Zeii şi atentatele din mall

Nu mai ştii cum să mergi la teatru cu traficul ăsta. Ba ajungi gâfâind, îţi smulgi hainele de pe tine şi le pasezi la garderobă după ce s-a sunat, ba ajungi cu o jumătate de oră mai devreme. Astã-seară, când m-am dus la TNB, la Ziua în care nu se cumpără nimic, s-a întâmplat cazul doi. Şi de fumat, câte ţigări să fumezi pe frigul de afară? Aşa că intru. Mă duc la garderobă şi în faţa mea, mai departe, se întrezăreşte ceva roşu. Ceva frumos şi familiar. Costumele din expoziţia Doinei Levintza, „De la schiţă la miracol“. Veştminte opulente, elegante, somptuoase, în linia inimitabilă a creatoarei. Omor în catedrală, Richard II, Portretul lui Dorian Gray împart spaţiul în grupuri de presiune. Estetică, desigur. Umplu spaţiul şi mai ales ochiul. Care sesizează, mai întâi şi mai întâi, frumuseţea. Apoi de undeva, din ceţurile memoriei, răsar şi personajele. De fapt, nu neapărat personajele şi în nici un caz situaţiile, ci dominanta spectacolului. Ce mai, impresia generală – aia care moare ultima!
În mijloc, deasupra unui costum, stă masca de Anubis a lui Marius Stănescu din Richard III. Mi-aduc aminte cum descria Stănescu uluiala din ochii englezilor când vedeau în CV-ul lui, la loc de cinste, „Câinele din Richard III“! „Care câine în Richard III?“ „Să fi fost lup?“, se întreba actorul. Ce rol, ce vremuri, ce splendoare de spectacol! Şi cum mai povestea Ducu Darie că s-a întrebat tot timpul cine e gagica aia frumoasă, cu corp graţios pentru ca la aplauze, când şi-a scos masca Stănescu, să exprime dezumflat „A, ia uite, e Ţiganu’, mă!“.
Lângă Câine, costumul roşu al lui Richard. Să fi văzut spectacolul de şase sau de şapte ori când eram studentă? La şcoală ne duelam cu replicile lui Richard. Colega mea, Adriana Teodorescu, scotea din mânecă artileria grea. Adică tonul jucăuş şi dulce al lui Marcel Iureş când spunea „Buckingham, eu am un plan. Îi tai capul“. Cam de câte sute de ori oi fi auzit/spus replica asta? Fiecare avea momentele lui preferate. Al meu era când lua foc mâna lui Richard. De şapte ori am văzut spectacolul, de şapte ori m-au luat palpitaţiile la scena aia. Şi nu de milă şi groază, ci pur şi simplu de emoţie. Mulţi actori m-au înfiorat, dar ca Marcel Iureş atunci… Summum de charismă. Incandescenţă, nu alta! Las’, că am tras şi un referat de vreo treisprezece pagini despre arhetipul focului în Richard III de mi-am adormit toţi colegii.
„Spectatorii sunt rugaţi să-şi ocupe locurile în sală…“ Reveria ia sfârşit. În foyer duduie o muzică bestială. Pulsează kilometri de energie în tine. În faţa mea, Eduard Gabia se mişcă pe ritm. Bâjbâi prin întuneric spre loc. Noroc cu luminile de la video. Pe scenă, o ziaristă şi un fotograf pun explozibil într-un mall. Aşa, ca statement împotriva societăţii de consum. Simona Cuciurianu povestea că ceea ce îi plăcuse la text e că parodiază moda protestelor. Şi că piesa norvegianului se mulează bine pe realitatea noastră. Unde o fi văzut ea geniul protestelor la „poporul nostru de mămăligari“, vorba scriitorului? O dată la douăzeci de ani se încinge tărâţa în noi şi atunci se stinge cu grăbire. Dar ea joacă bine, ca şi toţi colegii ei. Dansează, parodiază, construiesc din două vorbe şi trei mişcări personaje cu priză la public. Spectacolul curge în secvenţe tăiate rapid. Supereficienţă şi superdistanţare brechtiană. Cei din sală se amuză. Aplaudăm.
Ies şi mai arunc un ochi la Richard. Alt tip de spectacol, alt tip de retorică. Poveste, emoţii, crescendo, tot tacâmul. O capodoperă. Dar lumea s-a schimbat şi teatrul odată cu ea. De fiecare dată mă duc cu spaima că sensibilitatea mea nu mai e destul de proaspătă şi că va veni şi momentul când deliciile acestei arte or să treacă pe lângă mine. Dar faptul că TNB alătură două perioade atât de diferite, două estetici la poli opuşi e spre folosul tuturor. Chapeau bas!