Ismail Kadare, Podul cu trei arce, traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015
Un palat plin de lungi coridoare şi de tainice galerii, simbolizând modalităţile de care un nemilos sultan se foloseşte pentru a controla visele supuşilor săi era imaginea tutelară din romanul Palatul viselor (1981), text în care Ismail Kadare făcea numeroase aluzii la societatea albaneză contemporană şi, în fond, la orice regim totalitar. Ulterior, în Piramida (1991), scriitorul albanez de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură descria monstruoasa construcţie de piatră care părea a anula energiile tuturor locuitorilor împărăţiei, doar pentru a asigura iluzoria nemurire a unui conducător nesăbuit. Dimensiunea simbolică şi parabolică a scrisului lui Kadare devine evidentă în acest fel, ea fiind subliniată şi de apariţia repetată în romanele sale a semnificaţiilor pietrei. Iar dacă istoria e, de cele mai multe ori, un coşmar din care fiinţei umane îi este, după cum spunea şi James Joyce, imposibil să se trezească, materialul predilect de construcţie, piatra, trimite în mod clar la sensurile unui destin din care nu există scăpare. Căci, după cum citim în Podul cu trei arce, fiecare edificiu uman este, în mai mare sau mai mică măsură, asemenea unei crime, câtă vreme e nevoie de o jertfă care să-l facă să dureze.
Constructorul şi Istoria
Desigur, pentru cititorii zonei balcanice (şi nu numai, însă mai ales pentru aceştia!) sensurile sacrificiului necesar unei creaţii sunt cunoscute, dacă avem în vedere că diverse variante ale acestei legende sunt prezente în folclorul din România, Bulgaria, Grecia sau Serbia. Imaginea meşterului constructor care îşi zideşte unul dintre apropiaţi pentru a-şi desăvârşi opera apare nu o dată, dincolo de dimensiunea strict folclorică, în cultura românească. Astfel încât cititorul de la noi va observa pe dată aparenta potrivire a semnelor textuale din Mânăstirea Argeşului şi romanul Podul cu trei arce, romanul de curând apărut la Editura Humanitas, în foarte frumoasa şi inspirata traducere a lui Marius Dobrescu. Numai că Ismail Kadare îşi construieşte, şi în acest caz, discursul narativ cu o extraordinară complexitate, destrămând cu grijă aproape tot ceea ce părea, la un moment dat, a fi sigur şi adevărat din perspectiva personajelor cărţii. Căci, dacă iniţial nevoia oamenilor dintr-o localitate albaneză de secol XIV de a avea un pod care să ţină în frâu apele nestăvilite ale râului Ujana cea Rea pare determinată de un semn (criza de epilepsie a unui necunoscut, explicată de către un alt necunoscut, călugăr rătăcitor, drept o indicaţie dumnezeiască de edificare a unei punţi de piatră), treptat devine evident că totul nu fusese altceva decât o elaborată (şi perfidă…) strategie pusă la cale de compania interesată să obţină profit de pe urma construirii podului, la fel cum obţinuse şi de pe urma construirii drumului care ducea la acesta.
