{"id":9929,"date":"2011-12-06T15:53:06","date_gmt":"2011-12-06T13:53:06","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9929"},"modified":"2014-06-10T13:25:40","modified_gmt":"2014-06-10T11:25:40","slug":"eugen-negrici-%e2%80%93-70","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eugen-negrici-%e2%80%93-70\/","title":{"rendered":"Eugen Negrici \u2013 70"},"content":{"rendered":"

\u201eCare sluga nu a visat sa \u00eembrace macar o data camasa de zale a stap\u00e2nului\u201c<\/strong>
\nEUGEN NEGRICI \u00een dialog cu CORNELIA MARIA SAVU<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

Cornelia Maria Savu: Ce iluzii v-ati facut, domnule profesor Eugen Negrici, acum doua decenii, fata cu evolutia criticii literare autohtone \u00een deplina libertate? Care dintre ele mai stau \u00een picioare si care sunt cele pe care, vorba c\u00e2ntecului, le-ati \u201epierdut?\u201c<\/em><\/strong>
\nEugen Negrici: <\/strong>Cine n-a avut atunci, dupa Revolutie, sperante nebune si cine nu le-a vazut apoi \u00eendepart\u00e2ndu-se umilite? \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c s-a nascut tocmai ca o consecinta a pierderii iluziilor mele de nou \u00eenceput de drum. Indolenta noastra psihica, inertia vechilor scheme consolidate, relaxarea posttraumatica, iesirea din ecuatie a aliatului, adica a publicului extenuat de senzationalul presei si de confuzia stirilor au fost mai puternice dec\u00e2t dorinta de primenire.
\nAm crezut \u00eentr-o schimbare vizibila de optica si de habitudini si am sperat ca spiritul critic sa se radicalizeze si sa se situeze cu orice pret \u00een sinceritate. Nu am avut \u00eensa parte, imediat dupa \u201990, nici macar de o explorare rece si precisa a peisajului bolnav al literaturii din comunism. Av\u00e2ntul revizuirilor s-a domolit neasteptat de repede, diagnosticele conjuncturale si interpretarile inertiale ale istoriilor literare nu au fost repuse \u00een discutie, nivelul \u00eensusi teoretic al cercetarilor a ramas cam acelasi cu cel din anii 70. Chiar renunt\u00e2nd la meseria de cronicar literar, inductorii de opinie ai anilor 70 si 80 au continuat sa fie, ca sa zic asa, prezenti si influenti, caci ierarhiile, sistemul de valori, tipul de critica, modalitatile de abordare si de \u00eentelegere a fenomenului literar au fost adoptate de fostii lor studenti, azi comentatori literari cu vise de inductori.
\nAm constatat cu dezgust cum, dupa surprinzator de putin timp, coteriile, sistemul clientelar, gastile literare au reaparut si cum conducatorii de reviste s-au straduit sa refaca sau sa mimeze polarizarea culturii, de parca de ea era nevoie acum. Editurile \u00een competitie tind sa-si arondeze criticii literari talentati care cu greu vor izbuti sa-si pastreze libertatea optiunilor, daca vor putea si vor mai dori.
\nStarea \u00eensasi a literaturii de creatie amenintate de concurenta strivitoare a \u201eculturii\u201c divertismentului va activa din nou, a c\u00e2ta oara \u00een istoria noastra, sentimentul difuz al primejdiei, declans\u00e2nd mecanismul psihologic de compensare-idealizare (de care m-am ocupat \u00een \u201eIluzii\u201c), anemiind spiritul critic si \u00eenmultind cronicile complezente.<\/p>\n

C.M.S.: La sf\u00e2rsitul anilor ’90, o imagine i-a contrariat puternic pe scriitori, cititori si cred eu, si pe nu putini critici literari (macar europeni). Este vorba despre imaginea de pe prima pagina a lui \u201eDer Spiegel\u201c, \u00een care Marcel Reich-Ranicki, papa al criticii literare germane, se chinuia sa rupa, la propriu, o carte mai putin reusita a lui G\u00fcnter Grass. Forta dezlantuita a criticii literare versus un laureat al Premiului Nobel pentru literatura…<\/em><\/strong> Nu dupa multa vreme, \u00een fata noilor carti ale aceluiasi scriitor, Marcel Reich-Ranicki s-a \u201erevizuit\u201c, ba chiar l-a si aparat dupa dezvaluirile facute \u00een \u201eDecojind ceapa\u201c. Cum stam noi la capitolul \u201erevizuiri\u201c?<\/strong><\/em><\/p>\n

E.N.: <\/strong>Povestindu-mi, cu fiorituri si exclamatii, acum c\u00e2tiva ani, episodul cu molestarea cartii lui Grass, Alex Stefanescu nu-si putea stap\u00e2ni entuziasmul. Cred ca mai toti criticii de \u00eent\u00e2mpinare au oftat atunci nostalgic dupa o astfel de postura jupiteriana cu cortegiul ei de fulgere cu tot. \u00centre noi si numai \u00eentre noi fie vorba, care sluga nu a visat sa \u00eembrace, macar o data, camasa de zale a stap\u00e2nului, sa-i calareasca armasarul si sa rasp\u00e2ndeasca \u00een jurul lui spaima si admiratie? Banuiesc ca, la vederea copertii lui \u201eDer Spiegel\u201c, nu putini critici tineri au pus de un model, fireste un model de critic european, uit\u00e2nd ca au avut unul la \u00eendem\u00e2na. Ce are a face ca Nicolae Manolescu nu rupea carti \u00een direct la televizor? El oricum rasp\u00e2ndea spaima si admiratie, agit\u00e2nd spada sc\u00e2nteietoare a cronicii lui literare, care a \u00eentemeiat destine si a descapat\u00e2nat impostori. Puterea lui a fost una exceptionala, dar posibila au facut-o nu at\u00e2t talentul \u2013 evident si el \u2013 c\u00e2t conjunctura politica. Polarizarea culturii, o cultura literaturocentrica, ba chiar criticocentrica, a facut ca fiecare gest al criticului sa para \u00eencarcat de intentii politice. O palma pe obrazul unui slugoi ceausist cu pretentii de literat parea o palma pe obrazul dictatorului. Promovarea unei valori veritabile razbuna constiinta noastra, umilita de un regim care ignora ab initio valorile veritabile.
\nRevenind la gestul lui Marcel Reich-Ranicki, care \u00eeti permitea sa rupa, \u00eentr-un regim democratic si sub zodia postmodernismului, o carte neizbutita a unui premiat Nobel, el nu-mi inspira nici maretie, nici curaj. Este fie reflexul temperamental al unei deceptii \u00een iubire (slabiciunea de-o clipa a partenerului \u00een scena), fie izbucnirea cabotina a orgoliului vesnicului figurant care e criticul, fie o proba de rigoare nemteasca nemiloasa. Astfel de gesturi sunt de regula regretate dupa o analiza la rece a situatiei, din care rezulta cine esti si de ce depinzi. Te \u00eentorci la atitudinea \u00eenteleapta de a te multumi cu ce ai si cu ce ti se ofera, renunt\u00e2nd la utopia progresului ne\u00eentrerupt al procesului de creatie care ne face sa uitam ca si Homer doarme uneori. De altfel, \u00eentr-o literatura t\u00e2nara, vesnic amenintata ca a noastra, cu putine valori recunoscute si cu doar c\u00e2teva decenii de evolutie, hai sa zicem, normala, un radicalism de acest fel, care vizeaza mari scriitori aflati \u00een momente de deruta e, ca sa zic asa, neavenit.
\nNicolae Manolescu a facut praf o carte de poezii a lui Nichita Stanescu, provoc\u00e2nd uimire, nu pentru ca era slaba ci pentru ca Nichita, \u00een remarcabila lui inconstienta, cochetase cu partida ceausista a scriitorilor.
\nC\u00e2t priveste problema adevaratelor, necesarelor revizuiri, ele ar merita atentia vigilentei voastre reviste. Caci la noi mistica verdictului definitiv e \u00eenca prezenta \u00een spiritul si cugetul criticilor si istoricilor literari. Poti numara pe degete cazurile de revizuire \u2013 nu o revizuire conjuncturala sau sentimentala, ci una care sa tina seama de schimbarea orizontului de asteptari. Nu am raspuns niciodata la chestionarele revistelor referitoare la primele zece carti de poezie, de proza etc. scrise de rom\u00e2ni de-a lungul timpului. Am mizat toata viata pe receptare si pe schimbarea de optica, singurele lucruri interesante \u00een destinul unei carti.<\/p>\n

