Lunga vreme averea domniei
si cu cea a statului se
confundau. Odata cu perioada moderna s-a constituit averea propriu-zisa a statului. Restituirea catre Tara Romaneasca in 1829 a
teritoriului raialelor dunarene
a oferit baza acestei proprietati imobile statale moderne.
La mai putin de o jumatate de veac, secularizarea averilor manastiresti din 1863, prin care s-a redobandit un sfert din teritoriul national, a intregit averea imobila a statului. O noua schimbare se va produce, spre sarsitul anilor ’40 din secolul al XX-lea, in timpul regimului comunist, cand proprietatea privata a fost mult restransa, constituindu-se in toate domeniile economiei proprietatea de stat. Aceasta a reflectat insa munca zecilor de milioane de romani. Dupa 1989 s-a pus in mod firesc problema trecerii de la aceasta proprietate de stat, creata prin decizie politica, la proprietatea individuala. Era normal ca aceia care faurisera cu atata truda o mare avutie nationala sa fie beneficiarii ei.
Drumul ales n-a fost insa nici cel nimerit si nici cel lesnicios. Intre natiunea eliberata si aceasta inestimabila bogatie au intervenit, mai ales in unele domenii, detinatori de capital strain, de peste hotare, dar si o categorie parazitara, care a ocupat locuri pe scena politica si care a stiut sa canalizeze bunurile comune spre propriile buzunare. Compozitia acestei categorii a fost variata, sorgintea ei regasindu-se si in fostele structuri de partid, de stat, mai ales in aparatul de conducere economic, in membrii „treziti“ ori „adaugiti“ ai fostelor partide istorice, ca si in profitori abili. Din pacate, legile „de restituire“ au reprezentat paravane in spatele carora au fost operate cele mai abuzive si necurate operatii. De asemenea, am asistat in ultimele decenii la o „scoatere la licitatie“ a bunurilor statului de orice fel, inclusiv – ceea ce a avut si are grave urmari pentru populatie –, a serviciilor publice.
Restituirile indrituite au fost in cea mai mare parte respinse sau tergiversate timp de ani, in schimb rubedenii fictive au fost legitimate cu usurinta sau prin abuz sau coruptie de organe administrative sau de justitie. De asemenea, restituiri s-au operat abuziv si in situatii in care bunurile in cauza nu se mai gaseau la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial in proprietatea in numele careia ele erau solicitate! Urmarea a fost constituirea unor acumulari uriase de pamanturi de catre persoane care n-ar putea motiva acest lucru prin vreun drept indrituit de mostenire. In numeroase locuri, mai ales in preajma marilor orase, in statiuni, pe litoral, organe administrative locale, deosebit de flexibile politic, au folosit din plin proasta alcatuire a legilor in cauza pentru a facilita preluarea abuziva a teritoriilor primite in administratie de catre persoane straine de orice drept, respingand in schimb revendicarile justificate si dovedite prin acte reale si nu falsificate.
Pot veni in aceasta privinta, cu doua exemple personale. De peste un deceniu, depun inutile straduinte pentru a-mi intregi donatia pe care am facut-o Academiei Romane, careia i-am daruit teren arabil si padure in judetul Teleorman. In vechiul conac voiam sa se realizeze o casa de odihna si creatie pentru membrii inaltului for. Din pacate, din interese personale, fostul si actualul prefect – trecut succesiv prin trei partide! –, mi-a blocat cererea de restituire, a trecut conacul prin mai multe firme si ma indoiesc daca, inainte de a inchide ochii, voi avea dreptatea castigata intr-un proces de durata infinita!
Al doilea exemplu il reprezinta ignorarea de decenii a revendicarilor pe care le-am facut la Costinesti. Dupa o „batalie“ care dureaza din 1989, avand drept la succesiunea mamei, bunicilor si unchiului meu, mi s-a restituit circa o treime din ce as fi avut dreptul, dar doar o cincime la Costinesti, restul in alte locatii din judet, sub pretextul ca nu mai exista pamant disponibil, desi chiar si buna parte din actualul spatiu intravilan al localitatii a facut parte din domeniul familiei mele, lucru demonstrat prin acte si planuri. In realitate, terenurile ce se cuveneau a-mi fi restituite au fost instrainate de organele locale catre persoane care… voiau o vila la Costinesti! Din pacate, aceste doua exemple, pe care le-am trait si simtit in ceea ce ma privea personal, sunt doua cazuri din sute si mii, poate chiar zeci de mii de cazuri.
N-a avut loc decat in proportii reduse revenirea la situatia anterioara. La aceasta s-a mai adaugat lipsa de priveghere a unei operatii uriase si deosebit de delicate, in care nu este vorba numai de interesele unor lezati sau ai urmasilor lor, ci mai ales de interesul tarii. Restituirile era firesc sa fie facute, dar conditionat, in asa fel incat aceasta nepretuita avutie sa nu se iroseasca. Din pacate, cea mai mare parte a beneficiarilor, in loc sa fie preocupati de reluarea firului intrerupt si in loc sa fie intr-adevar niste adevarati urmasi si niste modele pentru restul societatii, s-au grabit sa vanda, nepasatori de urmari, contribuind astfel la stergerea istoriei propriei familii, dar si a tarii!
Dezastruoasa a fost si restituirea, si in buna parte instrainarea padurilor. Uneori cu complicitatea, alteori cu toleranta organelor indrituite a apara fondul forestier al tarii, am asistat si asistam la o distrugere sistematica a multora din padurile Romaniei, ceea ce a contribuit si la catastrofale deplasari de teren si la indundatii. Romania a devenit un urias sat fara caini, acestia din urma… fiind de altfel nefericita tinta predilecta a unor politicieni demagogi, dar si a unor afaceristi.
Averea „socialista“, intreprinderile „mostenite“ de la regimul defunct, a trecut printr-un proces de instrainare pagubos si in nu putine cazuri a fost supusa unui jaf metodic, parca planificat. Pe sume infime, astfel de intreprinderi, care erau si beneficiarele unor suprafete intravilane intinse, au fost achizitionate de investitori straini sau autohtoni, cei din urma fiind, in nu putine cazuri, fosti conducatori ai respectivelor intreprinderi! Degradarea prealabila ca si instrainarea unei parti din patrimoniu au „intrat“ printre metodele de irosire a unei uriase averi, proces in care marele perdant a fost poporul roman. Masuri de aparare de la distrugere si disparitie nu au fost luate. Munca milioanelor de romani a disparut in neant!
Ce „zestre“ mai are astazi Romania? Ce masuri se iau sau s-au luat pentru apararea bunurilor comune ale natiunii? Ce a mai ramas din aceste bunuri, daca pana si serviciile comune ale societatii – de la apa, la telefoane si electricitate –, au fost scoase de sub privegherea si administrarea statului roman? A avut loc un nou masiv schimb de proprietate, cel expropriat a fost din nou mai ales poporul roman si profitorii nu au fost in primul rand cei indrituiti, ci cei mai abili si din pacate si cei mai incorecti!