Doua povesti de iubire
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-07» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Eruditul este adesea confundat cu omul de hartie, cu savantul de cabinet cauia atata stiinta inmagazinata i-a uscat sufletul; se vorbeste atunci – s-a vorbit si la noi – despre tristetea eruditiei, iar exemplul ales, prototipul purtatorului acestei nobile maladii a preaplinului a fost atotstiutorul Tudor Vianu. Tristetea ar consta in aceea ca din subiect omul cunostintelor devine obiectul propriei indeletniciri, „vampirizat“ ca Bibliotecarul lui Arcimboldo inchipuit din cartile ce au sfarsit prin a-i suge chipul. Eruditia este o forma de a muri.
Stiind prea multe, eruditul devine sceptic si dezabuzat: cunostintele moarte il fac sas piarda contactul cu viul. Probabil ca in mintea babei lui Calinescu mirata ca „tot mai citesti, maica?“, nesatiosul cititor nocturn, chiriasul sau, tragea sa moara: nu ne spune si o vorba „inteleapta“ din popor ca cine stie prea multe moare?! Acest cliseu al eruditului sufocat de cate stie lasa sa se inteleaga faptul ca, rob al cartilor, al margelelor de sticla el e condamnat la sterilitate sufleteascas. invatat sa citeascanumai in carti eruditul ajunge sas nu mai stie a „citi“ viata – iata cliseul. Cei atinsi de aceasta boala plutesc, literar vorbind, exclusiv in cerul capodoperelor ignorand cu dispret asa-numita literatura de consum cu povestile ei adevarate „rupte“ dintr-o realitate nemijlocita si palpabila. Atins si el de nobila maladie a eruditului ce stie tot si a hermeneutului ce descifreazas neobosit subtexte in texte, Nicolae Balota e tot ce poate fi mai strain savantului de cabinet inspirand asa-zisa tristete a eruditiei. intr-un mic studiu comparativ publicat recent in „Contemporanul“ autorul „Caietului albastru“ – capodopera a memorialisticii romanesti – pune fata in fata romanul epistolar „Suferintele tanarului Werther“ de Goethe si o piesa celebra a literaturii de consum din anii '70 ai secolului trecut, micul roman „Love Story“ de Erich Segal. in ochii snobilor, comparatia va parea impardonabila ca aceea dintre Everest si movila lui Purcel. Nu si pentru eruditul Nicolae Balota care, cu un bun-simt al vietii educat de carti si de grele incercari existentiale, gaseste ca aceste doua romane sunt, pana la un punct, perfect compatibile si ca atare comparabile: ambele au cucerit inima cititorilor facandu-i sa planga la fel in doua epoci diferite. Sa spun mai intai, in treacat, ca la noi aparitia „Povestii de iubire“ in a doua jumatate a secolului trecut a facut sa curga multe lacrimi si destula cerneala: snobii si eruditii n-au intarziat sa strambe din nas la aparitia acestui bestseller efemer acuzandu-l de simplism si realism sentimental si lacrimogen. Cititorii de rand se inghesuiau sa cumpere cartea si s-o citeasca, in vreme ce estetii o puneau la zid ca factor de poluare a gustului: putin le pasa analfabetilor literari de gustul cu pricina. Ei citeau pe rupte „Povestea de iubire“. Poveste de o simplitate dezarmanta, avand, in plus, cusurul intolerabil ca facea concurenta neloiala noilor produse mai contorsionate, alambicate, postmoderniste cu destul chin din proza romaneasca a momentului spre care marele public, prin definitie conservator, privea doar cu un ochi, si acela abia intredeschis. A profitat de aceasta mica galagie de pe piata cartii marele prozator neiubit de confrati Eugen Barbu, care, potrivit obiceiului, s-a pus contra curentului pledand cauza cartii lui Segal cu care n-a pregetat sa sparga capul experimentatorilor literari: firescul povestii, sentimentalitatea ei nazuind si izbutind sa stoarca lacrimi cititorului, schema simpla de cand lumea raspundeau orizontului de asteptare – iata argumentele lui de bun simt sociologic in razboiul estetic de atunci. Un razboi in care, repet, autorul „Gropii“ s-a inscris ca aparator nu neaparat de dragul cartii si al cititorilor, ci mai ales pentru ca-i dadea prilejul inca unei rafuieli cu adversarii sai literari si nu numai. „Cei care au elogiat cartea – scrie Nicolae Balotas – au facut-o inainte de toate pentru evidenta, pentru fireasca ei simplitate, cu un cuvant pentru firescul ei. Cititorilor din 1970 acest mic roman li s-a parut o bucata de realitate, foarte adevarata, prezentandu-se nemijlocit. Evident, pentru a deschide baierele inimii atator cititori (si spectatori, de altfel), Erich Segal a gasit un cifru sau, intrucat e vorba de baiere, o metoda de a le dezlega. Desigur, nu este acelasi lucru a inmuia inima (fiara bastrana !) catorva mii ori a catorva milioane de cititori“. Desi, statistic, intre succesul receptarii „Suferintelor…“ si al „Povestii…“ exista o