La portile Orientului (II)
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura » sertar
Autor: Niculae Gheran
Vestea ca G. Calinescu fusese invitat de primul-secretar al Partidului Muncitoresc Roman, mama si tata peste toata suflarea de pe la noi, ne parvenise pe cale oficiala, dar amanuntele picante ale discutiei continuau sa circule „pe cale bucala“, avand ca sursa aceiasi aparatcici din jurul cancelariei si sectiei de propaganda.
Este usor de presupus ca Leonte Rautu, tartorul „propagit“-ului de partid - sub supravegherea caruia se infaptuise si trierea cadrelor universitare, cand Profesorul fusese inlocuit cu I. Vitner -, n-avea nicio sansa sa se apropie cu folos de autorul „Enigmei Otiliei“. Or, dupa ce fostul electrician de la atelierele C.F.R. Grivita, Gheorghiu-Dej, dobandise un rol dominator in partid, nu de fatada, ca pe vremea Anei Pauker, atari reparatii de forta majora fusesera preluate de el. La fel procedase si cu Tudor Arghezi. Cei care, intr-o situatie similara, l-au cunoscut retinusera deopotriva simplitatea si elocventa interventiei sale: „Cand au preluat puterea in stat, atunci ca si acum, muncitorii nu stiau prea multa carte; ordinea si dezordinea au asigurat-o tot intelectualii dumneavoastra!“.
Intelectuali… Intelectuali cu scazamant, comandati de un analfabet ca Iosca Kisinevski, carturari fara de scoala sau „reprofilati“ (cazul dentistului I. Vitner, ce-l inlocuise pe G. Calinescu), semidocti, adesea recrutati de la periferia gazetariei interbelice. Drept e ca au existat si exceptii de la regula, numai ca persoanele in cauza, majoritatea tineri, nu detineau functii de decizie in partid.
Acum se punea problema alcatuirii „Istoriei literaturii romane“, oferta de coordonare facuta celui care, in 1941, se incumetase s-o faca de unul singur.
- De ce ma invitati s-o fac eu si nu-l chemati pe Winter?
in germana, numele anume pocit de Calinescu se traduce prin iarna, porecla inlocuita de critic si cu „Dantistul“. Cu acelasi prilej, cel invitat de fostul prim-ministru al tarii (1952-1955), acum inaltat in grad, s-a plans ca de cativa ani are un roman la Editura pentru Literatura, fiind tratat mai rau ca un debutant.
(D-na Cornelia Stefanescu, distinsa cercetatoare de la Institutul „G. Calinescu“, s-a ocupat demult de geneza „Scrinului negru“, publicand, inca din 1977, dosarele romanului, cu documente extrem de importante. Mai greu de surprins ramaneau discutiile din culisele administratiei, caci, dupa cum se stie, „verba volant“.)
Brusc, intransigenta revolutionara a capelmaistrului Leonte Rautu s-a transformat in totala amnezie, scuzabila doar printr-o dementa senila. Mai grav era ca boala se dovedise contagioasa, deoarece nici un ispravnic din directia de propaganda a Comitetului Central al P.M.R. nu-si mai aducea aminte de „Scrinul negru“. Care „Scrinul negru“?
N-as vrea sa se inteleaga defel ca starostele Leonea era un om obisnuit, lipsit de perspicacitatea regizorului de culise, pe scena politica dovedindu-se a fi si un desavarsit papusar. Se spunea ca in tinerete gazetarise printr-un targ moldovenesc, pe la 27 de ani fiind redactorul responsabil al „Scanteii“ ilegale (1937-1940), difuzata in familie. Bruma de inteligenta si mai ales viclenia n-aveau insa cum sa-i inlocuiasca acea cultura solida necesara unui ideolog roman, obligat sa se descurce la el acasa si peste preceptele lui Jdanov. Locotenentii lui, cati au fost de-a lungul vremii, nu-l intregisera, ci-l slugarisera, prevalandu-se uneori de stiintele economice de care dispuneau, de unde si morga unor „oameni de carte“, in realitate sefi de calimara.
Pare curios ce voi afirma, dar in acest atelier mestesugaresc de propaganda violenta, facuta la ciocan si nicovala, mai bine intentionat se dovedise Pavel Tugui, care, prin multe initiative personale, incerca sa mai repare masinile tamponate de colegii lui. O spun cu aceeasi dorinta de adevar cu care am scris un pamflet in „Adevarul literar si artistic“ despre dansul, raspuns la niste violente de limbaj ce se cereau achitate pe masura. (La fel voi proceda cu un distins delator, care, in ziua sfintilor Irineu si Eutihie, precum si a cuvioasei Platonida, l-a scarpinat undeva sa ma indatoreze cu un raspuns, tot pe masura, fara sa mai astept sa se implineasca 50 de ani de la asasinarea lui Kennedy.)
