Sari la conținut

Traiasca victoria socialismului!

articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22
» cultura controversei »
Autor: Alex. Cistelecan
In caz ca nu stiti inca, aflati ca am invins. Da, da, revolutia socialista, comunista, culturala, sexuala, permanenta, whatever, a invins. Detinem toate punctele cheie de pe mapamond, am ocupat Casa Alba, Palatul Buckingham si Gradinile Vaticanului, am ras Pentagonul, am nationalizat multinationalele, iar pe ultimii membri ai internationalei gds-iste i-am repartizat la constructia unui maret canal intre Pacific si Atlantic (prin Eurasia, desigur). De unde stiu toate astea? De la Sorin Lavric.
N-am putea spune si noi ca nu exista dreapta in afara extremei drepte si ca, prin urmare, domnul Lavric ar face bine sa prezinte rapid ceva mustrari de constiinta pentru ceea ce au facut amicii lui in Auschwitz?
Trebuie sa recunosc, articolul domniei sale („Mirajul stangii“, din revista „Cultura“, nr. 115) mi-a adus o raza de bucurie in aceasta zi, altfel umbrita de moartea lui Jean Baudrillard si de eliminarea Interului. Iata marea veste: „Europa e dominata astazi de stanga, dar de o stanga care, desi nemarxista, are toate trasaturile tipice ale stangismului european: proclamarea valorilor ratiunii laice in detrimentul celor tinand de spiritul traditional crestin“. Va intrebati unde au disparut subit sustinatorii dreptei? Ei bine, aflati ca i-am inghesuit in colt si ca abia le mai permitem sa deshida gura. In vreme ce „vorbim despre doctrinari de stanga fara sa simtim nevoia ca, pe de o parte, sa-i condamnam si, pe de alta parte, sa ne disculpam noi insine de eventuala acuza ca i-am simpatiza“, atunci cand vine vorba despre dreapta, devenim „la comanda raspicati si hotarati, dand repede de inteles ca nu-i de glumit cu astfel de lucruri, si ca, in locul dezinvolturii de ieri, trebuie sa adoptam aerul incrancenarii“. Am ajuns, doamnelor si domnilor, adica tovarasi, intr-un punct in care „orice discutie despre dreapta incinge spiritele si sfarseste in acuze de fascism“. In acest triumf absolut si nerusinat al ideologiei noastre marxiste, ii „privim pe cei de dreapta ca pe raul suprem al acestei lumi“.

Stau si ma gandesc: e prea frumos ca sa fie adevarat. E oare Europa strivita azi de cizma comunista? Nu, nici vorba. Cine, Italia? Ramane sa vedem cate masuri de stanga va putea lua guvernul lui Romano Prodi – ma indoiesc ca prea multe. Cine atunci, Marea Britanie? Germania? Dar ce legatura are third-way -ul cu stanga? Sa fie oare vorba despre mediul intelectual francez, vesnic suspectat de simpatii marxiste? Da’ de unde: Baudrillard a murit, Badiou s-a retras in ontologia pura, iar in vremea asta, invitati permanenti la stirile de la ora cinci sunt Bernard-Henri Lévy, Alain Finkielkraut si André Glucksmann. Doar n-or fi si ei de stanga?! Cat despre viitoarea conducere politica, dintre Sarkozy si S. Royal, mai greu de spus e care-i mai de dreapta.

Si-atunci, de unde atata angoasa pe umerii domnului Lavric? Sa fie oare vorba despre o dominatie a stangii la nivel national? Are oare PSD-ul 80% in sondaje? Nu. Si chiar daca ar avea, ce legatura au ei cu stanga? Exista oare, la nivelul societatii civile, vreo miscare de stanga cu larga sustinere a maselor, sau cu audienta sporita in mass-media? Nu. Exista oare vreo miscare militanta neomarxista care actioneaza la nivel underground? Nu, nici macar atat. Exista, in fine, la nivel cultural, printre principalele reviste, vreuna cu simpatii declarate de stanga? Nu, dimpotriva.

