Ce iti este si cu americanii astia
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
Zilele trecute, la una dintre televiziuni, am vazut o stire de cateva minute care mi-a starnit zambete, probabil ca si multora dintre telespectatori. Stirea facea parte din categoria „ce lucruri trasnite mai fac americanii“ si se referea la o simpla demolare. Este drept, era vorba de un faimos hotel din Las Vegas, care nu era doar faimos, ci si imens si care trebuia sa fie pus la pamant, pentru ca in acel loc urmeaza sa apara un alt hotel, mai semet, mai frumos si mai ce vrem noi.
Americanii, asa cum poate ca ne-au obisnuit, nu s-au apucat sa darame pur si simplu cladirea, ci au facut un intreg spectacol. In primul rand, pentru calitatea reprezentatiei s-a ales ca demolarea sa se faca noaptea, doar este Las Vegas, mai apoi toata cladirea era frumos luminata, ba mai mult, niste cifre uriase se aprindeau pe cladire, de parca se lansa o racheta spre luna. Lumea, pe de alta parte, pentru ca erau multi care participau la spectacol, striga ca la un adevarat revelion, si chiar au rostit intr-un urias cor numele cifrelor care se aprindeau pe cladire.
Care-va-sa-zica zece, noua, opt, sapte, sase, cinci, patru, doi, unu si in fine zero. Ce s-a intamplat? S-a prabusit cladirea? Nu! Mai intai o ploaie de artificii frumoase au izbucnit de pe acoperisul cladirii, multe lumini colorate si doar dupa aceea am intrezarit silueta frumoasa a celebrului hotel cum dispare in noapte.
Trebuie sa recunosc, a fost un spectacol interesant, asa cum americanii stiu sa faca. In clipa in care ma uitam la televizor nu am putut sa ma abtin sa nu ma gandesc la faptul ca la noi demolarile nu prea au mai reusit in ultima vreme, chiar am scris in revista despre asta, dar si ca la noi unele instalatii cad singure, fara spectacol, dar si fara intentie, si aproape ne-am obisnuit cu versurile modificate ale unui vechi cantec ce ne vorbea de macaralele care radeau in soare, iar acum ele devenind mai serioase, fiind mult mai batrane, incep doar sa cada sub soare. Au cazut vreo doua doar in ultimele saptamani.
Nu pot sa nu ma gandesc, mai departe, ca avem o paralela usor cinica in fata noastra. Peste Ocean, un exercitiu tehnologic relativ simplu este transformat in spectacol, iar la noi, banalele demersuri tehnologice devin doar subiecte de presa, prin ineditul situatiei date de faptul ca ele se soldeaza mult prea des cu esecuri incontestabile. Intr-un fel avem si noi parte de un spectacol, desigur spontan, si cred ca si imaginile cu cladirea fabricii de paine care s-a inclinat dupa explozie, dar nu a cazut, au fost difuzate de multe televiziuni. Este, desigur, un alt fel de spectacol, unul care este putin onorant pentru inginerul roman, care mult prea des a ajuns sa justifice incapacitatea de a reusi lucruri simple.
Poate ca nu are sens sa insistam asupra acestei paralele, pentru ca, la urma urmei, este evident pentru oricine ca nu suntem nici americani si nici nu traim acolo. Putem sa ne gandim la nenumaratele argumente pe care le utilizam in aceste ocazii: cat de dezvoltati sunt ei tehnologic, ce multi bani se dau pentru astfel de lucrari acolo, ce salarii uriase au ei, ce televiziuni au ei si atatea altele.
Sincer, eu am usoare indoieli fata de aceste argumente, pentru ca stiu ca sunt multe domenii in care costurile nu sunt mai mari la ei, si uneori nici veniturile reale, dar nu vreau sa discut acum despre aceste lucruri, ci despre un aspect oarecum secundar in paralela despre care vorbeam.
Avem cu siguranta doua lumi. Pe de o parte, acolo la ei, avem o demolare a unei cladiri care a insemnat poate ceva pentru unii din localnicii sau trecatorii de prin Las Vegas, dar care, desigur, nu este altceva decat o simpla demolare, la care participa insa foarte multi oameni, se bucura, se implica in eveniment, canta, striga de bucurie atunci cand cladirea este rapusa. Pe de alta parte, la noi, avem o detasare totala a cetateanului fata de asemenea demersuri ale administratiei sau ale oricarei institutii care isi propune astfel de obiective. La noi, oamenii stau linistiti sau se uita curiosi ca la un accident care nu ii priveste, de departe, de unde au voie sa vada ceea ce altii fac cu orasul lor. Noi nu participam la doborarea unui simbol al orasului si nici la ridicarea altuia, nu ne bucuram public sau comunitar nici de ceea ce este in picioare, nici de ce este prabusit pentru a face loc unor noi edificii ale orasului. Se poate spune ca hotelul americanilor era un simbol, insa nu era decat o constructie din anii ’50 si la urma urmei orice cladire poate simboliza ceva daca stii cum sa transmiti acest lucru populatiei.
De ce totusi americanii se implica intr-un astfel de spectacol care nu reprezinta altceva decat o simpla schimbare a decorului urban? Exista doua raspunsuri la aceasta intrebare. Primul, si cel mai facil, este acela ca americanii stiu sa faca spectacol din orice si, cu o buna publicitate, lumea vine la un astfel de eveniment. Acest raspuns corect are insa o mica lacuna, si la noi, cu publicitate, poate ca vine lumea la o demolare, dar imi este teama ca va ramane doar sa chibiteze pe margine, asistand detasat si eventual comentand cu multa ironie daca exercitiul de maiestrie inginereasca nu reuseste. De altfel, nu participa foarte multi nici macar la spectacolele artistice de strada care nu au vreun obiectiv de genul celui despre care vorbim. Nu ma refer atat la numarul celor care stau si se uita, ci la cel al celor care se implica in realitate in spectacolul strazii.
Cred ca mai exista un raspuns si el simplu, poate uluitor de simplu. Nu ne implicam in asemenea evenimente legate de moartea si renasterea edificiilor orasului, pentru ca pur si simplu nu ne apartine acest oras. Nu este al nostru si atunci ne uitam distant, detasat, cel mult nostalgic, daca ne obisnuisem cu un anume decor. Dincolo de aceasta nostalgie, orasul nu ne apartine la nivelul simbolurilor sale, la nivelul locurilor care sunt incarcate de spiritualitate, nu valorizam edificiile care au istorie, orice fel de istorie.
Atunci cand vom avea sentimentul ca orasul este al nostru in aceeasi masura in care noi apartinem acestuia, vom avea un oras mult mai frumos si cu mult mai multe sanse de dezvoltare. Poate ca vom cere mai mult sau mai putin de la edili, nu pot sa va spun, dar sigur, noi vom da mai mult.