Cand nimeni de la partid nu si-a mai amintit de romanul lui Calinescu, pentru a se putea da explicatiile cerute de Gheorghiu-Dej, au inceput sa sune telefoanele la Ministerul invatamantului si Culturii: ce se stie despre carte si, mai ales, de ce nu se publica? O clipa nu ni s-a sugerat ideea trimiterii manuscrisului in tipar: s-a vrut doar sa punem pe hartie vechea motivatie politica, exprimata candva de cenzura si insotita la timpul cuvenit de aceeasi directie de propaganda de la Comitetul Central. Mai mult decat orice, se astepta ca aceasta decizie sa fie asumata, semnata de un factor „responsabil“.
Surpriza: nimeni din conducerea ministerului, chiar si a directiei generale a editurilor, nu stia nimic. Amnezie totala, desi povestea romanului o cunosteau vecinii toti - vorba cantecului -, chiar si portarul din strada Spiru Haret, de va fi participat la adunarile generale de sindicat, unde se mai vorbea, in momente de bilant, si de neajunsurile lipsei de vigilenta.
Fara gluma: basmul cu Verde-imparat incepuse la putin timp dupa aparitia „Bietului Ioanide“ (1955). Desi Silvian Iosifescu, fostul redactor-sef al Editurii pentru Literatura, ii facuse o prezentare elogioasa in „Scanteia“, cartea continua sa fie hulita in lumea unor functionari de partid, lume adesea subiectiva, ca sa nu spun discriminatorie. in mare, se aprecia ca noul volum nu corecteaza „pacatele“ primului tom: 1. confuzia creata in jurul miscarii legionare („banda de criminali“, cu exponenti netipici in paginile romanului, personaje care isi ingaduie sa gandeasca in jurul unor „credinte“); 2. palida reflectare a lumii socialiste, aproape ridiculizata prin construirea unui circ.
Si-acum, tam-nisam „Scrinul negru“: „Kakoi «Ciornai Komod»?“. Greu de raspuns si la Moscova, de cand „balsoi kritik“ Calinescu saluta cu fervoare marea sarbatoare de la 7 Noiembrie (cf. „Contemporanul“, nr. 44, din 7 nov. 1958), maretia proiectului de raport pentru Congresul XXI al P.C.U.S. (ibid., nr. 48, din 5 dec. 1958), dupa ce, in prealabil, avusese grija sa-si fixeze bine locul in contemporaneitate: „Adevaratul patriot priveste cu incredere opera clasei muncitoare si pune disciplinat umarul la ridicarea intregii zidiri“ (cf. „Patria poporului muncitor“, in ibid., nr. 33, 22 aug. 1958), acelasi autor avand grija uneori sa mentioneze si numele iubitului conducator (v. „Urari“, in ibid., nr. 52, 30 dec. 1958).
Ca sa nu fiu banuit de ingratitudine, as adauga faptul ca, azi, multi scribi, care n-au nici pe departe zestrea culturala a lui Calinescu, se dovedesc si mai slugarnici fata de rocadele puterii, fara ca aceasta sa fi miscat un deget in sprijinul vreunui scriitor mai rasarit. Ceea ce doresc sa intaresc este ca, inspirat de G. Ivascu, fostul sau asistent universitar si colaborator de baza la vechiul „Jurnal literar“, dl. Calinescu devenise o nuca tare, in care multi politruci riscau sa-si strice protezele.
Toata vifornita a fost indreptata atunci spre editura, desi, la inceput, si-acolo uitarea intrase in legile omenesti. Mucenici se mai gaseau in redactie, cu buna memorie, dar se schimbasera apostolii. Sa fi fost pe timpul cand la carma corabiei se afla Ali Stefanescu? Sau pe vremea cand a guvernat Petru Dumitriu?
in ziua in care nicio investigatie nu ducea nicaieri - mai rau ca in povestea teroristilor din decembrie 1989 -, a fost luat la intrebari Ion Banuta, singurul care, intr-adevar, n-avea nici in clin, nici in maneca, nimic, cu istoria „Scrinului negru“.
Ilca Melinescu jubila, intrevazand iremediabila compromitere a noului director, mai mult lacatus decat poet.
- E normal sa cititi romanul si sa decideti.
