Sfarsitul biografiei marelui biograf
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura literara »
Autor: Constantin Coroiu
Nascut intr-o cultura si o literatura, cum spunea un cunoscut scriitor
contemporan, „nesfarsite“, ca si tara sa, Rusia, aproape centenarul Henri Troyat (Lev Tarassov), care a murit in prima saptamana a acestei primaveri, la Paris, a lasat o opera pe cat de variata si valoroasa, pe atat de vasta.
Departe de a fi doar tonifianta pentru un profesionist al scrisului, intinderea si varietatea operei acestui mare si polivalent scriitor – membru al Academiei Franceze,din 1959, laureat al Premiului Goncourt, in 1938, la varsta de 27 de ani, cand alti prozatori abia isi fac, asa-zicand, mana, e mai degraba inhibanta.
Troyat este dintre acei putini, dar mari scriitori ai secolului XX care ilustreaza pe deplin principiul goethean potrivit caruia geniul, talentul exceptional sunt (si) o chestiune de cantitate. El a scris atat de mult si de multe, incat cineva care i-ar parcurge fisa bibliografica, fara a-i fi citit fie si o mica parte din opera ori fara sa stie nimic despre autor, ar putea crede ca are de-a face cu un poligraf industrios. E drept, i-a fost harazita si o existenta a carei longevitate a trebuit parca sa fie pe masura enormului si prodigiosului sau talent, pe masura proiectelor sale pe care le-a dus la capat cu o exemplara fervoare.
Am in fata o bibliografie a lui Henri Troyat, publicata in deschiderea romanului autobiografic „Aliocha“, aparut la Flammarion, in 1991, cand scriitorul implinea varsta de 80 de ani. Nu-mi dau seama cat a mai scris in ultimii 15 – 16 ani de viata. Dar, daca ar fi sa reproduc lista titlurilor din 1991, as epuiza aproape intreg spatiul acestei rubrici. La acea data, cuprindea nu mai putin de 13 „romans isolés“, cu formula editorului francez, 7 cicluri romanesti, mai exact fresce istorice, de 3, 4 sau 5 volume fiecare – intre cele mai cunoscute: „Mostenitorii viitorului“, „Semanaturile si treierisul“, „Lumina celor drepti“, „Moscovitul“ –, 6 carti de nuvele, piese de teatru, 8 volume de eseuri si jurnale de calatorie, faimoasele sale biografii in numar de 15: „Dostoievski“, „Puskin“, „Lermontov“, „Tolstoi“, „Gogol“, „Ecaterina cea Mare“, „Petru cel Mare“, „Alexandru I“, „Ivan cel Groaznic“, „Cehov“, „Turgheniev“, „Gorki“, „Flaubert“, „Maupassant“, „Alexandru al II-lea“, unele dintre ele subintitulate roman sau roman istoric.
Departe de a fi doar tonifianta pentru un profesionist al scrisului, intinderea si varietatea operei acestui mare si polivalent scriitor – membru al Academiei Franceze, din 1959, laureat al Premiului Goncourt, in 1938, la varsta de 27 de ani, cand alti prozatori abia isi fac, asa-zicand, mana, e mai degraba inhibanta.
Nascut in 1911, la Moscova, Lev Tarassov, alias Henri Troyat, a emigrat cu familia in Franta, la varsta de 9 ani, dupa Revolutia bolsevica din 1917, precum atatia alti rusi, unii dintre ei celebri, altii ajunsi celebri dupa ce si-au parasit patria natala. Henri Troyat este, si el, un destin aparte. Era oarecum firesc ca autorul atator biografii devenite clasice sa povesteasca, intr-o formula romanesca, si propria-i experienta existentiala si intelectuala. Nu mai departe, amintitul roman „Aliocha“ este o marturie calma, senina – si cu atat mai tulburatoare – privind, in fond, istoria mereu imprevizibila, nepasatoare de viata si destinul oamenilor, cum spunea Marin Preda. Dar acest roman este, inainte de toate, o carte care da seama, cu mijloacele scriitorului de proza, de drama dezradacinarii, de psihologia celui ce este pus in situatia de a manca painea exilului, de criza de identitate a imigrantului, exilul fiind resimtit, in definitiv, de catre cei ce il traiesc – spun psihanalistii, sociologii si alti specialisti – ca o moarte.
Cazul lui Lev Tarassov e cu atat mai relevant, cu cat pentru el experienta exilului incepea la o varsta frageda, cand problemele de integrare si de socializare intr-un mediu total strain si perceput, chiar daca nejustificat, ca ostil sunt extrem de dificile si complexe. Dar sa citim ce scria editorul francez pe coperta a patra a romanului „Aliocha“, al carui protagonist este autorul insusi:
„1924. Elev intr-a saptea la un liceu din Neuilly, Aliosa e un copil deosebit. Fiu al unor emigranti rusi vlaguiti de viata in exil si de jena financiara, el e crescut cu amintirea sufocanta a indepartatului sau pamant natal si a unei limbi pe care refuza s-o mai vorbeasca. Aliosa ar vrea sa fie francez si, mai mult decat orice, sa scrie in limba Frantei, limba a carei muzicalitate o adora, pe care doreste s-o cunoasca la perfectie. Ce bucurie il cuprinde cand devine prietenul lui Thierry Gozelin, premiantul clasei, pe care o infirmitate il face sa se deosebeasca de colegii lui si il tine izolat in lecturile sale! In tumultul din curtea scolii, se tese treptat o prietenie pretioasa, alcatuita din bucurii intelectuale, in care fiecare descopera prin celalalt respectul si admiratia. Numai cateva luni de legatura stransa vor face din Thierry „un prieten pentru totdeauna“ de la care Aliosa va invata sa se accepte asa cum este, in dubla sa natura.
