Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Renașterea 6.0

Renașterea 6.0

Civilizația europeană – nu doar a Europei, ci de tip european – a evoluat prin numeroase refondări. În istoria culturii sunt deja cinci asemenea momente teoretizate ca renașteri, ca întoarceri la momente primordiale de unde să fie extrasă energia necesară pentru viitoruri radical diferite.

„Renașterile” oficiale, teoretizate ca atare, sunt în număr de cinci. Cea mai importantă, în această ordine, este Quattrocento – Renașterea mediteraneeană, propriu-zisă, numită astfel, programatic, de primul istoric al artei, Giorgio Vasari. Nemulțumit de arta gotică, dar și de degradarea culturii cavalerești la finalul cruciadelor, el a teoretizat o întoarcere culturală la rădăcinile ei romane, precreștine. Dar, dincolo de perspectiva teoreticianului său, Renașterea a avut o dinamică mult mai complexă, marcată de evoluții geo-politice radicale – cucerirea Bizanțului de către otomani și descoperirea Americilor –, evoluții demografice complexe și apariția unor noi tehnologii și a unor noi surse de energie.

Ulterior, alți istorici ai artei au găsit argumente pentru a teoretiza Renașterea carolingiană. Primul imperiu al Europei nordice a dezvoltat stiluri artistice și modele culturale inspirate de Bizanț și vechea Romă, iar acestea au constituit modelul de statalitate prin care civilizația formală s-a întins spre nordul continentului și, ulterior, mult dincolo de marginile acestuia. După Renașterea propriu-zisă, alte două refondări radicale – clasicismul și romantismul – au avut ca prototip aceeași Romă precreștină. Romantismul, pe care astăzi îl putem privi ca pe o formă tabloidă a culturii, fiind atras de extraordinaritate și stridență, a resuscitat, în modul superficial în care a făcut-o, nu doar ruinurile Romei, ci și ale Egiptului și ale Orientului. Este calea pe care avea să meargă o a cincea refondare artistică, la începutul secolului 20, care, întorcându-se spre arta primitivă, protoistorică și preistorică, a facilitat apariția abstractului și diversificarea extremă a stilurilor, caracteristică a artei contemporane.

Este o privire simplistă și care restrânge universul doar la cele câteva refondări cu un epicentru artistic bine precizat. Dar exemplele devin tot mai numeroase dacă extindem perspectiva. Protestantismul a fost o refondare de același tip, prin întoarcerea ideologică la bisericile primitive, pre-imperiale. Iar creștinismul însuși, în epoca în care a fost decriminizalizat la Roma, era o resuscitare a rădăcinilor elenistice ale culturii latine. Aproape toate salturile radicale din istoria civilizației europene au fost întoarceri, refondări simbolice. Tradiții sau practici culturale au fost scoase din uitare și încărcate cu o mitologie a începutului, care este definitorie pentru cultura umană.

Suntem într-o epocă la fel de neliniștită ca acum șase sute de ani. Ca atunci, noi tehnologii se insinuează în structura însăși a societății; o foarfecă demografică scurtcircuitează relații sociale; speen-ul unor pandemii și catastrofe este tot mai prezent; geopolitica este provocată. În mod esențial, suntem împinși să redefinim valorile sociale și pe cele individuale pentru a putea evolua.

Unele lucruri le știm. Că nu mai putem trăi împotriva naturii. Că putem, noi înșine, să fim mai educați, mai altruiști, mai inteligenți. Mai creativi. Altele sunt încă tulburi. Între ele, și prototipul refondării.
Ca întotdeauna, artiștii, oricum vom fi dispuși să vedem viitorul artei, sunt cei care vor lovi diapazonul care creează lungimea de undă a armoniei sociale. Inerent, artele sunt azi într-o exuberanță încă imposibil de clasificat, prin metisări ale tehnicilor și mediilor artistice, printr-o criză profundă a ideologiilor estetice. Nimic mai normal, la scara istoriei. De-acum, tehnologiile și-au făcut treaba. A venit rândul artelor.

Foto: Lili Gan – vezi articolul Lili GAN, artista non-umană


Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.