Esenta vietii
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
„Intr-o zi de sarbatoare, cu ocazia unei excursii, Duminica a cunoscut-o pe Adina Gheorghe, tehniciana agricola de la Sfatul din Cuca – o comuna vecina. A cunoscut-o pe muntele catre care se facuse excursia, muntele Fruntii. Pe varf era o ceata joasa, si ei nu se vedeau decat de la mijloc in sus. Picioarele nu se observau si, mergand, toti pareau ca plutesc. Cand a vazut-o prima data pe Adina, lui Duminica i-a pierit orice veselie. Avu zguduirea a ceva presimtit si deveni tacut si sfios. [...]
Incepura sa-si trimita scrisori foarte triste, razand. Cand vreunuia ii scapa vreo destainuire mai neacoperita, celalalt o respingea la fel, razand. Ei se simteau protejati de ceva care le ingaduia sa mai zaboveasca putin alaturi de ei insisi, asa cum erau de fapt. Si le mai ingaduia – credeau ei – si refacerea, retrairea adevarata a ceea ce ar fi trebuit sa fie si sa se intample. Voiau sa mai traiasca o vreme in treacat, nedefinitiv si nu banuiau primejdiile inchise in jocul lor. [...]
– Nu mai stiu daca ti-am spus... ca sunt insurat...
Dar vorbi atat de ragusit si apasat, incat intelesul vorbelor nu mai parea – sau Adina, obosita, nu-l mai cauta – alaturi de ele.
– Chiar esti? Intreba ea tot apasat. – Sunt! Sa ma trasneasca si sa ma calce daca nu sunt, spuse el pentru prima data alt juramant. – Si chiar esti? il ruga ea subtire si nelinistita. – Sunt! Afla ca sunt! De doi ani sunt! minti Duminica neglijent, gandindu-se in alta parte. – Atunci... si Adina deschise usa si sari din masina.
Duminica mai merse putin. Apoi se intoarse. O gasi rastignita, cu spatele infipt intr-un tarus de lemn. (Era la un cot unde soseaua avea borne mici de beton. Dar unele disparusera si fusesera inlocuite cu tarusi.) Adina avea bratele moi, intinse in parti. Duminica o apuca de umeri si incepu s-o salte. – Usor, spuse ea parca atipita. Pe urma trupul ei tresari, mai tresari o data, se destinse si incremeni. Duminica ramase cu atat: ca s-a petrecut ceva adevarat, dar s-a petrecut prea usor ca sa fie adevarat. O urca in masina si o rezema in dreapta; de usa. Mergea spre Sauca. In dreptul dispensarului opri. O lua in brate si o duse inauntru. Pe scari intalni o femeie. – Dumneata nu vezi ca a murit? intreba ea. [...]
Improspata rezervorul cu benzina si lasa bidonul in drum. Mergea foarte repede, cautand sa ajunga cat de curand la un loc, o bucatica oricat de mica de pamant unde totul mai putea fi putin neadevarat, petrecut in treacat. Capacele bidoanelor sarira si in urma masinii ramaneau dare de lapte. Merse mult, fara sa stie cat, pana ajunse la un mal. Vazu in fata lui o apa, dar nu vazu ca e mare si nu stia ca e Dunarea. Nu opri; isi spuse ca n-are timp sa zaboveasca. Trecu malul, si masina incepu sa se umple cu apa si sa se scufunde. Imprejur totul era alb – masina era infasurata in dare de lapte. Pe Duminica albul acela il ameti si la inceput il inspaimanta. Apoi il bucura, el isi spuse ca a gasit locul acela unde totul era neadevarat si reparabil – nu se putea sa existe rauri de lapte in care sa te mai si ineci – si spuse linistit cuiva ca gata, sa opreasca jocul, ajunge. Duminica incepu sa intoarca deznadajduit volanul spre dreapta, spre ceva care, credea el, ar fi putut fi luat de la inceput si alcatuit asa cum ar fi trebuit sa fie. Masina se scufunda mereu.
Ei crezusera ca ocrotiti de oamenii si inlesnirile vremii lor se pot juca oricat si oricum.
Adina Gheorghe si Duminica.“
(„In treacat“)
Impactul primelor povestiri ale lui Nicolae Velea, scrise si publicate in reviste la sfarsitul anilor ’50, s-a datorat, in buna masura, diferentei pe care ele o marcau in raport cu modelele realismului socialist. Analizand retrospectiv epoca obsedantului deceniu (cum a numit-o Marin Preda) inceputa in 1948 si extinsa pana in 1960, constatam un corpus masiv de texte ce ilustreaza, la unison, comandamentele oficiale. Literatura si, in general, artele nu mai lucreaza cu materia de inspiratie a autorilor, ci cu temele obligatorii si retetele de fabricatie impuse de activisti. Iar cititorul nu mai reprezinta o entitate autonoma, cu gusturi, preferinte, idiosincrazii literare, ci, de asemenea, o rotita intr-un imens angrenaj. Daca scriitorii sunt indemnati sa mearga in „documentare“ pe santiere, pentru a compune romane si poeme despre „viata adevarata“ din Republica Socialista Romania, cititorii devin o instanta judecatoreasca pretins infailibila, prin comasarea lor in grupuri de oameni ai muncii cu veleitati de critici. Cand un colectiv de muncitori dintr-o anumita intreprindere se adreseaza ziarului „Scinteia“ pentru a protesta impotriva felului in care un autor a reflectat viata lor in uzina, scriitorul respectiv este imediat atentionat si mustrat, urmand ca el sa mediteze asupra gravelor abateri si sa-si faca, in mod sincer, autocritica.