C.M.S.: ,,Rezistenta prin cultura\u201c \u00een comunism a devenit loc comun \u00een dezbateri, talk-show-uri, polemici etc. \u00een ultimii douazeci de ani. Aparut, la noi, prin ricoseu, \u00een restul Europei de Est. V-ati exprimat parerea despre acest subiect arzator \u00een cartea \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c (un bestseller mult premiat), care v-a atras \u2013 nici nu se putea altfel \u2013 laude si anticipatii deopotriva de puternice. Subiectul nu e, \u00eensa, nici pe departe unul clasat. Fata \u00een fata cu divertismentul \u00een ascensiune furibunda cu globalizanta cultura de supermarket dublata de cenzura economica a unei crize pe cale sa se cronicizeze, \u201erezistenta prin cultura\u201c (ca ultima reduta a culturii critice) revine \u2013 a alta iluzie, oare? \u2013 \u00een actualitate. Ce putere (mai) are critica literara \u00eentr-o astfel de batalie?<\/em><\/strong><\/p>\n

E.N.: <\/strong>Marturisesc ca \u00eemi ies din fire ori de c\u00e2te ori aud, pronuntat cu emfaza, suspect de des si \u00een legatura cu situatia noastra din comunism, cuv\u00e2ntul \u201erezistenta\u201c. El \u00eemi aduce \u00een memorie jalnica \u201erezistenta\u201c franceza din anii ocupatiei Parisului, idealizata din nevoia de eroi de… dupa.
\n\u201eRezistenta prin cultura\u201c e o formula flatanta, care rezulta dintr-o comprimare a etapelor si dintr-o imagine ofensiva, nu prea onesta, a raporturilor cu Puterea. De c\u00e2ta rezistenta prin cultura era capabila intelectualitatea noastra \u00een anii ocupatiei sovietice si \u00een genere \u00een primul deceniu bolsevic, c\u00e2nd cultura era complet ideologizata si c\u00e2nd spaima si teroarea absoluta au facut imposibil samizdatul si i-au \u00eempins pe scriitorii ramasi \u00een afara puscariilor sa-si ascunda sau sa-si arda manuscrisele. \u00cen astfel de conditii (\u00een care s-a creat, sa nu uitam, si o cultura socialista, cu intelectualii ei cu tot), sa spui ca ai rezistat prin cultura e ca si cum l-ai auzi pe cel de iese la mal, plin de rani \u00eens\u00e2ngerate, mai mult mort dec\u00e2t viu, dintr-un fluviu african, colcaind de crocodili, strig\u00e2nd ca le-a rezistat eroic \u00eenot\u00e2nd. \u00cen Rom\u00e2nia comunista noi nu am rezistat ci am \u00eencercat sa ne afirmam cu c\u00e2t mai putine concesii, folosind slabiciunile stap\u00e2nului, \u00eengaduinta lui de moment, conjuncturile de tot soiul, coridoarele libere, \u201eles convenances du temps\u201c, cum ar fi spus Julien Sorel.
\nAstazi, \u00eensa, ceva e diferit. Chiar supusi, cum suntem, conditiilor cenzurii economice si puterii banului, avem libertatea nu numai de a ne indigna ci si de a face ceva. Visez si astazi la un grup puternic si \u00eend\u00e2rjit de tineri intelectuali care sa capete sentimentul ca reprezinta altceva, uniti cum sunt prin iubirea fata de cuv\u00e2nt. Ei nici n-ar fi nevoiti sa se izoleze prin paduri, \u00eenvat\u00e2nd textele cartilor, ca \u00een \u201eFahrenheit 451\u201c…<\/p>\n

C.M.S.: Dupa 1990 au aparut la noi c\u00e2teva istorii literare care au facut sa curga valuri de cerneala, de pixeli, daca vreti, pro si contra. \u00cen buna traditie a paradoxurilor rom\u00e2nesti, nu putini dintre cei ce considera genul depasit, de \u00eenlocuit imediat cu dictionarele si enciclopediile (rod al unei munci \u00een echipa) le-au elogiat. E\u00a0 adevarat, \u00eensa, ca si corul celor care considera istoriile acestea anacronice, \u00eenca de pe vremea lui Pierre de Boisdeffre, s-a facut destul de bine auzit. Exista iesire din aceasta dilema? Mai au viitor astfel de istorii literare?<\/em><\/strong>
\nE.N.: <\/strong>Am scris pe larg \u00een \u201eIluzii\u2026\u201c despre chestiune si titlul unui capitol de acolo (\u201eIstoria literaturii rom\u00e2ne ca liber nobilitatis si argument identitar\u201c) mi se pare rezumativ. Nu este cazul sa prelungesc seria de consideratii sceptice \u00een legatura cu neputintele si confuziile profitabile, cu ambitiile nobile si desarte ale istoricilor literari care pretind ca vor sa \u00eenregistreze evolutia literaturii exclusiv ca arta producatoare de valori artistice. Si asta c\u00e2nd se stie ca valorile sunt perisabile si literatura e un simplu construct, c\u00e2nd linia de demarcatie \u00eentre arta si non-arta e imposibil de stabilit, c\u00e2nd literaritatea a devenit fluida iar conceptul de arta, notiunea de frumos si definitia esteticului au fost puse \u00een \u00eencurcatura \u00een secolul XX. Sustin si astazi ideea ca istoriile acestea, spre a fi oneste si pregatite pentru orice schimbare ulterioara de optica, s-ar cuveni sa nu aiba pretentii axiologice, sa consemneze cronologic orice manifestare culturala, orice produs intelectual scris, las\u00e2nd, astfel, o sansa oricarui text. Autorii din spita harnica si stimabila a \u201edocumentaristilor\u201c ar putea sa scrie astfel de istorii cuminti (istorii ale literaturii, nu istorii literare), ferite de inconsecvente, de primejdii, b\u00e2lb\u00e2ieli gnoseologice si tentatii protocroniste. Numai ca nimeni si nimic nu-i va putea opri pe cei ce se vor continuatorii lui Calinescu sau pe cei ce viseaza sa comita un act cultural pe masura, sa scrie sau sa \u00eesi \u00eenchipuie ca scriu istorii urmarind \u201elinia de creasta\u201c a valorilor artistice pe criterii strict estetice. Sa fim, \u00eensa, cinstiti: e si greu sa lasi sa se astearna praful peste miile de cronici scaparatoare publicate \u00eentr-o viata, fara sa le str\u00e2ngi sub o coperta, sa le dai o ordine si o organizare.<\/p>\n

