Nunta lui Figaro la Salzburg, in Anul Mozart
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Un mega-proiect
in ultimul sau sezon de mandat directorial la faimosul festival salzburghez, Peter Ruzicka a avut ambitia programarii scenice sau concertante, printre celelalte manifestari, a tuturor celor 22 de opere de Mozart. Era firesc pentru 2006, an in care se sarbatoresc 250 de ani de la nasterea autorului „Nuntii lui Figaro“. Reluari de montari mai vechi, productii noi, proprii festivalului sau in colaborari, spectacole ale unor companii invitate, iata propunerile proiectului Mozart 22, implinit - conform uzantelor - de baghete celebre, de cantareti de notorietate si, bineinteles, de cat mai incitante echipe regizoral-scenografice.
Ineditul este prezent prin versiunea lui Richard Strauss la „Idomeneo“ si indeosebi prin premiera mondiala „Zaide. Adama“. Este cunoscut ca Mozart nu a terminat opera sa „Zaide“, drept pentru care managementul festivalului i-a comandat compozitoarei israeliene Chaya Chernowin, nascuta in 1957, o lucrare bazata pe partitura maestrului salzburghez. Demersul sau nu a dus la completarea Singspiel-ului creat in 1779, ci la un opus nou.
Privind comparativ cu programele anilor anteriori, ciudata apare renuntarea la productia din 2005 a operei „Flautul fermecat“, datorata lui Graham Vick, o viziune socanta, nelipsita de interes si subtexte filosofice. Ei bine, pentru 2006, pastrand dirijorul (Riccardo Muti) si marea parte a interpretilor, Peter Ruzicka si colaboratorii sai au importat montarea semnata de regizorul Pierre Audi in 1995, la Amsterdam. Luxul de a elimina un spectacol - indiferent de motive - dupa numai noua reprezentari intr-un sezon si-l poate permite doar o firma de forta si renumele Festivalului de la Salzburg. Pentru noi, romanii, afisul anului jubiliar o aduce in distributia operei „Falsa gradinarita“ (rolul Ramiro) pe reputata mezzosoprana Ruxandra Donose.
10 000 de euro pentru „Audrey Hepburn“
Actuala editie, in plina desfasurare, a fost marcata si de inaugurarea unei noi sali de spectacole si concerte, „Haus für Mozart“, in fapt restaurarea si modernizarea vechii „Kleines Festspielhaus“, construita in 1924: 1571 de locuri acum, cu 250 mai multe decat inainte, dar si... 600 euro (!) cel mai scump pret la casa de bilete, provocand criticile vehemente ale directorului Operei de Stat din Viena, Ioan Holender. Salzburgul festivalier ramane in continuare greu accesibil publicului larg.
Onoarea primului spectacol in Casa lui Mozart a revenit premierei cu „Nunta lui Figaro“, un titlu care nu mai fusese prezentat in loco de cinci ani. Transmisiile la posturile de radio si televiziune austriece (care au facut posibila si scrierea acestor randuri) au purtat in eter sonurile mozartiene, sfidand preturile exorbitante ale biletelor, pentru care unii turisti japonezi ofereau la bursa neagra... 10 000 de euro, la o seara in care cererea a depasit de sase ori oferta! Fabulos! Motivul nu era numai inaugurarea noii sali sau asteptata mizanscena a lui Claus Guth (pentru care s-au cheltuit nu mai putin de 29 milioane de euro), ci, in primul rand, prezenta pe afis - in rolul Susanna - a sopranei Anna Netrebko, recenta posesoare de cetatenie austriaca, adaugata celei ruse. O vedeta ale carei anterioare evolutii salzburgheze in „Don Giovanni“ si mai ales anul trecut, in rolul Violetta din „Traviata“, au fascinat. Graitoare pentru extrema reclama mediatica este si organizarea unei licitatii pentru vanzarea sofalei din primul act al „Traviatei“, cu un pret de pornire de... 10 000 de euro, se pare, cifra fatidica anul acesta la Salzburg... Si chiar daca banalizata (prin folosire abuziva) sintagma „O noua Callas“ este realmente exagerata chiar si pentru alte artiste contemporane, iata ca a o numi pe Anna Netrebko drept „Audrey Hepburn cu voce“ pare un apelativ mai apropiat de alura si delicatetea scenica a sopranei, fosta balerina.
