Zurück zu Ordnung und Disziplin?

Alegerile continuă să rămână un  „lung prilej de vorbe şi de ipoteze“. În sfârşit, contrar obiceiurilor locului, nimeni nu contestă victoria categorică a lui Klaus Iohannis. Mai mult, chiar dacă n-ar fi fost decât una obişnuită, la un scor mai strâns, adversari şi prieteni, duşmani declaraţi şi neutri afectiv şi politic s-au predat fără crâcnire în frunte cu Parlamentul, care, nouă, celor mai vechi, ne-a amintit de Marea Adunare Naţională, cea atât de dramatic invocată cu un sfert de veac în urmă la Târgovişte. Dacă domnul Iohannis şi-ar fi amintit şi de alte legi uitate de ani întregi prin diverse sertare, ar fi putut rezolva în câteva minute ceea ce n-au reuşit sau nu au avut chef să rezolve aleşii naţiei. În ziua aceea doar la propria dizolvare ar fi avut curajul să se abţină, dar nu să se opună.  Dacă azi popularitatea noului preşedinte concurează, incontestabil, doar cu a moaştelor oricărui sfânt aflate temporar prin Valahia, mă întreb cât timp va mai rămâne la aceleaşi cote din clipa în care neamţul îi va pune la muncă şi va încerca să schimbe imaginea a ceea ce, pe bună dreptate, numeşte „o Românie înfricoşătoare“, „o Românie asasinată“. Oricât de puţin ne-ar plăti, noi putem şi mai puţin munci, se spunea pe vremea Răposatului. După Revoluţie, zicerea respectivă  şi-a pierdut înţelesul: tot ce se putea vinde s-a vândut la preţuri de nimic, iar forţa de muncă, peste trei milioane de oameni, contribuie cu succes  la construirea capitalismului în Occident.  Ţara nu poate să le ofere nici măcar  suficiente buletine de vot. Experienţa arată, am spus-o şi cu alte prilejuri, că nouă, românilor, ne reuşesc foarte bine începuturile şi, din păcate, înmormântările. Acum suntem pe val, pe culmea valului, astfel că, la catedra de democraţie putem pretinde şi noi, românii, un post de profesor titular. Restructurarea guvernului ar putea fi un minunat prilej pentru a-i deruta până şi pe apostolii globalizării, numind activişti şi de altă etnie la învăţământ, spre exemplu, ucraineni, bulgari, turci etc, după ce încredinţarea  culturii unui ministru maghiar pare să devină o tradiţie. Nu mi-e frică de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului, se spunea  în epoca de aur, dar miniştrii de atunci, în comparaţie cu cei de azi, par adevăraţi erudiţi! Faptul în sine spune absolut totul şi despre cultura celor ce fac asemenea numiri. În plus,  avem o explicaţie convingătoare  a pierderii alegerilor în diverse regiuni ale patriei. Ar fi mare păcat ca politicienii noştri să nu fi priceput o asemenea lecţie de istorie care a făcut să treacă pentru nu ştiu cât timp în uitare materia primă a  presei occidentale când venea vorba de România: ţiganii, hoţii şi curvele! Revoluţia transmisă în direct, cu miile ei de morţi şi răniţi, a stârnit o admiraţie fără precedent, pentru  ca, la mai puţin de o lună, să se prăbuşească totul, încât nici astăzi să nu se ştie sigur cine a „furat-o“ şi de la cine. Oricum, rezerva naţională de lichele cu experienţă în demitizări, în denigrarea a tot ce ţine de etnia noastră, este atât de mare încât nu poate fi exclusă nici o surpriză. Şi ar fi mare păcat ca, şi de astă dată, speranţa oamenilor care s-au săturat de minciună, ură, umilinţă şi agresivitate  să fie deviată de la ceea ce aceştia  îşi închipuie că va fi drumul nostru de mâine. Deocamdată, toată  presa  celor ce trăiesc din banii statului, împrumutaţi sau furaţi,  dar susţin că ar fi „de dreapta“, îşi revendică victoria. Mai mult, nu ezită  să repete cât mai zgomotos cu putinţă: „România a ales!“. Este adevărat, victoria a fost incontestabilă, dar nu ştiu de ce simt nevoia să întreb ca orice nepricepător în tainele politicii: România şi mai cine? Şi-apoi, ar fi nedrept să ignorăm contribuţia celor mai buni specialişti în drepturile omului din diaspora care au apărut, la spartul târgului, gata supăraţi pe cei ce aveau să închidă urnele la ora 21, şi nu pe cel ce i-a fugărit din ţară! Dreptul la vot al celor din diasporă este important, dar tot importante ar fi dreptul la viaţă al multora dintre copiii acestora uitaţi acasă ori lăsaţi în seama bunicilor, dreptul la şcoală şi multe altele. Nu cred că ar trebui uitaţi copiii din canale, bătrânii morţi din cauza desfiinţării unor spitale, cele peste şapte milioane de voturi şterse dintr-un condei… european, industria vândută la un  preţ de nimic. Drept la viaţă au şi cei din oraşele abandonate, copacii din pădurile furate, miturile care ne-au arătat drumul prin timp, valorile adevărate supuse terorii mediocrilor şi veleitarilor ce stăpânesc totul. În aceste zile am sperat că mulţi dintre cei ce se pricep să mobilizeze mulţimile vor descoperi şi celelalte drepturi şi vor înţelege că fără educaţie şi sănătate un popor se stinge încet şi sigur. Diverşi dictatori au fost aleşi democratic, prin vot liber exprimat. Inclusiv Hitler. Un popor educat, care ţine la libertatea şi demnitatea sa, poate fi păcălit, dar mai greu. Aşadar, în afară de victoria noului preşedinte, nimic nu a zguduit obiceiurile şi trăirile locului. Arestările au continuat în buna tradiţie naţională, dar cu mai multă energie; atâta doar că  de pe micile ecrane, cu o singură excepţie, au lipsit cătuşele, ceea ce m-a pus pe gânduri: să se  fi epuizat stocurile tocmai acum, când s-a trecut la peştii cei mari? Dacă se supără Europa? Ştiu că a ars o fabrică de salam, dar nu una de cătuşe.  