C.M.S.: Multi dintre tinerii critici literari care s-au afirmat \u00een ultimii ani v-au fost studenti, masteranzi si doctoranzi. E un moft, e o fronda, e o adecvare la vremuri, e \u00eengrijorator sau e \u00een firea lucrurilor faptul ca multi dintre ei refuza calitatea de critic literar si se prezinta drept jurnalisti culturali? Stiu ei ceva ce \u00eenca nu se recunoaste despre evolutia domeniului?<\/em><\/strong><\/p>\n

E.N.: <\/strong>Trebuie sa spun \u00eent\u00e2i un lucru nu usor de spus de cei din generatia mea. Tinerii acestia (ma refer mai ales la cei formati \u00een anii c\u00e2nd, la Litere, \u00eenca se mai dadea examen de admitere) sunt mai bine instruiti dec\u00e2t cei ce \u00eencepusera, la jumatatea anilor \u201860, sa scrie critica de \u00eent\u00e2mpinare. Se descurca \u00een c\u00e2teva limbi, sunt calatoriti, au acces la orice carte si orice informatie si, pe deasupra, sunt mai \u00eentelepti. Au pierdut iluzia puterii absolute a criticului literar \u00eempartasita \u00een comunism de mai toti semnatarii de articolase. Sunt probabil constienti de agonia spiritului critic \u00een comunism, de experienta dezamagitoare a criticilor epocii, obligati la concesii de durata si la simpatii de moment, istoviti de campaniile de promovare a \u201e\u00eendraznetilor\u201c si de aparare a oprimatilor, care au favorizat aparitia unor glorii false si au dezorientat pe cititori. C\u00e2nd experienta istorica te \u00eempinge sa ai \u00eendoieli asupra actului salubru al criticii, c\u00e2nd esti constient, acum, de relativitatea valorii (despre care le-a vorbit pe la cursuri si Eugen Negrici) e de bun-simt sa te numesti, cu onestitate, jurnalist cultural. E o modestie pe masura importantei pe care o are astazi literatura, un fapt cultural printre altele asemenea.<\/p>\n

C.M.S.: Sunteti, dupa stiinta mea, domnule profesor, singurul critic si istoric literar contemporan (de la noi) care practica v\u00e2natoarea. Ba chiar, sunteti recunoscut ca un as \u00eentr-ale cinegeticii. Cu umorul special ce va caracterizeaza si pe care prietenii, dar si cei mai putini prieteni vi-l recunosc, va place sa afirmati \u201eeu ram\u00e2n cu fazanii mei!\u201c. Cum ati ajuns \u00een stap\u00e2nirea acestei pasiuni? Cum o scoateti la capat cu fazanii (de toate felurile!)? Cum se vede viata literara autohtona prin catarea armei v\u00e2natorului?<\/em><\/strong><\/p>\n

E.N.: <\/strong>M-am hotar\u00e2t sa nu vorbesc mai mult dec\u00e2t trebuie despre v\u00e2natorile mele. Nici nu stii c\u00e2t de superstitiosi sunt cei din acest neam barbar al meu. Mi-e teama ca-mi piere norocul si voi intra \u00een tagma celor ocoliti de prieteni pentru ca nu mai au \u201etriste\u201c (adica noroc la v\u00e2nat). Ofer revistei c\u00e2teva fotografii. E vremea sa ne visam, urmarind pe c\u00e2mpii cheta prepelicarilor, caci, draga Cornelia, m-ai haituit cu \u00eentrebarile tale intelectuale. \u00cemi ceri pe deasupra sa \u00eenmultesc seria analogiilor dintre actul critic si cel cinegetic: goana dupa cartile de interes, cheta, apropierea, presimtirea primelor semne ale valorii, luarea \u00een catare, identificarea si tintuirea \u00eentr-o formula, descifrarea hermeneutica a urmelor, formula finala, ca sunetul unui foc de arma, ecoul reverberat al acestuia, care atrage atentia asupra tintasului care, la r\u00e2ndul lui, devine tinta unui interviu. Nu ma privi ca pe un \u00eensetat de s\u00e2nge, un rasp\u00e2nditor de moarte, caci daca ma g\u00e2ndesc bine, expresivitatea involuntara salveaza specii \u00een disparitie, reface capacitatea de regenerare, reda culoarea blanurilor invadate de molii si face opera ecologica.<\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

O ora de 45 de minute<\/strong><\/p>\n

MIHAI IOVANEL<\/strong><\/p>\n

Ca profesor, Eugen Negrici e o pasare rara. Prilejurile de a-l vedea \u00een actiune nu coincid \u00eentotdeauna cu mediocra regularitate promisa de orarul facultatii. Pe holurile de la Litere, aparitia lui elastica si ciolanoasa, compens\u00e2ndu-si \u00eenaltimea printr-o usoara aducere din umeri, are totusi un caracter frecvent: desi relativist si sceptic, profesorul \u00eentelege totusi sa-si faca datoria prezent\u00e2ndu-se la serviciu. Restul \u2013 cum ar fi prezenta la cursuri \u2013 tine \u00eensa de factori mai volatili. Unii studenti se lauda ca l-au vazut, de-a lungul unui semestru, doar de doua ori. Eu l-am avut profesor la masterat si, mai norocos, l-am ascultat \u00een cinci r\u00e2nduri. <\/strong><\/em>
\nDesi paseste saltat, Eugen Negrici intra \u00een sala de curs cu o anume dificultate, ca si cum s-ar \u00eempotrivi unui magnetism de respingere. Conflictul acesta are o natura interioara si o geometrie aproape clasica,\u00a0 disputata \u00eentre componenta sociala, conviviala, \u201eolteneasca\u201c a caracterului si o compulsiune depresiva perfect simetrica. Contradictiile sunt lucrurile cel mai usor de observat \u00een cazul sau, at\u00e2t biografic c\u00e2t si bibliografic. \u00cen Negrici \u00eencap at\u00e2t patetismul etic foarte axiomatic din \u201eLiteratura rom\u00e2na sub comunism\u201c c\u00e2t si relativismul hedonist din trilogia formata din \u201eExpresivitatea involuntara\u201c, \u201eFigura spiritului creator\u201c si \u201eImanenta literaturii\u201c (\u00een care raportul dintre literatura si critic era reconfigurat dinspre obiect \u00eenspre subiectul receptor anarhizant canonic, \u00eenspre subiectul producator si \u00eenspre contextul receptiv care recreeaza obiectul); criticul compromisurilor facute de cronicari si prefatatorul at\u00e2tor poeti inexistenti; cel care participa la v\u00e2natorile stabilor olteni de dinainte si anticomunistul radical; ascetul si seducatorul; profesorul de provincie refugiat \u00een literatura veche pentru a se feri de sinonimia \u00eentre compromis si mainstream si lansatorul amabil de trasnai editoriale; cel care condamna trista previzibilitate a criticii si cel care la doua lansari succesive, cu volume distincte, ale unui autor tine acelasi discurs; autorul unei constructii str\u00e2nse si poate perfecte precum \u201eSistematica poeziei\u201c si eterogenia las\u00e2nd pe ample portiuni impresia de \u00eencropeala jurnalistica din \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c; stilisticianul (adica, vai, \u201elingvistul\u201c) si posesorul unui gust impecabil; inginerul care desface literatura \u00een bucati, pentru a vedea cum functioneaza de la origini (\u00een dublu sens: istoric si genetic) p\u00e2na \u00een prezent, si autorul care iubeste descarcarea de \u201einefabil\u201c produsa de poezie p\u00e2na \u00eentr-at\u00e2t \u00eenc\u00e2t inventeaza mijloace noi de a o produce; raportul direct proportional dintre ezitarea (i-as zice lenea) \u00een fata mesei de scris si numarul considerabil de carti fundamentale totusi scrise (fiecare carte este, \u00een domeniul ei, inconturnabila). \u00cen toata aceasta adunare de contractii (care este mai putin a operei si mai mult a personalitatii \u2013 \u00een sensul clasic pe care noi l-am pierdut odata cu distinctia moderna dintre text si autor), unitatea e \u00eensasi o dialectic\u00e3 a contradictiilor. O imagine sugestiva a ei poate fi culeasa din orice cadru al emisiunii pe care Eugen Negrici a moderat-o o vreme la TVR Cultural. Cine a urmarit-o va fi observat un Negrici melancolic si absent, care parca astepta ca invitatii sa-i puna \u00eentrebari ori sa-i st\u00e2rneasca interesul \u2013 si parea contrariat ca aceasta nu se \u00eent\u00e2mpla. Pe de alta parte, aflat \u00een studioul altei emisiuni, moderate de altcineva (Daniel Cristea-Enache, de pilda), face spectacol, ca vorbitor irezistibil.<\/p>\n