Procesul de productie in care sunt angrenati muncitorii din uzine (nationalizate) si taranii din cadrul cooperativelor agricole (intrate, de asemenea, in proprietatea statului) se cere reflectat din unghiul ideologiei comuniste; si el reprezinta supratema miilor de pagini scrise in spiritul indicatiilor partinice. Ideologii, activistii si cenzorii regimului nu sunt interesati de viata muncitorului sau a taranului, ci de incadrarea ei intr-un sistem oficial, cu accent pus pe colectivitate, nu pe individualitate. „Literatura“ autohtona, ca si cea din Uniunea Sovietica, trebuie sa sublinieze aceasta logica a totalitatii, a intregului proletar, fara a se lasa subminata in vreun fel de individualism, intimism, subiectivism, spirit „mic-burghez“.
Noutatea povestirilor lui Nicolae Velea era, prin urmare, izbitoare in contextul cenusiu si impovarat de obligatii al literaturii anilor ’50. Departe de a se conforma viziunii oficiale si a aborda tematica impusa prozei, tanarul scriitor face din taran si muncitor adevarate personaje, redimensionandu-le, reconstruindu-le individualitatea. Marin Preda reusise deja, in „Morometii“, I, sa contureze un memorabil protagonist al lumii rurale. Dar epoca in care romancierul il plaseaza pe Ilie Moromete este, in volumul intai, aceea interbelica. Nicolae Velea face o curajoasa miscare de translatie, creand, pe fundalul socialismului instalat si consolidat la noi, personaje autentice, lipsite de schematism. El respecta, dintre regulile impuse de la Centru, numai selectarea eroilor din randul clasei muncitoare (in uzina sau pe ogor), incercand apoi sa dovedeasca viabilitatea si consistenta lor literara. Omul obisnuit, in paginile lui Nicolae Velea, nu mai este o figura ce ia culoarea ideologica a mediului, ci un „sucit“, un „incapatanat“, un element aproape turbulent, daca il comparam cu eroii cuminti ai realismului socialist. Pentru a merge in continuare in paralel cu romanul lui Preda, personajele lui Velea sunt combinatii imprevizibile de Ilie Moromete, Tugurlan si Nila, cel cu fruntea mereu framantata. Seninatatea si revolta brusca, vioiciunea sau aparenta incetineala a mintii, vorbele in doi peri si gandurile intotdeauna mai adanci decat cuvintele ce le exprima fac din ele niste figuri literare vii, imprevizibile, imposibil de introdus intr-o schema.
Duminica si Adina Gheorghe, cei doi eroi din povestirea „In treacat“, sunt construiti pe exact acest tipar iesit din canoanele realismului socialist. „Suceala“ lor poate fi prezentata si scuzata ca un efect psihologic al iubirii: un sentiment tulburator la figurat, dar mai ales la propriu. Pentru cititori, ei par greu de inteles; dar personajele sunt astfel si in interiorul povestirii, in insasi relatia de dragoste creata intre ei. Cand o vede prima oara pe Adina, Duminica devine „tacut si sfios“, lovit parca de „zguduirea a ceva presimtit“. Iar dupa acest veritabil coup de foudre, ei se comporta bizar unul cu altul, trimitandu-si, in gluma, scrisori foarte triste si luand usor cuvintele mari pe care si le spun. Evolutia tragica a povestirii se datoreaza unui asemenea joc, dus la ultimele consecinte: o minciuna a barbatului provoaca accidentul mortal al femeii, ca si cum o instanta superioara, transcendenta, ar fi decis pedepsirea nesabuitului care vorbeste fara sa gandeasca. „Sa ma trasneasca si sa ma calce“, jurase Duminica pe adevarul, inchipuit, al „casatoriei“ sale: iar Adina, crezandu-l, sare din masina si din viata. Finalul povestirii, de o mare frumusete, il arata pe cel ramas singur cautand, disperat, un loc in care totul „ar fi putut fi luat de la inceput si alcatuit asa cum ar fi trebuit sa fie“, o bucata de pamant pe care faptele acestea groaznice sa se petreaca din nou, dar „in treacat“. Se poate spune ca abia in aceste momente in care aluneca, la randul sau, in moarte, eroul descopera duritatea, caracterul ireversibil si implacabil al vietii. Esenta ei.
Fara nici o legatura cu schematismul personajelor din epoca, reduse, daca nu vidate sufleteste si spiritual, Adina Gheorghe si Duminica, cuplul imaginat de Nicolae Velea, dovedeste ca psihologia complicata nu reprezinta apanajul eroului de roman citadin. Proza moderna, subtila, rafinata se poate face si cu un sofer indragostit de o tehniciana agricola. Polemismul acestui scriitor atat de original merge, prin urmare, dincolo de nivelul elementar al realismului socialist, pentru a se raporta la una dintre cele mai persistente prejudecati culturale.