Calculul era simplu: omul citeste, vede ca nu se poate publica, semneaza nota de respingere a romanului, merge la partid, Calinescu urla si balbaitul dispare de pe firmamentul editurii.
O saptamana n-a mai pus Banuta piciorul in editura, dupa care ne-a convocat in sedinta de consiliu:
- Am citit manuscrisul din doasca-n doasca. Eu zic ca merge. Nu e impotriva noastra!
Abia atunci a sarit redactia in capul lui, amintindu-si cate-n luna si stele: ca tiganca ii citeste lui Cati Zanoaga in palma, prevestindu-i ca va pleca de pe lume saraca-saraca, luand cu ea doar o bocceluta - ceea ce se va si intampla, de unde concluzia ca chiromantia ar fi o adevarata stiinta; mai grav: ca va naste un copil de os domnesc, cand - cine nu stie? - am ispravit cu monarhia s.a.m.d.
Banuta s-a uitat la ei nedumerit, ca si cum ar fi citit o alta carte. Nu i-a contrazis, cerandu-le sa puna observatiile in scris, ca sa le discute cu autorul.
Calinescu si Banuta… Parca vedeam tot ce urma, mai ales ca, nu cu mult timp in urma, magnificul critic - n-o spun cu ironie - isi alergase consoarta cu un retevei prin tigania din Floreasca, nederanjat ca-i in pantaloni scurti si papuci, ci doar ca-i gras si ca n-o poate prinde din urma.
Sa adaug ca decizia lui Banuta i-a consternat pe toti superiorii lui, dar nimeni n-a cutezat sa-l contrazica, indemnandu-l doar sa fie atent.
Referatul redactiei, alcatuit „in colectiv“, a fost cizelat in ultima forma de Liviu Calin, purtatorul de cuvant al editurii urmand sa fie noul ei director. Era pur si simplu aruncat in cusca leului.
- Mergi cu mine, argesene?
Trebuia sa fiu nebun. I-am explicat poetului ca a face observatii unui autor tine de-o intimitate echivalenta cu discretia amorului fecund. L-am intovarasit, totusi, pana in Piata Dorobanti, unde, in dreptul magazinului „Aprolacta“ de pe colt, aveam sa-l astept impreuna cu Chemendia, soferul sau.
Pot fi considerat cinic - desi placerea de a rade am practicat-o adesea si pe propria-mi piele -, dar, cand l-am vazut cum se indreapta spre casa lui Calinescu, avand ca „toiag“ un referat de 20 de pagini cu „sugestii“, n-am putut sa ma abtin a-i spune soferului:
- Nea Chemendia, ai sa vezi ce n-ai vazut. Fereste-ti geamurile la masina si lasa o usa deschisa, ca sa-ti poti recupera directorul din mers.
Drept e ca majoritatea „observatiilor“ erau ciupeli din textul incredintat tiparului, nu sugestii de regandire a vechii redactari, dar, oricum, existenta lor si balbaiala mesagerului se anuntau primejdioase.
Am asteptat mai bine de un ceas revenirea lui Banuta. Intrasem la banuieli, nestiind ce s-a intamplat. La un moment l-am vazut venind agale, dupa care s-a asezat linistit in dreapta soferului, multumit de ce facuse.
- …
- Si de observatii ce a zis?
- Le-a acceptat pe toate.
Romanul avea sa apara in 1960.
Editorul - poet - laudat peste poate de Tudor Arghezi, Perpessicius, Vladimir Streinu - Adrian Marino si prefatat de insusi G. Calinescu („Versuri“, 1963), se va substitui pe nesimtite Necuratului si, dupa „Lacrima Diavolului“ (1965), va fi fascinat de un titlu generic, „Olimpul Diavolului“, sub care avea sa publice multe plachete cu „Panorame“, consacrate „efemeridelor“ (1967); „templului meu“ (1968); „sarutului“ (1969); „focului albastru“ (1972); „iubirii zugravului“ (1974), volume urmate de „Panorama-n dor de domnisoara Pogany“ (1977) si „Panorama-n salcii plangatoare“ (1981).
N-a mai apucat sa scrie si panarama iscata in 1968 - dupa aparitia unei antologii lirice, alcatuita de Nicolae Manolescu -, pentru care a fost matrasit, in 1969, de la E.P.L. si retrograd la revista „Albina“. Dar, vorba lui - cand la Adunarea Generala a Scriitorilor din 1965 a insistat sa i se dea cuvantul, cel mai scurt discurs ascultat in intreaga mea viata:
„Gata, ajunge, destul!“