Si-atunci, din nou, de ce toata senzatia de incoltire pe care o resimte domnul Lavric? Sa tina oare ea de practica nerusinata a anumitor intelectuali autohtoni care se declara de stanga? Oare n-am avut grija sa-i condamnam explicit pe unii doctrinari sau conducatori din randul stramosilor nostri? Ba i-am condamnat. Oare nu ne-am autoflagelat preventiv pentru eventualele simpatii inconstiente fata de extremismele de stanga? Ba da, periodic. Si n-am fost oare atenti intotdeauna ca, in polemicile cu tabara adversa, sa atacam argumentele, nu omul, si sa ne construim discursul strecurandu-ne agil printre enormitati istorice si evidente neoliberale? Din nou, ba da. Dimpotriva, cel care refuza orice nuanta si arunca totul la gramada – Marx, stanga, comunismul –, asezand peste toate vina pentru 50 de ani de gulag este tocmai Sorin Lavric. Si-atunci, n-am fi oare justificati ca, in aceasta escaladare vertiginoasa a conflictului, sa-i intoarcem si noi complimentul cu aceeasi rigoare laxa cu care il primim? N-am putea spune si noi ca nu exista dreapta in afara extremei drepte si ca, prin urmare, domnul Lavric ar face bine sa prezinte rapid ceva mustrari de constiinta pentru ceea ce au facut amicii lui in Auschwitz? Ar prefera, oare, domnia sa un astfel de final, altminteri specific polemicilor romanesti, in care fiecare parte se retrage cu propriile matanii si insulte intr-un colt si e de acord ca nu e de acord?

Eu unul as mai sta putin la taclale. Caci intrebarea inca persista: de unde acest sentiment al domnului Lavric ca stanga a pus stapanire pe toate celea? Exista, in finalul articolului domniei sale, o fraza aparent pasagera, dar care cred ca ar putea sa furnizeze raspunsul: „atunci cand tratezi teoretic, prin seaca si neimplicata analiza abstracta, trasaturile unei ideologii, valorile doctrinelor de stanga sunt mai cuceritoare in abstract decat cele de dreapta“. Sa tinem cont ca evaluarea vine din partea unui teoretician. Iar de pe aceasta pozitie profesionala, sa spui ca valorile si teoria adversarului sunt mai cuceritoare inseamna sa spui multe. Poate chiar mai multe decat ai fi vrut. Aceasta scapare lasa, de fapt, sa se deschida o perspectiva cat se poate de dezolanta: daca esti de dreapta, n-ai voie sa citesti Derrida, Deleuze, Foucault si, in genere, nimic din structuralism sau post-structuralism, n-ai voie Adorno, Marcuse, Benjamin si nimic din Scoala de la Frankfurt (decat, eventual, zeama diluata ulterior de Habermas), n-ai voie Lacan, n-ai voie Freud si mai nimic din psihanaliza (decat, iarasi eventual, varianta jungiana domesticita), n-ai voie Heidegger sau Nietzsche, ca au fost murdariti de filiera franceza, n-ai voie Marx (oricum nu se inghesuia nimeni), nu prea ai voie Hegel si, mai nou, nici macar Kant, de cand universalismul drepturilor omului a fost oficial inlocuit cu doctrina americana think locally, act globally. Nici nu va inchipuiti cat de frustranta poate fi aceasta situatie pentru un teoretician cu vederi de dreapta: in ritmul asta, bibliografia filosofica la care i se permite sa aiba acces se va reduce, in doi-trei ani, la Parmenide. Sa trebuiasca sa respingi orice alta maniera de a gandi – taxand-o rapid drept sofism, orice alta maniera de a imagina – taxand-o imediat drept utopie, orice alta maniera de a actiona – taxand-o direct drept anarhism, inseamna a-ti asigura, drept unic spatiu de joc, terenul evidentei si al starii de fapt. Si imi inchipui ca e foarte greu sa fii inteligent doar aratand cu degetul.