Scris între anii 1976 şi 1978, adică în perioada în care lui Kadare i se interzisese să publice, romanul Podul cu trei arce, apropiat de unii exegeţi de Aşteptându-i pe barbari, al lui J. M. Coetzee, pe temeiul prezenţei în text a aceleiaşi simplităţi înşelătoare, care trebuie, însă, decodificată din perspectiva alegoriei politice, este o cronică ficţională realizată de călugărul Gjon care relatează neobişnuitele întâmplări petrecute în anul 1377 în Arber (vechiul nume al Albaniei de azi). Dar, mai mult decât atât, cartea reprezintă, la fel ca şi alte creaţii ale lui Kadare, o atentă – şi sceptică – evaluare a semnificaţiilor aparenţei şi esenţei şi mai cu seamă a fragilului echilibru ce se stabileşte, mai ales în vremuri de restrişte, între acestea: „O să mă străduiesc să scriu întregul adevăr: minciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede.“ Vechile legende ale locului sunt folosite pentru a manevra opţiunile ori opiniile oamenilor, fără ca aceştia măcar să bănuiască. Iar întâmplări aparent banale sunt astfel explicate, încât oamenii simpli să fie convinşi că e vorba despre semne dumnezeieşti, într-un mod oarecum asemănător cu strategia adoptată de Umberto Eco în Numele trandafirului. Numai că, dincolo de inutila luptă pentru profit, în fundal se desfăşoară luptele politice, cu implicaţii extrem de profunde pentru întreaga regiune a Balcanilor. Căci, dacă Imperiul Bizantin, sfâşiat de intrigi, îşi trăieşte ultimele clipe, puterea Otomană se ridică tot mai ameninţătoare, până când ajunge să nu mai fie despărţită de vechea lume europeană decât de fragila – şi simbolica, desigur – graniţă a unui pod. Care e uşor de trecut, mai ales dinspre Asia, de către nenumăraţi ieniceri şi spahii ai Semilunii, puterea care va domina regiunea pentru următorii şase sute de ani… Dimensiunea metaforică a titlului cărţii e, deci, cu atât mai evidentă: podul e nu doar frontiera dintre lumi şi civilizaţii, ci şi locul pe unde viitorul va invada fără milă ceea ce, până atunci, însemnase trecut şi tradiţie.
A zidi şi a scrie
Numai că, până să fie trecut de trupele otomane, podul trebuie să fie construit, iar într-o ţară mai apropiată de mentalitatea medievală decât de febra renascentistă ce începuse să însufleţească Europa occidentală e destul de uşor ca stricăciunile provocate în mod evident de o mână omenească în structura de rezistenţă a construcţiei să fie interpretate drept răzbunarea crăieselor apei, supărate că le-ar fi fost deranjată tihna de veacuri. În acest context nu va fi prea surprinzător că printre constructori, dar şi printre oamenii din sat începe să se vorbească tot mai insistent despre nevoia unei jertfe, a unui sacrificiu uman pentru ca podul să fie terminat. Şi la un moment dat un om este zidit într-unul dintre picioarele podului, un om obişnuit, ba chiar neînsemnat, Murrash Zenebisha, despre care nimeni, cu atât mai puţin familia sa, nu poate spune de ce a luat uluitoarea hotărâre de a se sacrifica. Să fi fost determinanţi banii promişi de compania de construcţii? Sau un mariaj nefericit? Sau… poate cu totul altceva? Tot meditând asupra faptelor, călugărul Gjon intuieşte adevărul sau, în orice caz, ceea ce, din punctul său de vedere, nu poate fi minciună. Şi anume faptul că lucrurile trebuie să se fi petrecut, în realitate, cu totul altfel decât în scenariul vechii legende, obsedant amintite de către toţi locuitorii satului – care, astfel, începuseră să-l considere pe cel pe care-l ştiuseră de-o viaţă un adevărat personaj şi nu aproapele lor.
Cântărind cu atenţie evenimentele şi punând cap la cap o serie de dialoguri la care fusese martor, între contele stăpân al locului şi reprezentanţii companiei de construcţii, Gjon ajunge să întrevadă, ca într-o veritabilă revelaţie, că bietul Murrash fusese prins distrugând secţiuni din temelia podului, el fiind plătit să facă acest lucru tcomai de proprietarii de la „Bărci şi Plute“, o asociaţie care se opusese de la început edificării podului. Deci, găsind omul vinovat de provocarea stricăciunilor, paznicii podului îl sacrificaseră pe loc şi-l zidiseră imediat, faptele primind însă, aproape instantaneu, aura legendei, nimeni ne mai încercând (sau ne mai putând) să stabilească adevărul. Omul rămâne prins în zid, dar cu capul lăsat afarã şi acoperit doar de un strat de var, astfel încât Murrash pare a contempla viitorul şi trecutul, nimicnicia omenească şi, deopotrivă, perenitatea istoriei, cu toate adevărurile sale: „Ochii lui deschişi, îngheţaţi sub pojghiţa de var, mă urmăreau de pe orice perete pe unde treceam. Zidurile mă obsedau şi făceam tot ce era omeneşte posibil să nu le privesc, însă îmi era cu neputinţă. Doar atunci am înţeles ce loc imens şi dominator ocupă ele în viaţa noastră. De ele, la fel ca de propria conştiinţă, nu puteai scăpa. Ieşeam afară din mânăstire, dar şi acolo, mai aproape sau mai departe, existau ziduri.“ Dar ce este, ce mai poate fi, în această lume atât de tulburată şi în care realitatea ia adesea forma mitului, a baladei ori a legendelor din vechime, adevărul? Ceea ce vedem cu ochii, ceea ce ne închipuim sau ceea ce se spune/ se cântă că s-ar fi petrecut?