Sub semnul erosului
Primul gest al maestrului Nikolaus Harnoncourt (care nu foloseste bagheta) porneste o uvertura ai carei tempi dilatati prefateaza un discurs explicit, nu lipsit de eleganta salonarda, insa surprinzator prin senzatia apasatoare. Oare cum va fi „La folle journée“ a lui Beaumarchais, ziua nebuna a lui Mozart si Lorenzo da Ponte? in semnatura scenografului Christian Schmidt, decorul simplu, costumele terne (negru predominant, alb pe alocuri) confirma prima impresie sonora. in nici un caz o verva debordanta, hazoasa, dominata de gaguri si farse à la commedia dell'arte. Ne situam in ambientul unui palat somptuos, cu scari monumentale, dar despuiat de mobile si decoratiuni interioare, friguros, cu pereti scorojiti pe alocuri si panze de paianjen prin unghere, cu ferestre prin care pasarile nu se sfiesc sa intre spre a-si cauta culcus, pierind ca asfixiate de atmosfera toxica dinauntru. O decadenta ce emana si respira prin toti porii. Ca salvare, ca solutie terminala, in aceasta lume aberanta guverneaza insa un personaj imaginar, Cherubim, nume aluziv la heruvimii intraripati, o analogie cu cel al vesnic indragostitului, nelinistitului si gafeurului Cherubino. Interpretat de un actor-dansator (Uli Kirsch), prezent aproape permanent in scena, Cherubim apare ca un Eros ce se insinueaza in spiritele tuturor, rascolind, ispitind, starnind gelozii acerbe si stabilind atractii dintre cele mai diverse. Regizorul Guth nu se sfieste sa ni le accentueze printr-o schema proiectata de fundal, la finele actului secund. in afara de cunoscutele directionari Contele catre Susanna, Cherubino catre… orice suflare feminina (Contesa, Barbarina, Susanna), Contele-Contesa, Contele-Barbarina, Marcellina-Figaro si, evident, Figaro-Susanna (poate cea mai putin relevata in context), Guth sugereaza chiar un sex-grup (Cherubino, Contesa, Susanna), o puternica tulburare a Susannei la sarutarile Contelui sub privirile... Contesei si, socant, o senzualitate puternica intre Contesa si Susanna. Erotism maxim la Salzburg, in Casa lui Mozart, prin vrajile lui Cherubim.
Beaumarchais - Mozart - da Ponte versus Guth - Harnoncourt
in asemenea cadraj atipic, reflexivitatea este firesc a se manifesta puternic, framantarile launtrice abunda, nu pot fi oprite. Eroii sunt bulversati de relationarile lor, de contradictii, de inerentele incurcaturi, simt nevoia unor priviri in oglinda sufletului. Sunt asteptari, stop-cadre pentru reculegere, clipe de cumpana, de asezare a gandurilor, a spiritului calauzit cateodata catre prapastia depresiei. Vin sa le sustina, sa le sublinieze, tempii rari impusi de dirijor (chiar cu riscul surprinderii experimentatilor filarmonisti vienezi sau a incomodarii unor interpreti), pauzele voite in rostirea recitativelor. Harnoncourt lectureaza partitura in deplina comuniune de idei cu regizorul.
Este oare aceasta „Nunta lui Figaro“ venita pe filonul Beaumarchais-Mozart-da Ponte? Nici vorba. Este creatia cuplului Guth-Harnoncourt, ale carui merite stau in imaginatia sprijinita prin adancita forare psihologica. Prin ce pacatuieste echipa regizor-dirijor este departarea de la subtitlul opera buffa, abandonarea spiritului de vivacitate cuceritoare pe care il emana portativele mozartiene. Rare sunt momentele de tempo giusto: aria prima a lui Cherubino, ariile lui Figaro, aria Contelui si a Susannei celei purtate, la propriu, pe bratele Erosului.
in punerea in pagina a conceptului, trebuie observata insa minutia impresionanta cu care Guth a lucrat cu interpretii: comportament scenic expresiv, miscare continua, mimica sugestiva. Greu de uitat (intr-o ordine deloc aleatoare) deliciosul Cherubino (soprana Christine Schäffer, cu cant nuantat in „Voi che sapete“), hiperbrutalitatea Contelui, psihopat ros de maladiva gelozie incitata de aripile lui Cherubim (in mare forma vocal-scenica, baritonul Bo Skovhus), oscilanta Susanna (superba soprana Anna Netrebko, cu frazare fluida si inflexiuni subtile), Figaro intrupat de Ildebrando d'Arcangelo, cel cu frumos timbru de bas, Contesa in permanenta deruta (Dorothea Röschmann, cu glas ale carui performante au crescut pe parcursul serii pana la nevrotica exprimare din aria „Dove sono“). Voci excelente, personaje solid conturate, interpretare muzical-teatrala la inaltime. Fiecare erou a capatat valente puternic personalizate si, alaturi de interpretii principali, s-au remarcat: Franz-Josef Selig (neguros Bartolo), Marie McLaughlin (Marcellina), Patrick Henckens (serparos Basilio), Florian Boesch (memorabila compozitie in Antonio), Eva Liebau (Barbarina), Oliver Ringelhahn (Don Curzio). Minunate interventiile Corului Operei de Stat din Viena (dirijor Andreas Schüller) si, in plus, afisand o atitudine scenica de un comic subtil: laudatio adus Contelui, oferirea florilor, se fac formal, prin gesturi mecanice, ca ale unor automate, ironic. Iata, starea de dezolare este perceputa si de subordonatii curtii.
Nu trebuie uitata prestatia instrumentistilor Filarmonicii din Viena, cu sunet regal si individualitati valoroase.
Epilog
Suntem la finalul tramei, al jocurilor, erotice sau nu. Desi se regrupeaza in cupluri „oficiale“, Contele - Contesa, Figaro - Susanna, Marcellina - Bartolo…, ceea ce a orchestrat Cherubim a lasat urme. Nu se putea altfel. Neincredere, indoieli, plictis… Ei bine, dupa toate magiile sale, intraripatul Eros se vede respins, desi cauta iarasi apropiere din partea fiecaruia. Cum va fi viata in continuare? Fara dragoste, fara senzualitate, fara atractie? Raman doar simplele conveniente? Da, toti il indeparteaza, exceptandu-l pe Cherubino, cel vesnic atras de femei, primul stadiu erotic ce avea sa fie propus de Kierkegaard. Numai ca, surpriza, dupa imbratisare, adolescentul Cherubino colapseaza, iar Cherubim fuge pe fereastra, parasind locul. Nimic mai sumbru.