\u2026\u00cen sala de curs, \u00een primele minute dupa stabilizarea la catedra (mai mult o masa), profesorul vorbeste fara chef, ca si cum ar face un efort sa se convinga de faptul ca merita sa deschida gura. Pare obosit, sastisit, nemultumit de ceva care l-a urmarit, invizibil, prin aer. Felul sau de a rosti vorbele nu se potriveste cu stilul cunoscut din carti. Daca \u00een scris e foarte livresc, de o calofilie old school ce foloseste pluralul majestatii si strabate lungi fraze prin acrobatii ce pot aminti un travelling de Truffaut, \u00een expresia orala Negrici este mult mai colocvial, adres\u00e2ndu-se prin c\u00e2te un \u201ema\u201c care inspira o comunicare simpla si fara farafast\u00e2curi. Travaliul acestei comunicari sta sub semnul sinceritatii si al lipsei de artificiu. Z\u00e2mbeste foarte simpatic, linia gurii fac\u00e2nd un compromis smecher \u00eentre barbia ferma, foarte masculina, si cautatura cam melancolica, dar daca spui prostii se uita ur\u00e2t (o colega i-a pus o \u00eentrebare nu foarte inteligenta \u00een holul facultatii, si Negrici, fara nici un cuv\u00e2nt, a lasat-o acolo sa astepte raspunsul). Lipseste cu totul acea metafizica de natura involuntar lirica prin care multi dascali de literatura \u00eesi umfla vorbele sau c\u00e2stiga timp. Profesorul frunzareste un ceaslov \u00een care a pus semne si se opreste asupra unei poezii. Invita o studenta sa o citeasca. Studenta o citeste cu patos. Negrici asculta nemultumit: \u201eNu asa, ma\u201c. Dupa ce se mai uita o data, malitios dar z\u00e2mbind, pe sub ochelarii care-i stau pe la jumatatea nasului, ancorati pentru lectura, profesorul \u00eencepe sa citeasca, alb sau mai cur\u00e2nd gri. Este o cunoscuta poezie de Blaga, pe care o parcurge cu o oarecare uimire prudenta, ca si cum ar gusta pentru prima data ceva exotic \u2013 sepie sau caracatita. Dupa c\u00e2teva versuri se opreste si pufneste nervos: \u201eMa, c\u00e2t e de previzibil. A \u00eembatr\u00e2nit ur\u00e2t\u201c. Apoi, de sub ochelari, cu ironie bonoma: \u201eVedeti, sa nu ma spuneti\u201c. Lectia \u2013 care e de fapt un seminar de master \u2013 curge mai departe. Spinalizata prin remarca profesorului, poema lui Blaga devine obiectul anchetei conduse maieutic de la catedra. Studentii nu-s cine stie ce, dar Negrici nu le-o arata si nici nu-si pierde rabdarea; inteligenta lui altminteri taioasa si caustica pare acum aproape paterna. O interpretare provoaca, nimerit sau aiurea, o alta, si lucrurile \u00eencep ca prin minune sa se lege. Catre sf\u00e2rsit, masa placida care fusese poemul \u00eencepe sa semene cu o matrice.
\nTotul se termina dupa 40-45 de minute, niciodata mai mult; dar \u201eora\u201c a parut mai lunga (iar amintirea ei va capata \u00een timp greutate si semnificatie suplimentare). Parasind locul faptei sprinten ca o mreana scapata din c\u00e2rlig, profesorul e bine dispus si uneori chiar r\u00e2de.<\/p>\n

\u201eExpresivitatea involuntara\u201c si \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c: o ecuatie posibila<\/strong><\/p>\n

