Revista Cultura a încercat să afle de la criticii și jurnaliștii conectați cu diferitele arii de expresie artistică și culturală care au fost cele mai importante momente ale anului 2023 și ce tendințe înregistrează creația autohtonă. Mulțumim celor care au răspuns întrebărilor noastre.
Victor Morozov https://www.scena9.ro/articles/by/victor-morozov https://futureast.blog/
Câteva filme românești notabile, în ordinea lansării lor în cinematografele noastre în 2023:
Spre Nord
Nu mă satur să revin la începutul acestui film, care îmi evocă toate posibilitățile rămase, din păcate, neexplorate de cursul ulterior al acțiunii. Vedem acolo o joacă posibilă cu genurile (un film românesc de aventuri, petrecut prin sala motoarelor unui cargou și printre cointainere), ca și o frumoasă transpunere a ceea ce, în anii ‘90, trebuie că era o discuție inevitabilă: depărtările, plecarea, salvarea. Cu această promisiune a unui altundeva (America, cu zgârie-norii și luminile sale), ancorată totuși în cultura nouăzecistă a fotbalului și a tranziției postcomuniste, debutul lui Mihai Mincan instituie un fel de dor pentru o epocă a speranțelor destrămate, în care oceanul, spațiul industrial al portului și linia orizontului alcătuiesc o geografie imanentă – apoi se pierde în lucrătura greoaie a unui scenariu prea pompos.
Mammalia
Un alt debut, lucrat însă într-o zonă aparent opusă: cea a seriei Z, a filmului făcut la repezeală, cu mijloace puține și o droaie de idei încă nedecantate. Sebastian Mihăilescu e în plin proces de căutări (estetice, dar și identitare) – ca atare, formula sa e neclară, bruiată, rătăcită undeva între punk și postură, între invenție reală și flexare de mușchi „culturală”. S-ar putea vedea în Mammalia un studiu explodat al masculinităților de azi – de la rolul performativ de pater familias la tot soiul de evadări în zona queer. La fel cum s-ar putea vedea o abureală transpusă în câteva sketch-uri fără „suită în idei”. Cred că ambele perspective sunt valabile și, mai ales, deloc contrare mizei filmului, care e una ce ține mai curând de explorare, experiment și, la limită, joacă. Păcat că acest ton ludic are un sâmbure de prețiozitate în ea: ar câștiga mult dacă ar renunța la orice calcul strategic.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii
Cu siguranță filmul anului în România (și poate nu doar în România), și unul care va rămâne în istorie, pentru a parafraza un alt titlu de Radu Jude, drept moment forte al acestui artizan al tuturor imaginilor declasate. Folosesc termenul „imagine” în dublu sens – întâi, ca micro-unitate vizuală care definește mediul cinemaului; și-apoi, ca reprezentare. Or, meritul acestui film este că are lucruri de spus despre ambele accepțiuni: nu doar că forțează imaginile cinematografice pe peliculă să intre în contact cu „suratele” lor sărace, urâte, kitschoase – de la TikTok la publicitate –, dar ne și oferă, în același timp, un tratat despre cum se poate reflecta ființa turbată a Bucureștiului în regimul socio-politic actual. Acum, când orice căutare radicală amenință să devină trend cu mare rapiditate, rămâne de văzut cât de departe va putea merge Jude în acest periplu pe urmele a tot ce e desconsiderat în artă, înainte de a fi „recuperat” cu totul de piața culturală.
Warboy
Filmul lui Marian Crișan e, per total, moale și academic, dar pare născut dintr-o deconectare senină de la zgomotul lumii. Lucru deloc de neglijat într-o cultură cinematografică europeană foarte atentă și oportunistă, care preferă să surfeze pe chestiunile zilei în loc să se scufunde în textura lor, ca Jude. Warboy e o alternativă: un film plasat în 1944 pe pajiștile Munților Apuseni, cu un conflict aproape minuscul – neputința unui băiat român și a unui soldat american de a se înțelege în absența unei limbi comune. Rezultă un film nu lipsit de găselnițe, care transformă această trivialitate într-o mare cumpănă a universului, generatoare de tăcere adâncă și de gag. Filmat curat, acest anti-western e contrapunctul neașteptat al anului nostru cinematografic, în ciuda unui final care riscă să surpe toată munca serioasă depusă până atunci.
Mrs. Buică
Documentarul românesc cel mai important din 2023 e realizat de un român strămutat cu familia în America în anii ‘70, care a simțit că nu totul a rămas dezvăluit în viața aparent ternă a părinților săi. Între freak show și terapie, între expunere și compasiune, filmul se dovedește nu doar relevant – un extraordinar combustibil pentru dezbateri etice, societale, formale –, ci și entertaining de la un capăt la altul. Cu un acces lipsit de precauții în miezul acestor legături mai mult decât bolnăvicioase – bolnave de-a dreptul, întemeiate pe rușine, ură, sexism și ranchiună –, Eugene Buică impune un adevăr personal denudat și, fatalmente, „incomod”, care depășește barierele intimului. Înnebunitor de particular – această dramă e strict legată de familia lui –, filmul găsește o breșă remarcabilă înspre colectiv, zgândărind un spirit universal care nu eșuează niciodată în discuții generice. Mrs. Buică e un candidat solid la statutul de film cult.