{"id":994,"date":"2010-01-13T23:40:33","date_gmt":"2010-01-13T21:40:33","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=994"},"modified":"2010-01-10T16:53:16","modified_gmt":"2010-01-10T14:53:16","slug":"bagaje-pentru-paradis-in-memoriam","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/bagaje-pentru-paradis-in-memoriam\/","title":{"rendered":"Bagaje pentru paradis – In memoriam"},"content":{"rendered":"

Cartea romaneasca<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

In ultimii ani, Valeriu Cristea mai avea putini prieteni. Unii dintre cei mai dragi murisera; altii fugisera din tara in anii greu suportabili ai ceausismului. Iar dupa Revolutie, opiniile politice erau asa de patimase si divergente, inc\u00e2t s-au mai produs c\u00e2teva raciri de vechi amicitii si unele despartiri: temporare ori definitive.
\nCe insemna aceasta? Valeriu Cristea era acel soi rar de om care se indoieste (de nenumarate ori, metodic), dar nu se indoaie niciodata. Cu c\u00e2t faceai mai multe presiuni asupra lui, cu at\u00e2t mai mici erau sansele de a obtine de la el ceea ce asteptai. Timiditatea sa, sfiala proverbiala inveleau un material uman de consistenta pietrei, solidificat pe niste principii de la care nu abdica in ruptul capului. Cinstea sa era, de aceea, incomoda: mai putin pentru el, care crescuse cu ea, dar intr-un grad sporit pentru cei din jur, obligati sa-i accepte si sa-si asume codul sau moral. Greu, foarte greu… Greu sa-l convingi pe t\u00e2narul Cristea ca n-a facut bine solidariz\u00e2ndu-se cu un coleg de facultate, exmatriculat intr-o sedinta demascatoare din anii ’50. Imposibil, apoi, sa-l convingi pe Cristea sa intre, ca tot omul, in Partidul Comunist Rom\u00e2n. Greu sa-l faci sa fie internationalist in anii ’50, nationalist in anii ’80, socialist in timpul socialismului de stat si capitalist in plin si salbatic capitalism postrevolutionar!…
\nParca se eschiva programatic de la armonizarea profitabila cu mediul si cu epoca. Singularitatea si, finalmente, singuratatea lui s-au datorat si acestei repulsii aproape organice fata de semenii descurcareti, adaptabili, maleabili, conformisti cu mai multa sau mai putina gratie, oportunisti grosi si sofisti subtiri. \u201eTrecem unul pe l\u00e2nga altul, evit\u00e2ndu-ne, eu si un fost coleg de facultate, de asemenea scriitor: este at\u00e2t de evident ca nu vrea sa ma vada inc\u00e2t ii indeplinesc dorinta, fac\u00e2ndu-ma, la r\u00e2ndu-mi, ca nu-l vad; si d\u00e2ndu-mi seama, foarte mirat de descoperire, ca exact in situatia de acum, de \u00aboaie neagra\u00bb \u2013 m-am mai gasit o data, de mult, in 1959 (c\u00e2nd, afl\u00e2ndu-ma in anul IV, am fost dat afara din UTM si apoi exmatriculat…).\u201c
\nDupa decenii de munca, de truda, performanta si combustie intelectuala, Valeriu Cristea ajunsese la limita subzistentei. Spre deosebire de alti \u201edemofili\u201c cobor\u00e2nd din Mercedes-uri ultimul racnet sau din Jeep-uri care sa-i incapa, inv\u00e2rtindu-si pe m\u00e2na ceasul si bratara de aur, el chiar era de st\u00e2nga, o st\u00e2nga crestina, nu ateista; si chiar era sarac. \u201eNu se poate ca nimeni sa nu vada \u2013 imi spun uneori, c\u00e2nd imi este mai greu, cu speranta ca adevarul va iesi p\u00e2na la urma la iveala \u2013 ca dupa decembrie 1989 nu mi-am schimbat masina si nici macar nu mi-am cumparat, in sf\u00e2rsit, si eu una, ca nu-mi construiesc o casa de vacanta la tara, ca nu mi-am inlocuit usa apartamentului cumparat in rate de la stat, in urma cu 20 si ceva de ani, cu una noua, din lemn sculptat, mai trainica si mai frumoasa, ca nu mai plec vara din Bucuresti in concediu si ca in Occident razbat rareori si cu greu, ca tot eu imi fac aprovizionarea si tot eu imi bat covoarele… Nu se poate ca nimeni sa nu observe toate acestea si ca nici macar vecinii, fie doar in sinea lor, pentru ei, sa nu traga concluzia cea dreapta.\u201c Nu-l interesau deloc banii, il lasau rece valorile materiale. Tinea numai la acele obiecte cu o anumita rezonanta afectiva. Fascinat de spatiile inchise, isi facuse din camera de lucru unul familiar-odihnitor, intim, uit\u00e2ndu-se aproape cu duiosie la un tablou (nereusit) de demult si m\u00e2ng\u00e2ind un presse papier la fel de ur\u00e2t, care insa lui ii spunea ceva. Ceva important.