ALEX GOLDIS<\/strong><\/p>\n

\n

Odata cu \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c a devenit vizibil un fapt pe care doar observatorii atenti ai criticii postbelice \u00eel stiau sigur: acela ca Eugen Negrici e cea mai paradoxala figura a criticii rom\u00e2nesti din ultimele decenii. Toate aspectele scrisului sau \u2013 si mai ales tensiunea dintre ele \u2013 pot fi integrate \u00eentr-o retorica a contradictiei. Nu spun lucruri noi, ci reamintesc doar c\u00e2teva dintre aceste paradoxuri: Eugen Negrici a demonstrat, de-a lungul a mai multe decenii, ca e \u00een aceeasi masura un subtil comentator al literaturii vechi si un excelent diagnostician al fenomenelor recente (a jucat permanent la cele doua capete ale istoriei literaturii rom\u00e2ne, observa Andrei Terian \u00eentr-un articol mai vechi din \u201eCultura\u201c). De retinut, apoi, contradictia dintre interesul pentru literatura veche sau premoderna si deschiderea iesita din comun fata de achizitii teoretice de ultima ora. Cartile lui din anii ’70, de la \u201eAntim. Logos si personalitate\u201c sau \u201eNaratiunea \u00een cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin\u201c, p\u00e2na la \u201eExpresivitatea involuntara\u201c reprezinta, fiecare, c\u00e2te o mostra de \u00eennoire a perspectivei asupra compartimentelor uitate din literatura rom\u00e2na printr-un apel constant la formalism, naratologie sau structuralism. Cu adevarat frapant e \u00eensa abia rechizitoriul recent din \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c \u00eempotriva \u201eculturii cartii\u201c si a hiperbolizarilor interpretative din timpul comunismului \u2013 la care criticul \u00eensusi a participat oarecum. \u00centr-at\u00e2t a fost de nonconformist si de radical acest denunt, \u00eenc\u00e2t el a acreditat teza unei \u201efisuri\u201c \u00een personalitatea criticului, acuzat tacit de lipsa de onestitate (sau, \u00een orice caz, de o forma de schizoidie culturala). Chiar accept\u00e2nd teza unei modificari radicale a conceptiei despre literatura si critica, gestul lui Negrici nu e totusi singular. Nu stiu \u00eensa ca la despartirile lor de postulatele teoretice hard din anii ’70, Tzvetan Todorov sau G\u00e9rard Genette sa fi fost acuzati de frivolitate sau de ipocrizie.
\nRecitind \u201eExpresivitatea involuntara\u201c, cartea menita sa precizeze \u00een cea mai mare masura mizele si programul criticului, vom vedea ca multe dintre aceste paradoxuri \u00eencep sa capete, daca nu un sens totalizator absolut, macar o semnificatie mai precisa despre ce \u00eenseamna critica lui Eugen Negrici \u00een \u00eentregul ei. Volumul din 1977 venea, macar ca impuls prim, \u00een prelungirea procesului de re-interpretare (diferit de mecanica re-valorificarilor marxiste) initiat \u00eencep\u00e2nd cu 1964-1965. Aproape toti criticii lansati \u00een anii ’60 se \u00eentrec \u00een lecturi actualizante ale scriitorilor nostri clasici: I. Negoitescu scoate la suprafata un Eminescu inedit, Lucian Raicu \u00eennoieste imaginea lui Rebreanu, Nicolae Manolescu scrie comprehensiv despre Titu Maiorescu, Eugen Simion revalorizeaza pe E. Lovinescu s.a.m.d. Cu toate acestea, o teorie a actualizarii prin interpretare nu fusese \u00eenca formulata deschis. Sigur ca fiecare dintre acesti critici era constient de faptul ca obiectivitatea e iluzorie si ca interpretarea \u00eenseamna acreditarea unui punct de vedere nou. Ideile fusesera precizate ca atare \u00eenca din dezbaterile despre critica ale \u201eGazetei literare\u201c din 1965-1966. Niciunul n-a fost \u00eensa interesat, \u00eenainte de Negrici, de mecanismul din spatele acestor reinterpretari. Miza prima a \u201eExpresivitatii involuntare\u201c nu era aceea de a modifica interpretarea unor autori (fie ei vechi sau contemporani neglijati), c\u00e2t de a acredita o practica si a lansa un concept. \u201ePutini sunt autorii care, declans\u00e2nd modificari ale unghiului de perceptie, sa-si elaboreze justificari ale unor noi puncte de vedere si experiente\u201c, observa Negrici \u00een prefata cartii.
\nConceptul de \u201eexpresivitate involuntara\u201c radicaliza postulatul, vechi deja de un deceniu pe piata ideilor autohtone (si deprins din Noua Critica franceza) ca \u201eCeea ce vrea sa spuna un scriitor nu e niciodata identic cu ceea ce spune\u201c (Bernard Pingaud). Eugen Negrici respinge total intentionalitatea operei, acord\u00e2nd, convergent cu esteticile receptarii, putere criticului\/cititorului. Greu de admis azi p\u00e2na la capat ipotezele teoreticianului, de vreme ce \u00een centrul tezei sale se ascunde o contradictie cultivata de-a lungul \u00eentregii carti (si observata cu acuratete de Nicolae Manolescu): pe de o parte, criticul e chemat mereu sa omita, de nu sa contrazica total, intentionalitatea autorului, \u00eensa pe de alta parte Eugen Negrici e constient ca accesul la aceasta a devenit imposibil: \u201eE cu at\u00e2t mai dificil sa se evalueze exact si definitiv intentiile creatorului si cu at\u00e2t mai putin sa se evalueze raportul \u00abadevarat\u00bb \u00eentre intentionalitate si capacitatea textului de a emite sugestii\u201c. Cum ar putea, asadar, un critic \u201esa stabileasca non-raportul\u201c sau sa indice un punct de vedere excentric de evaluare a operei daca \u00eensusi imboldul ei prim ne este opac? Expresivitatea nu poate fi nici voluntara, nici involuntara, de vreme ce \u00eensusi sensul ei primar scapa univocitatii.
\nExperimentalistul deghizat \u00een \u201evechist\u201c
\n\u00cen schimb, altceva merita \u00eentr-adevar retinut din practicile interpretative ale lui Negrici: \u00eencercarea de a se opune cu orice pret \u201eschemelor de \u00eentelegere consolidate\u201c. Daca sintagma de \u201eexpresivitate involuntara\u201c nu poate avea niciun continut teoretic demn de luat \u00een seama, \u00een schimb, \u201e\u00eencercarea de a stabili non-raportul, raportul excentric obisnuintelor noastre\u201c, e statornic\u00e3 \u00een critica lui Eugen Negrici de la \u00eenceputurile ei p\u00e2na azi. Pasiunea pentru literatura veche nu provine din atasamentul umanist al unui Cartojan sau Dan Horia Mazilu, ci mai degraba dintr-o nevoie de experimentalism interpretativ. Distanta dintre orizontul cultural al literaturii vechi si \u201eultimul racnet\u201c metodologic al anilor ’70 oferea un c\u00e2mp de speculatie complex, dar mai ales dinamita c\u00e2teva mituri si iluzii legate de postulatul pozitivist al \u201eadecvarii\u201c la opera, curent \u00eenca \u00een critica rom\u00e2neasca de atunci. A-l citi pe Dosoftei prin Hugo Friedrich si Val\u00e9ry, pe