Este nevoie ca intelectualii diasporei să nu fie doar somități adulate postum sau închise în „turnurile de fildeș” ale Universităților americane, ci să aibă o prestanță publică recunoscută, ca formatori de opinii, catalizatori în dezbateri publice, promotori ai spiritului românesc ca o resursă valoroasă pentru societatea adoptivă. Totodată, ei sunt necesari și în spațiul public românesc, ca personalități credibile și capabile de a face cunoscute perspectivele diasporei, experiența și problematica ei. Mulți dintre acești intelectuali își au sorgintea în primele generații de emigranți români care s-au confruntat cu dilema integrării sau a mimetismului față de cultura adoptivă.
Autor: Teodor StanApărut în nr. 592