\nSa nu se inteleaga, de aici, ca era vreun ascet, vreun pustnic ratacit in forfota urbana. Dimpotriva, ii placeau enorm unele feluri de m\u00e2ncare, bea cu delicii un vin bun sau o bere rece, era un microbist impatimit si-ti punea intrebari incuietoare despre cutare meci si nu stiu ce echipa de aur, era cinefil si indragostit de muzica, inota corect si juca table sau fotbal cu nasturi magistral. Era un om intreg, dar cu laturile si dimensiunile personalitatii rotite, mereu, in jurul unei axe morale. De oriunde porneai, ajungeai inevitabil la ea \u2013 si, fara sa se numere printre acei eticisti antipatici, cu morala mereu in gura si cu gesturi largi, Valeriu Cristea era un om pentru care adevarul exista, si nu trebuia nicicum ocolit. \u201ePetru Dumitriu cel de dinainte de 1960 s-a aflat la antipodul a doua tipuri de oameni: al celor care nu s-au dat pe brazda (Ion Vinea) si al celor convinsi (Paul Georgescu). Ambele atitudini, repet: ambele sunt preferabile duplicitatii perfecte in care Petru Dumitriu s-a complacut. Duplicitate care atinge apogeul in episodul rugaciunilor mentale \u00abrostite\u00bb in \u00abaltarul\u00bb oricarei sedinte \u2013 prezidiul: Fiindca vorbeam despre rugaciune… am ajuns sa ma rog sez\u00e2nd in prezidiu la sedinte, nu de partid \u2013 ca eu n-am fost membru de partid \u2013 dar in sedinte de munca cu muncitorii de la Canal s.a.m.d. Si sedeam in prezidiu si nici nu inchideam ochii si ma rugam: \u00abDoamne, iarta-ma pentru ce fac in clipa asta.\u00bb Pasajul acesta mi s-a parut de-a dreptul fantastic si de cum l-am citit am avut o prompta, neechivoca reactie negativa. Mi-a trebuit insa ceva timp ca sa-mi argumentez reactia: e inadmisibil, e scandalos, e o blasfemie sa te rogi in timp ce pacatuiesti, in timp ce furi, ucizi, te prostituezi. Iar a accepta sa prezidezi asemenea sedinte inseamna a fi in greseala. Te poti ruga, sincer cait, dupa, ca sa ti se ierte pacatul, ca sa te izbavesti etc. Daca vorbesc cu oarecare aprindere despre aceste probleme e pentru ca Petru Dumitriu e credincios, iar eu incerc din rasputeri si de multa vreme sa devin unul. E o discutie, ca sa zic asa, in familie.\u201c
\nNumai intr-un sens ironic era Valeriu Cristea din aceeasi familie cu Petru Dumitriu. El a fost toata viata de partea \u201eumilitilor si obiditilor\u201c, a celor slabi si sarmani, un \u201epropagandist al milei\u201c intorc\u00e2ndu-si sarcasmele catre reduta egoismului omenesc, vai!, at\u00e2t de omenesc\u2026 La antipodul unui scriitor ca Nicolae Breban, care tematizeaza si proiecteaza epic raporturile de forta, fiind fascinat de dominatia \u201estap\u00e2nilor\u201c asupra \u201eslugilor\u201c, Valeriu Cristea empatiza tocmai cu cei loviti, batuti, calcati in picioare, cu victimele precizate sau anonime. Era de partea celor invinsi, nu a invingatorilor; a celor \u201eprosti, dar multi\u201c, nu a celor c\u00e2tiva \u201ealesi\u201c.