Bunul-simţ? Nici vorbă. Experienţa arată că acesta lipseşte cu desăvârşire din „cuceririle“ ultimului deceniu. Din câte îmi dau seama, cred că este vorba de un efort de perfecţionare a mijloacelor de a intimida populaţia acestei triste ţări în care paranoia lui Iosif Visarionovici face casă bună cu ce are mai ticălos mentalitatea balcanică. Procurorii, mascaţii, politicienii submediocri, care repetă ca nişte papagali vorbele şefilor, joacă în cea mai primitivă piesă de după Revoluţie: Hoţii şi vardiştii în regia D.N.A. Până şi în anii ultimi ai epocii de aur nu performau  numai cei doi gânditori, ci mai  apăreau filme, cărţi importante, existau concerte simfonice cu mari dirijori  străini. Astăzi, doar arestări filmate din diverse unghiuri şi controverse minore stimulate de ură. Fireşte, trebuie să se facă odată ordine. S-au furat miliarde de euro, drept pentru care, din această perspectivă, afirmaţia celui ce susţinea că pentru 50.000 de euro nu se dă jos din pat nu poate fi luată nici măcar ca glumă, ci ca o simplă criză de sinceritate. În  China, condamnaţii la moarte trebuie să-şi plătească glontele care-i va ucide. Cred că la noi, pentru a ne menţine în limitele obiceiurilor naţionale, n-ar fi rău ca, odată cu legitimaţiile de parlamentari, miniştri etc,  acestora să li se înmâneze, pentru  a se obişnui din timp cu ele, şi câte o pereche de cătuşe pe care să o achite din primul salariu. Căci în clipa de faţă, în România, politica este drumul cel mai scurt spre o îmbogăţire rapidă, indiferent de ce parte a baricadei te afli. S-a discutat enorm despre cauzele înfrângerii lui Victor Ponta şi a social-democraţilor şi, recunosc, nu o dată mi-am amintit ce se spunea despre echipele nemţeşti de fotbal: că sunt învinse abia când le vezi urcate în  autobuz. Observaţia mi se pare valabilă şi pentru politică. Victor Ponta şi echipa sa au fost mult prea siguri de victorie: şi-au subestimat adversarul, care nu a strălucit în cele două dialoguri televizate, uitând că lumea este sătulă de un deceniu umplut doar cu vorbe, ură şi ameninţări. Apoi, nu s-au ţinut de cea mai des şi mai apăsat pomenită promisiune: dreptate până la capăt. Mai mult, au amânat mereu orice înfruntare importantă, părând nişte iezuiţi indecişi sau, cum se zicea mai demult pe la noi: Ca părintele Bulucea/ Şi cu steaua, şi cu crucea. Foarte grav mi s-a părut faptul că Victor Ponta a lăsat să-i fie decimat partidul fără să ia cuiva apărarea, uitând că „baronii“ şi-au dobândit poziţiile prin vot şi i-au fost loiali. Adică s-a făcut că nu vede arestările motivând că justiţia trebuie să-şi facă datoria. Exista un ministru al Justiţiei care putea să atenueze agresivitatea procurorilor şi pe a celui ce îi manevra, dar nu a mişcat un deget. Într-o mare de păcătoşi este ridicol să joci rolul sfântului. Apoi, exista Parlamentul, care putea corecta legile absurde din zodia Monicăi Macovei, care nu a făcut nici ceea ce îi reuşea Marii Adunări Naţionale: gimnastică în grup. Şi, ca să merg cu sinceritatea până la capăt, mi s-a părut nedrept că au fost ignoraţi cei ce au creat partidul: domnii Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acesta din urmă, chiar în toiul zilelor celor mai fierbinţi, povestea cu ştiuta-i ironie ce greutăţi îi face un viezure. În sfârşit, partidul are o doctrină despre care nu vorbeşte nimeni, neavând nici presă, nici intelectuali. Este o imensă tristeţe faptul că tineri născuţi după Revoluţie mai luptă cu comunismul, despre care ştiu doar că a fost rău, şi nimic mai mult. Mă opresc aici, deşi aş mai avea multe de spus despre psihologia celor de pe baricade, convins că cel mai mare şi mai important partid trebuie să-şi fabrice singur anticorpii şi, mai ales, să nu fie într-o eternă poziţie de apărare, membrii săi explicând la nesfârşit că nu sunt comunişti, că nu sunt antioccidentali etc. Iar apoi, PSD-ul trebuie să fie un partid al tuturor vârstelor şi profesiilor. Tinereţea nu e un merit, dar  tinerii pot face minuni dacă au în spate înţelepţi care să-i sfătuiască.  După un deceniu de ură, hoţie, diletantism şi impostură, oamenii vor să se bucure, în fine, de puţină linişte, ordine, disciplină.