Cantemir prin Jakobson si prin J. Cohen ducea la extrem gestul calinescian de relectura a \u201evechilor prin grile noi\u201c. La o privire atenta, denuntarea mitului literaturii vechi \u00een cartea de acum c\u00e2tiva ani nu arunca deloc \u00een desuet studiile lui Eugen Negrici, nici nu-i anuleaza o parte consistenta a scrierilor, asa cum pe nedrept s-a spus. Rezum\u00e2ndu-se la lecturi experimentale, ele se abtineau de la a monumentaliza \u00eenceputurile literaturii rom\u00e2ne. N-o sa-l surprindem niciodata pe Negrici fac\u00e2nd afirmatii generale despre valoarea sau importanta nationala a acestei literaturi. Studiile lui despre Ureche, Costin, Cantemir sau Antim Ivireanul reprezinta un mozaic de interpretari din care reiese libertatea interpretarii, nicidecum prioritatea unui autor asupra altuia, ca la protocronisti. Formatia structuralista \u00eel face sa postuleze, de altfel, \u201eun sincronism al textelor, indiferent de timpul c\u00e2nd apar\u201c. C\u00e2ta e, valorizarea e doar implicita, pur efect al analizei. Dominanta \u00een comentariul lui Negrici asupra textelor vechi ram\u00e2ne senzatia ca ele sunt material dintr-o demonstratie de forta \u00eempotriva osificarii interpretarii. De aceea, revizuirile lui sunt revizuibile, daca pot sa ma exprim astfel. Interesant e de observat si ca Negrici renunta la revalorificarea acestei literaturi atunci c\u00e2nd simte ca a fost adusa la zi. Odata cu generalizarea practicilor noi asupra literaturii vechi (prin aporturile unor Dan Horia Mazilu, Doina Curticapeanu s.a.m.d.), orizontul de asteptare asupra ei s-a schimbat, deci segmentul iese aproape total din sfera de interes a criticului\u2026
\nUn interpret democrat
\nVolumul \u201eExpresivitatea involuntara\u201c propunea, de altfel, o serie nesf\u00e2rsita de evaluari din cele mai ciudate unghiuri. Criticul se dovedeste extrem de inventiv \u00een a schimba permanent cadrele de analiza si de valorizare a unei opere, \u00eencapat\u00e2n\u00e2ndu-se sa citeasca textele altfel dec\u00e2t au fost ele receptate anterior. Astfel \u00eenc\u00e2t tot ce scrie capata cu usurinta un aer de fronda. Pentru a contraria permanent orizontul de asteptare al cititorului, Negrici se pune \u00een postura de a reabilita scriitori ridiculizati (Matilda Cugler, T. Serbanescu) sau doar minimalizati de critica moderna (C. Conachi, Anton Pann). Iar criteriile de revalorizare sunt, \u00een aceste exercitii de a privi altfel, de nu credibile, macar inventive. Criticul redescopera, nu lipsit de voluptati avangardiste, expresivitatea literara a \u201ebanalului\u201c, a \u201eamorfului\u201c, a \u201enestiintei \u00eencurcate a \u00eencepatorului\u201c. Tot din spirit de contrariere si din placerea rasturnarii contextelor \u201eadecvate\u201c sunt identificate acum \u201egenuri\u201c sau specii literare noi. Eugen Negrici comenteaza fara complexe naratiuni de larg consum, texte din slagare muzicale (unde descopera modelul unui autor colectiv), sau pur si simplu piese din \u201evitrina cu rebuturi\u201c de la posta redactiei. Cele din urma \u00eel fac sa acrediteze chiar si conceptul de \u201eumor involuntar\u201c\u2026 Greu de spus daca si c\u00e2t crede Negrici p\u00e2na la capat \u00een aceste exercitii de optica, \u00eensa cert e ca ele au trecut drept erezii absolute \u00eentr-o perioada de elitism estetizant, contribuind la democratizarea obiectului criticii. Cine cauta adecvarea la opera sau valorizarea echitabila \u00een critica lui Eugen Negrici va fi dezamagit. Si asta nu pentru ca e lipsit de gust, cum s-a crezut, ci pentru ca primeaza la el modificarea caleidoscopica a contextului de evaluare. Un text e bun pentru ca e imprevizibil \u00een aceeasi masura \u00een care unul previzibil merita laudat pentru ca ne contrariaza asteptarile de cititori moderni, obisnuiti cu \u201esocul\u201c expresiei.
\n\u00cen plus, Negrici da destule semne ca lasa deliberat \u00eenalta \u201emisie\u201c valorizatoare \u00een seama criticilor deconstruiti cu malitiozitate amara \u00een \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c. Spiritul permanent pus pe negatie si pe harta interpretativa l-au facut, de altfel, tot timpul reticent fata de \u201emitul marii literaturi\u201c si fata de gesturile emfatice ale \u00eentemeietorilor (cei trecuti, \u00een volumul din 2008, la capitolul \u201eEroi civilizatori, calauze, legiuitori, parinti \u00eentemeietori, oameni providentiali, directori de constiinta\u201c). Sensibilitatea de arici a criticului intra \u00een alerta ori de c\u00e2te ori se profileaza la orizontul literaturii o c\u00e2t de mica intentie de mitizare si e surprinzator sa vezi ca, din acest punct de vedere, distanta dintre perspectiva din \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c si etapa \u201eExpresivitatii involuntare\u201c se dovedeste si ea mai mica dec\u00e2t am fi crezut. Volumul recent nu face dec\u00e2t sa afirme la portavoce o reticenta mai veche fata de literatura interbelica, vazuta \u00eenca din 1977 drept obiect de cult pentru tinerii interpreti. E si motivul ocolirii ei sistematice \u00een \u00eentreaga cariera a criticului. Nu-i greu de observat ca toate valorile alternative pe care Negrici \u00eencerca sa le propuna raspundeau polemic, pas cu pas, orizontului de asteptare interbelic (reformulat de neomodernisti): gustul pentru ambiguu sau ermetic, dispretul fata de anecdotic si umoristic, respingerea semnificatiilor accidentale \u00een favoarea sensului totalizator, cultul criticii de valorizare s.a.m.d. Astfel \u00eenc\u00e2t se poate spune ca ghinionul literaturii interbelice e de a se fi clasicizat rapid si de a se fi transformat \u00eentr-un orizont de asteptare numai bun pentru exercitiile de detabuizare ale criticii lui Eugen Negrici. Nu pot sa nu observ, \u00eensa, ca \u00een acelasi timp, ghinionul unui spirit excitat permanent de protestul contra osificarii e de a fi fost nevoit \u2013 pentru a se pastra permanent nou \u2013 sa se razboiasca cu intervalul cel mai credibil de modernizare a culturii rom\u00e2ne.
\nInteligenta speculativa si autenticitatea gestului c\u00e2rcotas l-au salvat \u00eensa pe critic de la nimicirea \u00eentr-un razboi \u00een care un altul n-ar fi avut nicio sansa. Putini sunt criticii nostri capabili de a merge total contra curentului si de a ram\u00e2ne \u00een acelasi timp creditabili. Astfel \u00eenc\u00e2t se cuvine sa pretuim la adevarata ei valoare opera acestui \u201esupravietuitor\u201c \u00eembatr\u00e2nit \u00een nonconformisme, fara de care am fi vazut poate \u00een continuare literatura rom\u00e2na moderna \u00een roz.<\/p>\n

