Terry Gilliam revizitează marea literatură și brodează pe marginea ei, adăugând accente noi ce servesc drept noi chei de lectură. Cu o distribuție bine aleasă, o imagine impecabilă și un simț ludic de zile mari, Don Quijote retrăiește, trăiește și moare, lăsând în urma sa o moștenire ce continuă cu fiecare dintre noi.
Poveștile sunt făcute să fie spuse și transmise mai departe. Fiecare narator (povestaș) preia – ca pe o moștenire și, totodată, ca pe un element de coeziune – un eveniment (important) din trecutul comunității sale și îl repetă noilor generații, adăugând ici-colo câteva elemente contemporane lui, dar rămânând fidel, în esență, versiunii originare. Asta se întâmpla cu precădere în tradiția orală. În tradiția scrisă, culmea, paricidurile și rescrierile sunt mult mai dese, fiecare nou povestaș (scriitor) simțindu-se dator să intervină, subiectiv-creator-original, în ideea de bază, punându-și astfel pecetea auctorială.
Alături de evenimentele excepționale – fondatoare și justificatoare –, poveștile sunt pline de personaje (eroi) de seamă, care au inițiat sau au influențat evenimentele excepționale, personaje exemplare care bântuie imaginarul colectiv al societăților în care acele povești au luat naștere. Dar istoria și poveștile sunt pline de eroi și eroi, unii dintre ei fiind figuri reale, alții, imaginare, reprezentative pentru o anumită tipologie umană, simboluri ale psihicului uman, trăsături obiectivate ale acestuia, oarecum ca zeii Olimpului ori zeitățile religiilor Orientului Îndepărtat.
Lui Terry Gilliam îi place foarte mult să se joace cu figurile reprezentative ale moștenirii culturale, să le interpreteze, să le răstălmăcească, contribuind astfel la povestea fără sfârșit a culturii umane. E lesne să constatăm că așa se întâmplă dacă aruncăm o privire rapidă prin opera sa, din care cităm câteva exemple: “Monty Python and the Holy Grail” (1975), “The Adventures of Baron Munchausen” (1988), “The Brothers Grimm” (2005), “The Imaginarium of Doctor Parnassus” (2009) și, cel mai recent, „The Man Who Killed Don Quixote” (2018). Numai și parcurgând titlurile, ne dăm seamă că Gilliam iubește poveștile și personajele lor aparte – ba chiar și pe creatorii lor, dacă ne gândim la filmul despre frații Grimm.
Cu Don Quijote, Gilliam se apropie de un personaj greu de descris al literaturii universale, o figură când eroică, când caricaturală, când tragică, când ridicolă, dar în orice caz exemplară pentru relația jucăușă (adică, nestatornică) dintre imaginație și realitate. Poate că nimeni altcineva n-ar figura, la nivel simbolic, acest joc continuu, precum și transgresiunile care îi sunt proprii, între adevăr și fals, serios și ludic, tragic și comic, imaginar și real. Filmul lui Gilliam este, totodată, un comentariu subtil pe marginea literaturii și a cinematografiei, precum și a efectelor acestora asupra închipuirii umane. Folosindu-se de diferite niveluri ale narației, Gilliam face ca realitatea și imaginația să comunice, să treacă dintr-una într-alta, până în punctul în care nici noi, spectatorii (ascultătorii), dar nici personajele poveștilor, să nu mai știm în ce lume ne aflăm. Ceea ce începe obiectiv, ca un film despre, ajunge să devină viața însăși, visul trece în realitate, se contopește cu ea, pentru a fi transmis, în cele din urmă, mai departe.
Don Quijote este oricare dintre noi. Este imaginația noastră ce umblă călare, urmată ca de un scutier de rațiunea modestă. Povestea lui este și povestea noastră. Omul care l-a ucis pe Don Quijote este, și el, oricare dintre noi. El nu a făcut decât să-l asimileze pe eroul lui Cervantes și să-l poarte cu și în el, el este povestitorul care devine unul și același cu personajele sale, este fiul care își ucide simbolic tatăl, pentru a putea relua o istorie ce se scrie singură în fiecare dintre noi. Fără aceste povești, imaginarul nostru ar fi sărac, la fel ca și cultura ce se naște din el. Terry Gilliam este un povestaș ce a priceput că poveștile au o viață a lor, care este însăși viața noastră, că ele se hrănesc din noi pentru a-și putea păstra credibilitatea.
Jocurile lui Terry Gilliam sunt numeroase și ar fi nevoie de încă o poveste pentru a le spune. Așa că, mai bine, mergeți la film și lăsați-vă prinși în poveste. Și aveți grijă ce vă imaginați; puteți deveni ceea ce visați.
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020