Ioan Coroamă s-a născut în 2001 și se încadrează cronologic și mentalitar în ceea ce sociologia americană descrie ca fiind „generația Z”, un contingent cu o stare materială mai precară decât generațiile anterioare și, ca atare, cu tendințe pronunțate către un individualism mai restrâns și către activism pentru cauze precum ecologia. În acest spirit se poate citi primul său volum de poezie, „Colectiva”, apărut în colecția celei mai notorii edituri noi de poezie, OMG.
Calofilia prevalează asupra minimalismului
Tânărul poet vine dintr-un oraș cu un mediu literar mult mai conservator, Iașiul, participând mai degrabă la lumea literară clujeană, unde face parte din gruparea Mafia Sonetelor, care urmărește revitalizarea interesului pentru formele fixe, aplicate însă într-o poezie mai actuală, mai puțin conservatoare (și în carte se pot zări un sonet, un rondel și, ocazional, rime, mai ales interioare). Andrei Doboș, Vlad Moldovan și Alex Văsieș sunt reperele din proximitate care par să-i fi marcat cel mai mult maniera poetică, după cum vom vedea, precum și anumite tematici, însă se îndepărtează și mai categoric de poeticile brut(al)e ale generației 2000. În mod mai frecvent decât la Doboș, calofilia prevalează asupra minimalismului (mai accentuat la Alex Cosmescu, ca să amintesc un alt poet marcat de fenomenologie).
Mai frapant, se afirmă aici, printr-o nouă sinceritate, o sexualitate vegetală („devin o floare când te văd/și-mi cânți mirare când mă vezi,/ suntem caise în livezi,/ petale alungite-n margini/ de grădini”, „florile (după un vechi imn floral)”), în contrast ascuțit cu erotismul hedonist, cinic și încărcat de misoginism și anti-„corectitudine politică”, care caracterizează o mare parte din poezia masculină de la D. Bănulescu și Gălățanu încoace. În loc de experiența carnală a sexului, se anunță „jocul care produce viață și iubire”, principiul reproducerii – nu neașteptat pentru o eră în care a redevenit centrală biopolitica – și un fel de iubire față de alteritate în care Bogdan Crețu, în cronica sa din „Observator cultural”, percepe „philia, o iubire a aproapelui cvasicreștină”.
Afinitatea feministă
„Colectiva” poate șoca din mai multe puncte de vedere, și încă din titlu. Pentru cei mai mulți, „colectiv” este un cuvânt la masculin, având conotații funeste după incendiul de la clubul cu același nume; altminteri, duce cu gândul la „colectivism” și la spiritul colectiv perceput negativ în raport cu individualismul. Forma feminină „colectivă”, din câte cunosc, a fost introdusă la noi în circulație mai recent de grupări feministe precum Colectiva Vagenta. Or, afinitatea feministă este evidentă la Coroamă chiar și, pe alocuri, în maniera sa de a scrie, cum ar fi în uzul paralelismului sintactic, ca la Medeea Iancu: „vreau să construim fericire/ și pentru cei din casele de copii,/ și pentru cei din uzinele dezafectate,/ și pentru cei înfometați din stradă/ și pentru cei suferinzi din spitale./ să construim fericire pentru oricine are nevoie de fericire” (talking heads #two). Poemul care dă titlul cărții consacră acest procedeu sub numele de mantră – și trimiterea nu e întâmplătoare.
Mitologie, spiritualitate și magie
O altă trăsătură atipică pentru generațiile anterioare o reprezintă un anumit interes pentru mitologie, spiritualitate și magie, care se anunță încă din primul poem, „câteva vrăji pentru tine”. Un poem scris probabil cu gândul la Andrei Doboș și Mihnea Bâlici, „cu mila domnului, Andrei”, trimite la credința budistă.