Expresivitatea voluntara<\/strong><\/p>\n

GEORGE\u00a0 NEAGOE<\/strong><\/p>\n

\n

Trei etape definesc raportul lui Eugen Negrici cu literatura medievala. Se distinge \u00eent\u00e2i abordarea din unghiul poeticii de tip structuralist, orientata catre \u00eencadrarea faptelor de limba \u00eentr-un registru al universaliilor retorice. Exegetul studiaza trecutul din perspectiva cititorului modern\/ contemporan, fac\u00e2nd suprainterpretari dintr-o subiectivitate asumata. Cartile aparute sub aceasta influenta sunt \u201eAntim, logos si personalitate\u201c, \u201eNaratiunea \u00een cronicile lui Gr. Ureche si Miron Costin\u201c si \u201eExpresivitatea involuntara\u201c. De altfel, teza care \u00eel va impune pe Eugen Negrici aparea schitata \u00een debutul editorial: \u201eAstfel, c\u00e2nd pe teritoriul literaturii vechi descoperim si mai ales redescoperim o scriere valoroasa, primul si cel mai nimerit lucru este sa-i fixam locul \u00een contemporaneitate. Faptul echivaleaza, practic, cu identificarea valorii \u00een epoca, dar am respinge eventualitatea modificarii de optica pe care o aduce timpul daca nu am interpreta opusul si din punctul de vedere al cititorului zilelor noastre, al satisfactiei lui estetice\u201c. Urmeaza faza \u00een care analiza facuta \u00een functie de un concept stilistic de literatura se combina cu perspectiva antropologiei culturale, cea din urma \u00eensemn\u00e2nd identificarea unor nevoi afective ale publicului din toate timpurile. Volumele redactate\u00a0 conform principiilor mentionate anterior sunt \u201eImanenta literaturii\u201c si \u201ePoezia medievala \u00een limba rom\u00e2na\u201c. \u00cen fine, odata cu \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c, instrumentele de lucru sunt reprezentate de sociologia lecturii, teoria receptarii si factorul estetic. Printre altele, Eugen Negrici devoaleaza realitatea unanim cunoscuta \u2013 \u00eensa cosmetizata din nevoie de normalitate \u2013 ca dispunem de cel mult \u201epatru-cinci texte care apartin, sa zicem, beletristicii\u201c, observatie care ignora totusi faptul ca medievalii aveau un concept larg de literatura, incluz\u00e2nd si lucrarile lexicografice, istoriografice sau teologice.
\nNiciuna dintre coordonatele amintite mai sus n-a fost supusa disectiei. Era si destul de greu, de vreme ce \u201evechistii\u201c par sa nu mai aiba ucenici. De asemenea, efortul defrisarii textelor, cotrobairea prin manuscrise si capacitatea de a \u00eentelege mentalitatile precedente veacului al XIX-lea necesita ani de pregatire temeinica. Daca au existat comentatori, acestia au aparut \u00een special din tabara protocronistilor. \u00cen schimb, simpatizantii ideilor lui Eugen Negrici au asimilat numai denumirile conceptuale, fara sa-l urmeze \u00een munca de recitire a cronicilor, a apocrifelor ori a psalmilor. De aceea, nici nu s-a constatat ca, de c\u00e2nd a fost tiparita, \u201eAntim, logos si personalitate\u201c a ramas cea mai valoroasa contributie legata de carturarul gruzin. Fac\u00e2nd inventarul figurilor \u00eentrebuintate \u00een \u201eDidahii\u201c si scotocind dupa procedee care ar aminti de genurile moderne, criticul sesizeaza ca, \u00een ciuda apartenentei \u00een categoria expozeului, predicile mitropolitului sufera si constr\u00e2ngerile redactarii. Conflictul \u00eentre oratorie, \u00eenteleasa ca oralitate, si calcularea fiecarei secvente se manifesta ca tensiune \u00eentre discursul de popularizare, av\u00e2nd ca functii esentiale \u00eenfr\u00e2narea si mustrarea auditoriului, si exegeza teologica. Prelatul literaturizeaza \u00een majoritatea \u00eemprejurarilor, cu toate ca se vede nevoit sa respecte canoanele ecleziastice: \u201eDaca golim predicile de amanuntele nepertinente, ele ram\u00e2n \u00eentr-o schema neschimbata. \u00cent\u00e2i \u2013 sistemul de referinta: un personaj religios sau un eveniment sacru, asezat sub o lumina sublima, izvor\u00e2toare de vrednice pilde morale. Apoi \u2013 agresiunea: locutorul se \u00eentoarce spre public si, fulger\u00e2nd ca Moise, \u00eei confrunta faptele cu amintitele date divine. \u00cen a treia pozitie, vin indicatiile crestine, detun\u00e2nd, \u00een final, \u00een rugaciune.\/\/ Literatura \u00eesi face loc, \u00een primul nivel, sub forma portretului si descrierii (naratiunea e nesemnificativa), \u00een al doilea, sub forma pamfletului si a caracterelor si, \u00een al treilea, ca imn religios. Acestea ar fi plexurile artistice\u201c.
\nLucr\u00e2nd la \u201eExpresivitatea involuntara\u201c, Eugen Negrici \u00eesi propune un scop demn de \u201ePierre Menard, autorul lui Quijote\u201c. Trecerea secolelor \u00eei permite sa porneasca de la premisa ca, odata cu \u00eenvechirea, limba a dob\u00e2ndit valente pe care nu le-a detinut initial. Efectul unei atari alegeri consta \u00een scoaterea textului din contextul de procedee de care este legat. Dar partea rezervata literaturii vechi se \u00eencheie tocmai c\u00e2nd fusesera deschise c\u00e2teva piste. De pilda, la Dosoftei am \u00eent\u00e2lni o stilistica a ambiguitatii, \u00een cronicile rimate o stilistica a burlescului, iar \u00een romanul \u201eAlix\u00e3ndria\u201c o stilistica a fabulatiei. \u00cen \u201eImanenta literaturii\u201c sunt reluate lucrurile lasate \u00een suspensie. De semnalat ca \u00eensusi cercetatorul precizeaza ca volumul publicat \u00een 1981 alcatuieste a treia sectiune din \u201eExpresivitatea involuntara\u201c. Cea mai convingatoare secventa a lucrarii trateaza \u201ecartile populare\u201c. \u00cen primul r\u00e2nd, pe urmele lui Hasdeu, Eugen Negrici mentioneaza ca scrierile respective nu sunt traduceri, ci prelucrari, cu episoade trunchiate sau eliminate, cu sectiuni inexistente \u00een modelul avut la dispozitie de talmacitori. \u00cen al doilea r\u00e2nd, \u00eenlatura prejudecata absentei originalitatii, conceptul fiind inoperant. \u00cenainte de orice, literaritatea apocrifelor ar rezulta din schema narativa, din suspansul \u00eentretinut. Si nu \u00een cele din urma, din fictiune sau, \u00een termenii criticului, de \u201evocatia insolitului\u201c. Ea \u00eei cuprinde, deopotriva, pe scornitorii povestilor si pe cititori. Asa se poate explica succesul acestor compuneri, citite si ca divertisment, si ca \u00eencercare de a descoperi \u00eent\u00e2mplari tainuite de Biblie. Remarcam at\u00e2t dorinta de a se refugia \u00een poveste din pricina lumii contingente, c\u00e2t si curiozitatea de a afla adevarul despre sacru. Legendele parabiblice se nasc din dorinta descoperirii lucrurilor ocultate: \u201e\u00abCartea Facerii\u00bb ofera amanunte emotionante despre moartea si \u00eengroparea Sarei \u00een ogorul Efron din Macpela, dar despre Avraam spune doar ca \u00absi-a dat duhul, dupa o batr\u00e2nete fericita, \u00eenaintat \u00een v\u00e2rsta si satul de zile\u00bb\/\/ Alcatuitorii \u00abCuv\u00e2ntului despre viata si moartea lui Avraam din Codex Sturdzanus\u00bb iau aceasta deficienta drept o invitatie la poveste. Si povestea se urzeste, \u00eentr-adevar, miraculos\u201c.
\n\u00cenainte de a discuta despre letopisete, Eugen Negrici procedeaza la o clasificare minutioasa a acestora. Literaritatea lor provine dintr-o axioma a Scolii de la Annales: orice discurs despre istorie contine, inevitabil, o viziune subiectiva, construita din selectia si din combinarea unor \u00eent\u00e2mplari. Cronicile nu exprima adevarul, ci un adevar, fie comandat (de domnitor sau de o familie boiereasca), fie independent (\u00eentr-un fel de istorie secreta, de cronica paralela). Iar daca argumentul precedent pare insuficient, intervine observatia ca astfel de scrieri nu consemneaza evenimente, ci au \u00een centru personaje surprinse \u00een anumite situatii, ca \u00een cazul \u201eAnonimului br\u00e2ncovenesc\u201c, caruia \u201e\u00eei e suficient un nucleu anecdotic si tesatura epica, neocolind nici un moment tipic al naratiunii, creste neostenit p\u00e2na la configurarea unor piese unitare\u201c. Epica letopisetelor functioneaza \u00een doi timpi \u2013 suspans si tirade moralizatoare \u2013, pentru ca \u201eputere de coagulare au numai \u00abraii\u00bb\u201c. Protagonistii sadici, lacomi si clevetitori salveaza cronicile de la uitare. Iar savoarea sporeste daca un \u201escriitor\u201c moldovean primeste replica din partea unuia muntean.
\nDupa 1989, Eugen Negrici se arata tot mai preocupat de stabilirea unei noi directii de examinare a vechii noastre culturi scrise. Perimarea structuralismului impunea o noua viziune, care, desi nu recupereaza functia primara a textului, \u00eencearca sa intuiasca procesul compunerii acestuia. Asistam, \u00een consecinta, la deplasarea dinspre un demers pronuntat afectiv, cu sfera restr\u00e2nsa de iradiere, catre unul obiectiv care sa ordoneze un c\u00e2mp cu densitate enorma: \u201eExista, asadar, c\u00e2teva atitudini antropologice universale, de fapt c\u00e2teva nazuinte (aspiratii) elementare ce se cer satisfacute, \u00eentr-un fel sau altul, prin lectura sau prin oricare alta cale de receptare\u201c (\u201ePoezia medievala \u00een limba rom\u00e2na\u201c). Recurg\u00e2nd la aceasta clasificare, Eugen Negrici obtine cea mai eficienta panorama a istoriei versului rom\u00e2nesc de dinainte de 1830, \u00eentruc\u00e2t configureaza un sistem de genuri si de specii. Tabloul sau releva c\u00e2teva centre de coeziune. Astfel, vocatia magnificarii se manifesta prin psalmi, rugaciuni, imnuri, ode, epigrafe \u2013 \u201eversuri la stema\u201c; vocatia desav\u00e2rsirii prin meditatia morala; vocatia insolitului si a peripetiei prin povestiri istorice versificate (cronici rimate); vocatia euristica prin textele criptice; vocatia evaziunii prin idile din colectia de \u201eC\u00e2ntece c\u00e2mpenesti\u201c; vocatia ludicului si a divertismentului prin texte goliardice din \u201eOccisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa\u201c.
\nIesind \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c de sub tipar, s-au iscat rumori ca Eugen Negrici ar fi \u00eendreptat criticile cele mai drastice \u00eempotriva domeniului caruia i s-a consacrat c\u00e2teva decenii. \u00censa oricine are dreptul sa-si revizuiasca atitudinea, mai ales dupa 1989, c\u00e2nd contextualizarile se dovedesc indispensabile. \u00cen perioada comunista, expresivitatea involuntara semnifica o modalitate de evazionism, determin\u00e2nd o dubla ruptura. Pe de o parte, era ignorata contemporaneitatea si, odata cu ea, literatura supusa unor comenzi ideologice. Pe de alta parte, comentarea perioadei medievale se racorda la critica estetica din anii ’70-’80. Astazi, receptarea imediata a operei se numara printre conditiile necesare ale unei aprecieri corecte a deplasarilor de la sensul primar. Prin urmare, literatura rom\u00e2na veche n-ar putea exista din moment ce textele (\u00een manuscris) au avut o circulatie restr\u00e2nsa, si n-au fost \u201ecitite la vreme si cunoscute c\u00e2t de c\u00e2t de catre un segment receptiv la asemenea valori\u201c. Criticul \u00eesi argumenteaza pozitia, fac\u00e2nd apel la fenomene de \u201edisgenezie\u201c, concretizate printr-un decalaj \u00eentre redactare, publicare si, implicit, receptare, de care sufera p\u00e2na si vechile scrieri literare de prim rang: \u201eIstoria ieroglifica\u201c si \u201eTiganiada\u201c. Concluzia lui Eugen Negrici este ca literatura rom\u00e2na veche are caracter atipic nu doar prin raportarea la succesiunea paradigmelor vest-europene sau la criterii, precum esteticul si originalitatea, inutilizabile pentru intervalul 1521-1830. Argumentul forte tine de achizitiile sociologiei lecturii, care ne \u00eempiedica sa neglijam faptul ca sistemul literaturii are la baza si interactiunea \u00eentre scriitori (\u00een sens larg) si cititori. O obiectie se impune. Chiar daca fara amploare nationala, cartea veche s-a difuzat. O dovedeste institutionalizarea bibliotecilor. Opere decalate au existat ne\u00eendoielnic, asa cum, probabil, numarul cititorilor era proportional cu acela al textelor publicate.
\nPe Eugen Negrici \u00eel singularizeaza interesul pentru teoretizare \u00eentr-o arie culturala dominata de cercetarea filologica. El s-a impus fara a avea nevoie de constanta revuistica a cronicii de \u00eent\u00e2mpinare. Totusi, ideile expuse \u00een studiile sale academice sunt sustinute si de stilul metaforic al foiletonului. Indiscutabil, l-a atras \u00een permanenta expresivitatea voluntara.<\/p>\n