Trait prin ochii unui copil, acest roman – unul dintre cele mai emotionante ale lui Henri Troyat – are delicatetea si sinceritatea povestirilor autentice.“
Fara indoiala, ca toti marii prozatori, Henri Troyat este un fascinant povestitor. El ne obliga sa repetam ceea ce noii literatori romani uita sau se prefac ca uita, pentru a-si masca neputinta, si anume ca a scrie proza inseamna, esentialmente, dincolo de stiluri si modalitati de abordare, a povesti. Sa nu uitam avertismentul lui Caragiale: „Scrisul, mai baieti, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizeaza toti, scriitori si ministri“. Cu precizarea ca „la noi“, astazi, veleitarismul este un fenomen ce paraziteaza indeoesbi genul liric.
Scriind exclusiv in limba franceza, asa cum si-a dorit dintr-un inceput, Henri Troyat abordeaza practic toate genurile, mai putin poezia. Poate ca cea mai definitorie sintagma in creionarea unui portret al sau ar fi: profesionist desavarsit. Un creator, un intelectual rasat, care traieste pentru a scrie si scrie pentru a trai, ba chiar pentru a supravietui. Parafrazand o marturie a unui mare scriitor latino-american contemporan, pe care si-ar fi putut-o insusi, am fi indreptatiti sa spunem ca, daca romanul sau biografia ca roman vérité (cateva dintre cele 15 biografii chiar se intituleaza roman), prin absurd ar fi disparut ca genuri, Troyat ar fi scris un roman sau mai multe avand ca tema tocmai disparitia lor. Proza (ca si ziaristica, de altfel) nu se practica in vacante, la munte sau la mare. Pentru cine are vocatie autentica, proza e un travaliu de fiecare zi. Nimic altceva nu mai incape. Aceasta mi se pare ca este lectia pe care o da, prin biografia si opera sa, rusul naturalizat francez, Henri Troyat, ca slujbas de lux si de cursa lunga al condeiului.
Renumele international si-l datoreaza in primul rand vastelor fresce istorice, dintre care am pomenit cateva, si, desigur, biografiilor, ample naratiuni strabatute de sentimentul intinderii seculare si de melancolia nemarginirii. Henri Troyat scrie in franceza, dar in fiecare pagina isi proiecteaza inconfundabilul suflet rusesc. O pana de maestru reinvie epoci, lumi, personaje celebre. In Henri Troyat se insotesc istoricul erudit, riguros documentat, si scriitorul epic de mare forta. El nu doar reconstituie, nu doar evoca, ci reintemeiaza mituri. Scriind biografiile a 15 personalitati ale istoriei si culturii universale – rusi si francezi – prozatorul creeaza, de fapt, un nou gen literar, care poarta pecetea stilului si talentului sau polivalent, asa cum, la noi, a reusit numai G. Calinescu in vietile lui Eminescu si Creanga. „Ce este biografia unui scriitor? – se intreba Calinescu. Este viata in sensul cel mai inalt al cuvantului, succesiunea de momente superioare sufletesti explicand opera, sinteza ideologica a zilelor traite proiectata pe tabloul epocii. Biografia, ca si romanul, este o opera realista, adica de generalizare concreta, iar nu de noutate naturalistica. Si, fiind vorba de viata unui artist, clasificarea nu e caracterologica decat intamplator, ci estetica, interesandu-ne in fond un mod de oglindire a vietii printr-o existenta de creator. A vorbi de viata sentimentala a lui Chopin fara a scoate un cuvant despre opera lui este o aberatie. Capitolele unei biografii sunt implicit sau explicit o cronologie a operei.“
Unele dintre biografiile lui Henri Troyat, cum ar fi „Ecaterina cea Mare“, „Ivan cel Groaznic“, „Tolstoi“ sau „Cehov“, au aparut, in ultimele decenii, si in romaneste. Cea mai recent publicata la noi (in 2006) este „Cehov“, considerata o capodopera a genului, despre care am scris pe larg pe parcursul a trei numere ale revistei „Cultura“, in primavara anului trecut, cand a publicat-o Editura Albatros, dupa 21 de ani de la apartia ei la Paris. O carte in care, marele prozator, trecut acum dincolo, dialogheaza peste timp, de la egal la egal, cu eroul sau, si care confirma plenar o marturisire a sa: „Cand il citesc pe Cehov, am impresia ca un prieten foarte drag imi vorbeste in soapta. Tot timpul cat am lucrat la biografia lui, mi se parea ca ma aflu intr-o foarte stransa comuniune cu el.“
In final, ma intorc la o propozitie a lui Calinescu: „Biografia artistului incepe, as spune, nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii.“ Daca asa stau lucrurile, atunci titlul comentariului de fata trebuie amendat. Biografia lui Henri Troyat abia acum a inceput. Isi va gasi ea un scriitor de anvergura personajului?