Fără să îndrăznească să afirme cu tărie propriile adevăruri care ar contrazice flagrant ceea ce cred majoritatea localnicilor, Gjon, uneori speriat, alteori tulburat, în unele momente ironic şi deloc lipsit de un umor care însufleţeşte pe neaşteptate schimburi de cuvinte care încep banal, notează totul în cronica sa – iar cartea lui Kadare adoptă, fie şi formal, modalitatea specifică a vechilor documente albaneze. Rezultatul e un extraordinar roman de atmosferă, dar care cucereşte atât prin acţiunile şi faptele prezentate, cât şi prin modul în care acestea sunt relatate. Scriitorul creionează fresca unor uriaşe schimbări istorice într-un peisaj al ceţurilor şi ploilor nesfârşite, pe malurile unui râu sălbatic, elemente care reflectă, toate, legăturile complexe dintre mit, ban şi puterea politică în epocile de criză. Podul cu trei arce devine, astfel, şi o parabolă a condiţiei umane contemporane, valabilă mai cu seamă în extrem de instabila regiune a Balcanilor zilelor noastre…
În plus, Gjon reprezintă imaginea simbolică a scriitorului, autor al propriei „cronici“, versiunea personală cu privire la semnificaţiile marii istorii şi la implicaţiile acesteia asupra existenţei umane. Pagină după pagină, cronica sa e şi reduplicarea construirii podului peste Ujana cea Rea, piatră după piatră, efort de reclădire după fiecare surpare, căci Gjon reia mereu firul poveştii, depăşindu-şi spaimele omeneşti şi deznădejdile, deoarece, pentru ca acei de după noi să ne afle istoria, totul trebuie să fie scris, ficţiunea fiind cea chemată să spună (să impună?) adevărul… Călugărul narator e, apoi, el însuşi un soi de metaforic pod la fel cum, în felul lui, fusese şi Murrash, cel zidit; Gjon construieşte/ mijloceşte dialogul între oameni diferiţi nu doar pentru că ştie mai multe limbi, ci şi (mai ales pentru că!) înţelege sensurile ascunse în spatele acţiunilor evidente şi e conştient de pericolele distorsionării adevărului cu ajutorul legendelor vechi, care par a rescrie prezentul, însă nu pot salva umanitatea de pericolele cele mai mari, în primul rând de primejdia otomană. Cartea lui Kadare devine aşadar o extraordinară meditaţie asupra mecanismelor puterii şi manipulării, dar şi asupra importanţei textului scris, martor al evenimentelor şi dovadă a adevărului. Nu e deloc întâmplător că romanul începe şi se încheie aproape cu aceleaşi cuvinte, dar care, în final, accentuează primejdiile unui prezent de sub dominaţia căruia nu mai există scăpare: „Iar această cronică, la fel ca şi podul, poate că cere o jertfă, iar aici cel sacrificat nu pot fi decât eu însumi, eu, călugărul Gjon, fiul lui Gjorg Ukcama, care am săvârşit asta ştiind că pre limba noastră încă nimic nu s-a scris despre podul de peste Ujana cea Rea şi despre urgia care se apropie şi potopeşte lumea noastră preaiubită.“