diferenta apreciabila in favoarea ultimei, capodopera lui Goethe si mediocrul roman al lui Segal se intalnesc intr-un punct comun: „Si, totusi, daca cercetam aceste cazuri de receptare a unor opere ceva mai de aproape, observam ca exista cel putin un motiv esential pentru care Goethe in juvenilul sau roman epistolar si profesorul Segal in povestea sa de dragoste au gasit, deopotriva, cheia inimii contemporanilor lor. Pentru ca un scriitor sa formeze cifrul prin care se obtine deschiderea sau adeziunea, el trebuie sa gaseasca o conventie noua (sentimentala, intelectuala, lingvistica, literara) care sa inlocuiasca conventiile in curs. Or, conventia care cucereste este cea pe care – in negativ latent, in forme virtuale – scriitorul o descoperas in insasi plasma umana contemporana. Numai acele carti surprind care au fost mult asteptate.“ intrerup citatul spre a sublinia simplul si incoruptibilul adevar din ultima propozitie: „Numai acele carti surprind care au fost mult asteptate“. Nu este un simplu paradox. Rememorand contextul, cei ce o pot face isi vor aminti cu siguranta peisajul literar romanesc din acel timp : aveam, pe de o parte, un inceput de supraproductie a „romanului politic“ trimis, de ochii cenzurii, in „obsedantul deceniu“ sau chiar intr-o istorie mai indepartata si, pe de alta parte, elaboratiile sofisticate din cadrul experimentului oniric si, apoi, postmodernist. De primele, cititorul incepea sa oboseasca, de celelalte, conservator, se apropia cu reticenta, deseori justificata si estetic. intre oboseala si reticenta ramane o zona libera, ca sa nu zic goala, in care „pica“ „Love Story“ a lui Segal, lamurind sociologic si dand un nume orizontului de asteptare al unui cititor nazuind indefinit catre altceva, ceva pe cat de cunoscut, tot pe atat de uitat: o simpla poveste de iubire ca multe altele din trecut, dar innoita de atata asteptare. „Ar trebui explicate multe din cele privind direct cartea lui Segal – scrie exegetul cazului –, considerata in contextul social, moral, estetic, lingvistic, literar al timpului noastru. Nu fara sa-si dea seama (ceea ce constituie meritul sau) autorul „Povestii de iubire“ a acumulat in foarte simplul sau opuscul mai multe elemente care corespundeau unor asteptari, deci puteau sa dea, in creuzetul acesta pe care-l constituie publicul receptor, niste precipitate ale adeziunii imediate si fervente. inainte de toate – intr-o epoca a contorsiunilor si alambicarii prozei refuzate de marele public – insasi simplitatea naiva a povestirii. Apoi gasirea unui limbaj extrem de contemporan pentru exprimarea catorva sabloane etern valabile: iubirea intre doi tineri de conditie inegala, opozitia unor parinti la aceasta iubire, greutati si satisfactii in viata domestica, tanara fata pe patul mortii etc.... Autorul „Povestii de iubire“ a gasit deci cifrul care deschide inimile multora oferind o imagine a conventiilor epocii. Dar nu acelasi lucru l-a facut Goethe in amintitele „Suferinte ale tanarului Werther“? Ce explica subita inflacarare a Europei pentru cartulia germanului daca nu aceeasi descoperire a unui nou cifru sentimental, lingvistic, literar? Sa fie oare „Poveste de iubire“ de Erich Segal un fel de nou „Werther“ al secolului 20?“ Raspunsul la intrebarea din urma fixeazas si diferenta uriasa dintre cele doua romane altminteri asemanatoare: daca descoperirea cifrului, a cheii pentru deschiderea inimilor, respectiv, imaginea unor conventii ale epocii care evolueaza cu repeziciune in ritmul modernitatii atat de schimbatoare apropie cele doua carti, le desparte, in schimb, efectul capacitatii geniului de a propune, dincolo de moda sau de modernitatea mijloacelor, un model uman neperisabil a carui necesitate ca si imperioasa se impune cu probabilitatea marilor cicluri: „Caci, scrie Nicolae Balota, una este sa gasesti noua conventie fericitas si alta sa propui un model uman. Segal ca si Goethe a gasit o formula conventional nou-atragatoare. Goethe, nu si Segal, ofera modelul literar al unei existente umane. De aceea, daca azi «Werther» nu ne mai face sa plangem (si cu atat mai putin sa ne sinucidem) este pentru acelasi motiv pentru care Segal ne face azi sa plangem. Conventia din «Werther» este de mult abolita si nu raspunde in noi la mai nimic, deci nu starneste participarea noastra. in schimb, el traieste prin ceva ce este dincolo de conventiile desuete, de modernitatea sa defuncta: prin ceea ce numeam modelul wertherian, printr-o parabola etern valabila. Nu cred ca «Poveste de iubire» ofera un asemenea model peren. (…) «Love Story» castiga si pierde prin aceeasi calitate a sa. Prin ceea ce aceasta povestire ne face azi sa plangem, maine ne va face sa zambim.“