\nAcestea erau convingerile lui, usor de inteles, greu de clatinat. In ultima vreme, ajunsese intr-o adevarata spirala a milei: nu mai putea iesi din casa fara sa le dea ceva de m\u00e2ncare c\u00e2inilor vagabonzi. Era constient de situatiile ridicole in care intra, c\u00e2nd scotea, din loc in loc, c\u00e2te un c\u00e2rnat sau o bucata de salam din geanta, pentru a le proiecta in g\u00e2tlejul unui maidanez; dar i se fr\u00e2ngea, pur si simplu, inima c\u00e2nd se uita in ochii unui c\u00e2ine de pripas. Nu putea sa faca altfel, nu putea trece mai departe.
\nIar acasa, il asteptau pisicile: cei doi motani care i-au luminat ultimii ani, prietenii cu blana si cu suflet care nu l-au dezamagit niciodata. \u201e\u00abPrietene, prietene cu blana\u00bb, ii spun adesea \u2013 in penuria asta, postrevolutionara, de prieteni bipezi \u2013 mai degraba cu seriozitate dec\u00e2t glumind, cu simpatie si sincer respect, motanului cel mare.\u201c \u201eSimple coincidente? Nu cred. Odata, culc\u00e2ndu-ma impovarat de obligatia de a da a doua zi de dimineata (nu-l mai puteam am\u00e2na) un telefon de refuz, extrem de neplacut (si acum, la batr\u00e2nete, a spune cuiva, oricui \u00abnu\u00bb ma costa cumplit) motanul cel mare a dormit l\u00e2nga mine toata noaptea, lipit de omul necajit care eram. Nici inainte, nici dupa aceea nu s-a int\u00e2mplat asa ceva. Altadata \u2013 un adevarat eveniment in ultimii ani \u2013, intorc\u00e2ndu-ma acasa cu o veste buna pentru Doina, pentru noi si neput\u00e2ndu-ma stap\u00e2ni sa nu i-o impartasesc pe loc, acelasi a inceput brusc sa se agite, sa alerge, sa se \u00abjoace\u00bb d\u00e2nd semne evidente de bucurie. Ca si cum ne-ar intui starile, incearca, uneori, sa ne consoleze, alteori sa participe la momentele noastre bune. Nu degeaba il \u00abcheama\u00bb Pitu cel Mare si Bun.\u201c
\nPe Pitu cel Mare si Bun i-l adusesem, c\u00e2ndva, mic, speriat si urecheat; celalalt, Galbenus, se lipise de familie pe parcurs, compens\u00e2ndu-si traumele din copilarie printr-o vesela obraznicie, care ni-l facea drag. Pitu era inteligent, sensibil si distins, ca un aristocrat cazut intre plebei. Intelegea imediat si uita greu; avea, in comportament, o doza de ironie si comunica pe mai multe frecvente cu Valeriu Cristea. Galbenus, in schimb, era mai de la tara la propriu si la figurat: un motan dintr-o bucata, zapacit si prostut, cu gesturi necugetate si memorie scurta. La cea mai usoara palma, Pitu se jignea; la Galbenus, puteai sa bati ca la fasole (evident, nimeni n-a facut asa ceva), ca nu punea la inima. \u201eDemnitatea distanta a motanului cel mare ma complexeaza. Degeaba ma \u00abprostesc\u00bb in fata lui, incerc\u00e2nd sa-i storc un strop de bunavointa: ram\u00e2ne imperturbabil. Si totusi stie sa fie, c\u00e2nd trebuie, si tandru: c\u00e2nd il m\u00e2ng\u00e2i in timp ce doarme pe un scaun \u2013 imi \u00abraspunde\u00bb, iar c\u00e2nd ma revede, dupa un interval de absenta, ma \u00absaluta\u00bb.