Cu toate astea, finalul articolului domnului Lavric produce o rasturnare. Pana la urma, distinctia dintre stanga si dreapta nu e, conform eseistului, cea dintre sofism si evidenta. Domnul Lavric e intr-atat de generos incat ne face cadou intreg campul rationalului, in vreme ce pentru tabara dansului confisca religiosul. Sau, mai frumos spus, adica nu opozitiv, ci inglobant, „spiritualul“. „Pentru un ganditor de stanga, omul este o fiinta rationala prin excelenta, pentru cel de dreapta, omul e cu precadere o fiinta spirituala... De o parte, rationalismul laic incredintat ca poate introna domnia ratiunii in toata lumea, pe de alta parte spiritualismul traditiei elino-crestine“. Si opozitia se prelungeste in mod tot mai spectaculos: de partea stanga, facultatile ordonatoare, utopiile si ingineriile sociale, finitudinea constitutiva a omului, valorile Revolutiei Franceze, Statele Unite ale Europei dupa model american, reticenta fata de crestinism, fata de traditie si natiune; de partea dreapta, interpretarea lumii sub specia trecatorului, ireductibilitatea irationalului la ratiune, ireductibilitatea vietii la propriile sale limite, ireductibilitatea traditiei nationalist-crestine si, nu in ultimul rand, un model de Europa a natiunilor ireductibile intre ele. Imi permit sa nu fiu de acord cu aceasta linie de demarcatie si cred ca pana si unii sustinatori ai dreptei ar avea anumite obiectii la adresa ei: cati dintre filosofii pe care i-am enumerat mai sus au crezut intr-o asemenea domnie nelimitata a facultatilor ordonatoare si a ratiunii? De cand trec stangistii drept admiratori ai administratiei birocratice sau drept apologeti ai expertocratiei? Cum si-a manifestat dreapta credinta in ireductibilitatea irationalului, altfel decat infiintand aziluri si inchisori (mai nou tot mai secrete, ca sa nu ne deranjeze digestia si piosenia)? De unde ideea ca stanga ar sustine un model american de State Unite ale Europei, cand incercarea ei consta tocmai in a articula un spatiu european propriu, diferit de cel transatlantic, fara a se replia, prin asta, grabit, in interiorul nationalismului? Ma intreb cum se face ca stanga e reticenta fata de traditie si natiune, dar credincioasa valorilor revolutiei franceze: inseamna ca traditia pe care ar trebui sa o pastram e cea a absolutismului de dinainte de 1789? Si cum poate dreapta sa se lepede de valorile aceleiasi revolutii (libertatea, egalitatea, fraternitatea si, tocmai, categoria politica de cetatean), pastrandu-si in acelasi timp credinta in natiune? Oare cum ar trebui definit locuitorul acestei ipotetice natiuni crestine, daca el nu mai poate face apel la statutul de cetatean si la drepturile care deriva din acesta? Refugiat, exilat in propria tara? In cazul acesta, jos palaria: programul dreptei e deja implinit.

Cat priveste asa-zisul utopism de stanga, ce-ar fi de spus? Daca utopia are rolul de a ne oferi, in raport cu starea de fapt, acea distanta necesara pornind de la care putem aprecia ceea ce facem in lumina a ceea ce am putea sau ar trebui sa facem, atunci suntem, intr-adevar, utopisti. Dar daca intelegem utopia drept fantasma depolitizanta a unui mecanism global care, odata aplicat la intregul societatii, ar aduce in mod automat progresul si fericirea mult cautate – atunci trebuie sa spunem ca piata libera este deja o astfel de utopie si ca ea functioneaza deja ca program politic al dreptei neoliberale.

Ma intreb, in fine, in ce consta patosul crestin din doctrina domnului Lavric, dincolo de evidentul apect de resemnare fatalista vis-à-vis de aplicabilitatea oricarei practici politice rationale: „omul spiritual priveste totul sub specia trecatorului si din punctul de vedere al unei lumi in care elementul irational nu poate fi redus la ratiune“; el „traieste spunandu-si ca irationalul naturii sale tine de intimitatea acestei lumi, de unde si zadarnicia in genere a utopiilor“; el considera ca „o ordine rationala nu poate fi implantata prin chirurgii sociale in societatile umane“. Daca asta e toata dimensiunea politica a crestinismului, trebuie sa spun ca, pentru doar atat, dreptei i-ar fi fost suficienta si numai traditia animismului precrestin sau, in genere, orice credinta care pune in centrul sau irationalul si ocultul. Dimpotriva, cred ca, in acest scop al legitimarii nedreptatii prin recursul la inexplicabil, crestinismul e chiar cel mai putin potrivit. Prin urmare, sunt cat se poate de curios sa aflu care sunt celelalte valori crestine pe care dreapta le aplica si care nu fac parte deja din repertoriul stangii. Si vreau sa stiu care e echivalentul crestin al imperialismului si al agresiunii internationale, al excluderii si al inegalitatii sociale, al intolerantei si al dominatiei fara drept de apel?

