Inertia si democratia
articol aparut in Cultura, nr. 64 din 2007-03-22» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Sa propui un subiect de discutie – nu de disputa –, altul decat scandalul politic la zi, inseamna sa ai imaginatie. Sa gasesti insa un interlocutor pentru un astfel de subiect inseamna sa ai noroc. Pentru ca oamenii sunt obsedati de o singura intrebare: ce se intampla cu noi? Iar ce se intampla nu mai depinde in nici un fel de noi, cetatenii de rand, ci de evolutiile de pe scena politica si mediatica interna. Mai precis, de scandalurile altora, de cum se joaca, acasa ori in deplasare, partida dintre palate, partide si grupurile de interese economice si clientelare. Descoperim treptat ca nu doar arestarile spectaculoase, condamnarile discutabile si eliberarile neasteptate, ci si, uneori, revendicarile unor proprietati, retrocedarile sau reabilitarile morale – mai vechi sau mai noi – sunt legate in subteran de increngatura intereselor politico-economice. Curand ne vom preda evidentelor si vom admite ca turnatorii insisi (cu greu deconspirati) raman niste penibili profitori carieristi, in comparatie cu „baietii destepti“ si cu mogulii – veritabili fabulous spirits ai ingineriilor si diversiunilor de tot felul.
Li se reprosa pana mai ieri unor politicieni, jurnalisti si intelectuali ca joaca, pe scena publica, rolul de marionete, ca joaca asa cum li se canta. Astazi, ma tem ca noi toti suntem cateva milioane de marionete inerte, esuate in captivitatea unei prodigioase productii politico-mediatice. In aceeasi captivitate am infundat si toate nelinistile noastre sociale. Iar daca problemele sociale au ajuns, nu la discretia ci, mai rau, la mila politicienilor, atunci trebuie sa recunoastem ca noi, cetatenii, nu suntem decat o masa de manevra, ravasita de iluzii si abuzata, deopotriva, de stanga si de dreapta. Ar trebui poate sa se afirme o noua – o a doua?, o a treia? – stanga si dreapta, dar si o societate civila neaservita politic si cu adevarat preocupata de binele public, pentru a avea in sfarsit un proiect de reforma nationala.
E un paradox, ca in 2007, in deplina libertate, si in democratie, un popor de cetateni sa decada pana-ntr-atat, incat sa se sustraga oricaror responsabilitati civice, consimtind de bunavoie si nesilit de nimeni, sa isi astepte viitorul in captivitate. Fie ea si mediatica ! Dar – alt paradox! –, captivitatea noastra este folositoare, chiar indispensabila. Ni se intampla deseori sa fim reanimati spre a le tine isonul, cu vocile noastre sparte, false si razlete, cand unor politicieni, cand unor patricieni, in functie de liderii de grup care ne dirijeaza. Tot noi – caci altii nu exista – suntem chemati „democratic“ la urne „sa decidem“ prin vot pe cine delegam sa ne reprezinte la varf vointa politica si interesul comun; sa ne implineasca, adica, idealurile.
Dar, cu toate ca noi, cetatenii de rand, ne traim detasati si disciplinati captivitatea (rareori tulburata de revendicari salariale, de mici revolte impotriva concedierilor masive sau de bolnavii ce isi apara, cu strigate inabusite, dreptul la medicamente compensate), sfera publica e zguduita de cea mai apriga – pana acum – batalie pentru putere. Daca politicienii s-ar bate peste capul nostru, in discursuri populiste, si numai intre ei, nu s-ar putea spune ca tara traverseaza o criza.
Problema este insa ca institutiile statului sunt grav perturbate, fiind tarate in conflictele dintre conducatorii lor inrolati politic, rivali intre ei si indatorati unor aliante care se fac si se desfac continuu, in functie de interese si jocuri de moment.
In conditiile in care stanga, in opozitie, este mereu demonizata, iar dreapta, la guvernare, bine uzata, presedintele jucator incearca o salvare individuala printr-o deplasare la centru. Opozitia s-ar putea sa ii pretinda in van o legitimare constitutionala. El lupta deja, in vederea viitoarelor alegeri, pentru o relegitimare politica. Reusita sa se bazeaza, ca de obicei, pe distrugerea tuturor adversarilor personali, indiferent unde s-ar afla ei, departe sau aproape, in opozitie sau la guvernare. Ca sa compromita definitiv stanga, foloseste memoria colectiva si condamna comunismul in numele poporului, exploatand o drama nationala in interes personal: presedintele are nevoie de imagine, de multa imagine. Pe liberali ii tracaseaza prin democrati, ii contraataca in acelasi timp cu PLD-ul si le da lovitura dupa lovitura, subminand autoritatea primului-ministru. Arunca in derizoriu toata clasa politica si ataca parlamentul – institutie fundamentala a statului democratic –, care, conform Constitutiei in vigoare, garanteaza buna functionare a executivului. Acestea, toate, sunt miscari brutale, riscante, cu rezultate imprevizibile, iar presedintele pare singur impotriva tuturor. Si fiindca „se sacrifica“ pentru binele nostru, are nevoie de sprijinul nostru. De aceea, nimic nu-l multumeste mai mult decat o baie de multime; nimic nu-i place mai mult decat sa declare fara a clipi ca se bucura de o larga simpatie. Numai astfel ne poate razbuna pe noi (cei care, iata, nu traim bine), de toate umilintele si frustrarile noastre, aratand acuzator cu degetul spre putere: spre guvern si spre parlament. In sfarsit, presedinele se simte dator sa preia controlul emotional asupra noastra, asupra poporului de cetateni: un popor indecis intre traditia de a urma supus Liderul – puternic sau carismatic – si aspiratia de a trai civilizat, dupa normele democratiei.
Poate ca presedintele va reusi sa gadile orgoliul popular, devenind astfel „salvatorul“ nostru. Pare insa neverosimil ca domnul Basescu sa-i fi castigat atat de usor de partea sa pe cativa dintre intelectualii nostri de notorietate. Si asta, in pofida evidentelor ca domnia sa nu are nicio legatura cu cultura si nici nu a promis niciodata nimic pentru ea.
Ramane de vazut cum va scapa domnul presedinte din mrejele „sistemului ticalosit“, al carui produs este, si cat de imaculat va ramane in cele din urma pentru a mai putea dobandi (macar) alura legendara.