Alte secvențe m-au dus cu gândul la reabilitarea limbajului magic din tarotul și astrologia pe care adolescentele și adolescenții par să le recupereze nu doar în virtutea unei neîncrederi în raționalism, moștenită de la generațiile care consumă spiritualitate de „self-help” la pachet cu științe „alternative” și teorii conspiraționiste totale, ci și dintr-un spirit de frondă față de patriarhat și de capitalismul neoliberal (sistem criticat aici în cele mai nevralgice puncte, de la experimentele pe animale până la exploatările de litiu).
„Hybrid Sarx”
Turnura aceasta este întreprinsă de Coroamă deopotrivă cu un suflu oarecum mistic (Bogdan Crețu a identificat aici candoare „mîșkiniană” și „un ce profetic, apostolic”) și cu un apel consistent la teoria critică (un alt aspect atipic în poezia română, deși poate banal în poezia franceză, americană sau scandinavă), mai cu seamă la materialismul vitalist al lui Deleuze și Guattari („rizom”, „asamblaj”, „corpul fără organe” ș.a.m.d.) și la teoriile postumaniste:
„Corpul a fost injectat cu anti-viruși ARN,
încălzit la peste 70 de grade la termică,
și-a pierdut rușinea de a se arăta,
un afișaj de bord care a criptat bordul.
Corpul s-a dezumanizat,
fugind de închipuirea lui,
l-a alungat pe Endehomena, zeul chipurilor.
Corpul a fost dezvrăjit și deposedat de
propria-i energie interioară”. („Hybrid Sarx”)
De la particular la general
Nóra Ugron, în „Orlando postuman”, un alt debut notabil de anul acesta, a reușit de asemenea să abordeze zona non-umană deopotrivă printr-o ancorare mai riguroasă în teorie decât alte cărți asociate cu această etichetă, de „poezie postumană”, și prin conexiuni afective; acestea sunt înscrise însă în siajul unei poetici confesive. La Ioan Coroamă elementele confesive nu lipsesc cu totul, însă ele sunt puțin obfuscate, aproape duse în surdină, de la particular la general: „ce așteptări am de la părinții mei/ care mă simt diferit, dar care-mi acceptă/ diferența./ ce așteptări am de la cei din jurul meu,/ care mă simt diferit, dar care nu-mi acceptă/ diferența” („talking heads #one”).
Andrei Doboș consideră că putem vorbi de „o poezie fractalică și expansivă, în care amalgamează sinestezic o mare diversitate de tipuri de discurs, dispozitive formale și niveluri ale realității”. Ne putem întreba, nu fără temei, dacă nu cumva volumul suferă din pricina mulțimii copleșitoare de teme sau a varietății incredible de registre, care pendulează între senzorialele reverii pastorale și meditațiile ideatice din care nu lipsește jargonul de extracție teoretică față de care unii cititori ar putea manifesta alergie.
Proliferare a vocabulelor abstracte și a semnificațiilor posibile
Concrețea mai pronunțată a poemelor din prima parte, „Diferențe”, a produs, aș spune, nu puține poeme antologice (mai pot fi amintite „iluzia”, „Copaci” sau „Pământ”). Cinstit, aș spune că a doua parte a cărții reușește per ansamblu să mențină efectul de poezie, fără scăderi semnificative de intensitate, dar la limită, cu o proliferare a vocabulelor abstracte și a semnificațiilor posibile care riscă să amintească de Nichita Stănescu, deși aici îi este tributar lui Daniel Turcea (de la care este împrumutat un motto: „această ocazie a Timpului/ acestă întâmplare a Spațiului/ și acest calmant al Acțiunii”). Cu atât mai lăudabilă rămâne ambiția lui Ioan Coroamă de a merge dincolo de mizele pe care și le propun cei mai mulți debutanți de pe piața noastră de carte. E un volum foarte nonconformist în contextul românesc actual, unul dintre acele debuturi despre care se va mai vorbi mult, pe scurt: un eveniment.
Ioan Coroamă, „Colectiva”, OMG Publishing House, 2022