Las la o parte faptul ca nu sunt deloc convins ca traditia crestina joaca a priori in echipa dreptei: a existat intotdeauna si exista in continuare un puternic curent de marxism mesianic; chiar si relatia de respingere reciproca pe care stanga si crestinismul au adoptat-o adesea in decursul istoriei poate fi explicata ca rezultatul necesar al unei apropieri prea mari la nivel esential. Din contra, fanatismul si trambitarea credintei crestine de catre noua dreapta par sa aiba scopul opus, cel de a masca o ruptura tot mai evidenta intre practica politica si principiile cristice: am mari dubii vis-à-vis de pretentia Statelor Unite ca ele ar actiona in Irak sau Afghanistan in calitate de Biciul lui Dumnezeu.

Si-atunci, daca apartenenta ideologica a crestinismului e departe de a fi transata, cum se explica faptul ca Sorin Lavric ne momeste cu intreaga sfera a rationalului, doar pentru a-si pastra, pentru sine, exclusivitatea fiorului mistic? Sa-nteleg ca ni se acorda privilegiul evidentelor? Sa-nteleg ca dreapta se multumeste cu decoratia pe care spera sa o obtina cu ocazia Judecatii de Apoi? Oricat de avantajoasa ar fi aceasta impartire a facultatilor (voua – rationalul, noua – rugaciunea; voua – argumentele, noua – batistutele), sunt tentat sa intreb din nou: cum de ni se propune un astfel de targ? Pana acum cativa ani, prima obiectie la adresa stangii era sentimentalismul ei, populismul si irationalitatea sa. Cea care, chipurile, detinea evidentele argumentative, teoria riguroasa si lucida era dreapta. Acum, dimpotriva, ne trezim ca ni se reproseaza intelectualismul rece, calculul necrutator si inumanitatea teoriei noastre abstracte. In vreme ce dreapta ia in primire irationalul, inexplicabilul si se revendica de buna voie de la nemurirea sufletului. E ca si cum ni s-ar spune ca avem dreptate. Or, asa ceva e foarte greu de suportat. E mai rau ca o insulta.

De partea sa, domnul Lavric, intr-un impuls kantian de neoprit, da la o parte argumentele ca sa faca loc credintei. Sa nu credem ca e un gest pripit, nejustificat. Caci, in contextul actual, o atare „spiritualitate“ devine vitala dreptei. Argumentele concrete sunt tot mai rare, credinta orbeasca e tot mai necesara. Sa luam un caz concret. Dupa cum se stie, in cadrul conferintei de la Oslo, 47 de state au votat pentru interzicerea bombelor cu defragmentare. De-aici, probabil, impresia domnului Lavric ca „Europa e dominata de stanga“. Pana si Vaticanul a condamnat folosirea acestor bombe – ceea ce, pentru domnul Lavric, trece probabil drept semn ca stangistii au invadat deja Capela sixtina. Insa printre cele trei state care nu au semnat, se numara – spre linistea domnului Lavric – si Romania, tara noastra facand astfel cu ochiul in semn ca „am inteles, sa traiti“ catre cele doua state care nici macar nu s-au obosit sa participe la conferinta: SUA si Israel – ultimele bastioane ale traditiei dreptei crestine (sic!). Argumentul stangist – abstract, sofistic si utopic – sustine ca majoritatea victimelor acestor bombe cu defragmentare sunt civili, iar 98% dintre acestea sunt copii. Din fericire, dreapta stie ca bombele cu defragmentare fac parte din misiunea de a impune justitia mondiala, misiune cu care divinitatea a insarcinat-o in secret, in cadrul unei convorbiri private. Ceea ce-i bine, caci, atunci cand decizi sa folosesti – sau doar sa-ti dai acordul fata de – aceste arme, e chiar indicat sa te asiguri – si sa ne asiguri – ca ai binecuvantarea Duhului Sfant. Altfel, risti sa te trezesti ca ti se cer explicatii.