da seama ca a uitat sa restituie obiectul imprumutat. Continuarea este extrem de interesanta: „Stateam de multa vreme singur la masa si simteam ca nu ma mai pot ridica de pe scaun, de parca eram inlantuit. Fumam cu ochii in tavan si mi se nazarea ca ma aflu pe varful unui munte invaluit in ceata. Cand mi se invartea capul si ma apuca ameteala inchideam ochii, ferindu-ma sa ma uit in jos. Respiram greu in aerul rarefiat si mi se infundau tot timpul urechile. Din cand in cand mai sorbeam cate o inghititura din paharul cu votca si atunci ma sageta o durere – ca si cum clontul unei pasari mi-ar fi ciugulit ficatul.“ Lasand la o parte starea de ebrietate a eroului, pattern-ul acestui poem in proza e evident: „furtul“ focului, muntele, inlantuirea si vulturul, toate acestea sunt elemente esentiale ale scenariului prometeic, pe care autorul il camufleaza intr-un material eminamente „impur“. De altfel, cele doua situatii amintite mi se par pe deplin caracteristice pentru poezia lui Constantin Acosmei: ea seamana cu o Cenusareasa care isi ascunde frumusetea in zdrente si, pentru a o putea contempla in adevarata sa splendoare, cititorul trebuie sa vada dincolo de aparenta „respingatoare“ a discursului.
Tensiunile esentiale
Tehnica poetica ramane neschimbata chiar si atunci cand autorul nu mai lucreaza cu materiale mitologice sau livresti. Dimpotriva, cu cat componentele sunt mai „nepoetice“, cu atat adevarata substanta lirica e mai bine pusa in valoare. Sa parcurgem, bunaoara, „Oda la viata mea“: „(sa nu te dezvelesti/ sa nu tii becul in ochi/ sa nu pui mana pe mata// daca iesi in ograda/ si aprinzi o tigara/ si trezesti gainile -/ nu va fi viata mai frumoasa// mai bine sa deschizi usa/ si sa pui limba/ pe clanta inghetata// ori sa te invartesti in mijlocul casei/ cu mainile in buzunare/ cu ochii pe var)“
O prima tensiune ia nastere intre titlul bombastic si textul „umil“: valentelor „tari“, „existentialiste“ ale primului i se opune o suita de enunturi tranzitive, banale, care dezamorseaza asteptarile cititorului. Cu toate acestea, inauntrul textului se observa o a doua tensiune, reperabila mai ales prin insertia unei alte propozitii hard: „nu va fi viata mai frumoasa“. Aparitia acestui element insolit „taie“ poemul in doua, contrabalansand lipsa de semnificatie a primelor doua strofe prin speranta unui „mai bine“, care urmeaza sa apara in partea finala. Insa natura acestui „mai bine“ ramane ambigua. Caci, daca e clar ca prima jumatate a poemului indica o succesiune de acte anodine, e greu de spus daca actele din partea secunda le contrazic sau, dimpotriva, le continua pe primele. Ultimele doua strofe („mai bine sa deschizi usa/ si sa pui limba/ pe clanta inghetata// ori sa te invartesti in mijlocul casei/ cu mainile in buzunare/ cu ochii pe var“) ar putea denumi reintegrarea resemnata in circuitul actelor banale sau o incercare de a intoarce pe dos conventia, mimand-o parodic si subminand-o din interior. Poetul da impresia ca renunta la orice speranta, dar in acelasi timp ca infrunta lipsa de sens a lumii folosindu-se de propriile ei arme. Prin urmare, strategia lui Constantin Acosmei se compune din trei procedee: anuntarea unei teme „inalte“, grave, emfatice; discreditarea temei prin etalarea unui continut sarac, banal sau trivial; recuperarea subterana a temei, care, epurata acum de balastul retoric, ajunge sa dobandeasca astfel o gravitate autentica.
Jocul si farsa
Ca tot veni vorba de mima si parodie, e interesant de vazut ca aceasta tehnica a de- si resolemnizarii discursului merge mana in mana cu tema ludicului. In fond, jocul ocupa un loc esential in poezia lui Constantin Acosmei. Practic, toata lumea se joaca aici si acest lucru se observa mai ales in „Relatari“: de la „terapia“ de tip „pisu’-pisu’-vine-trenu'“ pe care femeia i-o serveste consortului, pana la profesoarele onorabile care se stramba pe intuneric la vecinul de compartiment si de la „baza“ care te lasa „tehui“ pana la scuipatul in san cu tot arsenalul din dotare. Jocuri stupide, jocuri violente, jocuri criminale, jocuri in doi, in trei, in cate cati vrei, jocuri, in orice caz, omniprezente, in care nu se mai stie cine cu cine se joaca sau, mai bine zis, cine pe cine joaca: „Eram rupt de oboseala. M-am asezat pe o banca la umbra si am atipit. O tiganca batrana care umbla cu ghicitul s-a apropiat pe furis si mi-a smuls niste fire de par din cap, cerandu-mi un ban mare ca sa nu-mi faca vraji. Dezmeticindu-ma, m-am repezit sa pun mana pe ea – insa m-am poticnit, fiindca un copil care se juca in preajma cu o masinuta, in timp ce motaiam, imi innodase intre ele sireturile de la bocanci.“ („Relatarea unui barbat“)
Si aceasta deoarece in lumea lui Constantin Acosmei jocul constituie chiar „regula jocului“, ordinea care face cu putinta chiar existenta acestei lumi. Altminteri, nu cu poezia, ci cu existenta are Acosmei rafuielile sale. Caci jocul poetului nu face decat sa mimeze jocul cinic, pervers si absurd al „Demiurgului celui Rau“, care a transformat intregul univers in scena pe care se reprezinta aceeasi farsa tragica. O farsa care, la urma urmei, reprezinta unica tema si ratiune de a fi a acestui volum profund si captivant care se numeste „Jucaria mortului“.