\u201c Personalitatile diferite ale celor doi motani se vedeau, foarte clar, si in comportamentul lor la drum de spital. De fiecare data c\u00e2nd l-am dus la clinica Ilioara, Galbenus statea cu capul afara din geanta, zbat\u00e2ndu-se incontinuu si fac\u00e2ndu-ma sa-l trag pedagogic de urechi. Pitu, insa, de o cumintenie exemplara, statea nemiscat in geanta p\u00e2na ajungea la destinatie. Asupra motanului mai mic, nici anestezicul nu avea efect; continua sa miorlaie indecent, de parca era transat in bucati. Motanul cel mare suporta totul intr-o deplina, frumoasa tacere, dupa care reintra cuminte in culcusul sau cu toarte. Abia c\u00e2nd, la intoarcere, urcam scarile spre apartamentul nostru de la etajul doi, Pitu incepea sa se miste in fundul gentii. Simtea ca a ajuns acasa. Casa lui si a noastra.
\nDupa moartea lui Valeriu Cristea, in martie 1999, cei doi motani n-au mai trait nici ei mult. Au murit aproape in graba, unul dupa altul, ca si cum ar fi vrut sa demonstreze ca nu pot fi despartiti de cel ce-i iubise at\u00e2t. Si care, printr-o anume imagine personala si personalizata a paradisului (indemnat si de exemplul lui Berdiaev, care nu concepea raiul fara pisica lui), le oferise sansa de a ajunge intr-o supra-lume facuta dupa chipul si inima lui Valeriu Cristea. \u201e… paradisul e pavat nu cu intentii bune, ca iadul, ci cu trairi si fiinte bune, (…) el constituie chiar totalitatea acestor trairi si oastea acestor fiinte ridicate la cer, posibilitatea de a trai vesnic in cele mai luminoase momente si spatii lumesti. Raiul ar fi prelungirea si insumarea cr\u00e2mpeielor de rai din timpul vietii, amfora reconstituita din cioburi; raiul ar fi asemenea unei locuinte frumoase, dar in care trebuie sa te muti cu \u201emobila\u201c ta; sau: o constructie ridicata exclusiv din prefabricate (pam\u00e2ntesti). Daca Dumnezeu ne va darui altul mai bun, cu at\u00e2t mai bine. Deocamdata insa, nu-mi pot imagina un rai mai bun!\u201c
\nPrietenii cu blana nu puteau lipsi din acest cadru: at\u00e2t de diferiti, dar la fel de iubiti, ei s-au dus dupa stap\u00e2nul lor. Ma concentrez putin, numai putin, si mi-l inchipui pe Valeriu cum va fi urcat, cu c\u00e2te o geanta in fiecare m\u00e2na, treptele spre Paradis.<\/p>\n

Fragmentele redate intre ghilimele sunt extrase din ultimul volum antum al lui Valeriu Cristea, aparut in 1997 la Albatros: Bagaje pentru paradis. Textul de fata a mai fost \u2013 si va mai fi \u2013 publicat.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cartea romaneasca In ultimii ani, Valeriu Cristea mai avea putini prieteni. Unii dintre cei mai dragi murisera; altii fugisera din tara in anii greu suportabili ai ceausismului. Iar dupa Revolutie, opiniile politice erau asa de patimase si divergente, inc\u00e2t s-au mai produs c\u00e2teva raciri de vechi amicitii si unele despartiri: temporare ori definitive. Ce insemna… Cite\u0219te mai mult »Bagaje pentru paradis – In memoriam<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[564,563],"class_list":["post-994","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-bagaje-pentru-paradis","tag-valeriu-cristea"],"views":1744,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/994","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=994"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/994\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=994"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=994"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=994"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}