Traghelaful c\u00e2rtelii<\/strong><\/p>\n

TEODORA DUMITRU<\/strong><\/p>\n

\n

Al doilea termen e al lui Eugen Simion. Primul vine din Cantemir. \u00cen catare: \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c, Cartea Rom\u00e2neasca, 2008.
\nUn eseu moderat ca dimensiuni si imoderat ca pasiune revizionarda, trat\u00e2nd despre relatia toxic-plenara a rom\u00e2nitatii cu fabrica de mituri patronata de critica si istoria literara, de la Maiorescu la suporterii generatiei 80. Sumarul e disputat \u00eentre doua mari \u201eimpulsuri\u201c, protector si compensator, sub corolarul unei literaturi\/ culturi rom\u00e2ne intens reactive la conditiile istorico-politice vitrege, care-i induc frustrari persistente si paliativul mitizarii unui trecut voit prestigios. Sunt avuti \u00een vedere \u201esfintii\u201c scriitori si prelatii lor, criticii. Eminescu si Calinescu. De virulenta unei mitogeneze fara precedent, arata Negrici, se bucura istoria postbelica si anii \u201eanormalitatii\u201c comuniste… De o devoratie fara precedent s-a bucurat si cartea. Daca suma meritelor acestei carti s-ar limita la antologia reactiilor si a discutiilor iscate \u00een presa culturala a ultimilor trei ani ar fi destul. Daca singurul ei efect pozitiv ar fi acela de a\u00a0 scoate din letargie functiile defensive, iarasi, ar fi multumitor, caci cine refuza din start legitimitatea unui asemenea demers, se anunta inapt \u00een a organiza o replica.
\nRostul interventiei mele \u2013 la trei ani de la aparitia volumului si dupa ce se vor fi str\u00e2ns sute de pagini de \u201eprimiri\u201c si \u201erespingeri\u201c \u00een presa \u2013 nu poate fi \u00eensa dec\u00e2t unul abstract, \u00e0 la Archimedes: voi ciocani propulsia c\u00e2rtelii sub forta emanata de ea \u00eensasi.
\nElemente de genealogie. Fibra lovinesciana<\/strong>
\nSprijinit pe c\u00e2teva \u2013 nu multe \u2013 titluri de mitografie (Roger Caillois, Roger Bastide,\u00a0 Raoul Girardet s.a.) si ceva psihanaliza hors d’\u0153uvre, profesorul Negrici se trage direct din Lovinescu. Alaturi de alti probabili antecesori (G. Ibraileanu, B. Fundoianu, E. Ionescu, E. Cioran, M. Martin), participa la un esantion compact al c\u00e2rtelii. Dar fibra e autentic lovinesciana; un anume atasament fata de mecanica perimarii (\u201eiluziile\u201c, \u201eexpresivitatea involuntara\u201c) \u00eel pastreaza pe Eugen Negrici aproape de Lovinescu, \u00eentr-un perpetuu divort de Calinescu.
\nPrimele cincizeci de pagini preliminare ale \u201eIluziilor…\u201c descind direct din \u201eMutatia valorilor estetice\u201c (cel putin sectiunea despre \u201emistica definitivului\u201c \u00eei e vadit tributara). Niciun avans al cunoasterii de la Lovinescu la Negrici, s-ar putea spune: semioticianul bransat la cele mai \u201eactuale\u201c directii \u00een cercetarea literaturii (minus atributul de semiotician, nu altfel se recomanda Lovinescu, la vremea sa) solicita si primeste, fara pic de vanitate, idei si definitii de la antecesorul sau.
\nE. Lovinescu depl\u00e2ngea presiunea mitului eminescian la nici trei decenii de la moartea poetului. Daca ne g\u00e2ndim la molozul acumulat \u00eentre timp, Negrici se dovedeste cu mult mai pios. Ca febricitate a argumentarii si a amanuntului picant, extras din concretul recent sau actual, este, din nou, perfect lovinescian. Acelasi montagne-russe salt\u00e2nd \u00eentre trimiterile la Tit Liviu sau amanuntul de istorie medie si ce-a mai scris ieri la gazeta sau prin manualele scolare \u2013 am\u00e2ndoua fiefurile la fel de familiare lui Negrici, dupa cum \u00eei erau si lui Lovinescu. Acelasi aparent emotional valmasag al argumentelor din \u201eMutatia valorilor estetice\u201c, cu redundante si recidive, cu idei neepuizate complet \u00eentr-un loc, care se cer privite sub alta ratiune, din alte vecinatati: de la Vico la Cartarescu, de la Croce la cutare numar din \u201eDilema\u201c…
\nAporiile metodei<\/strong>
\nUndeva, \u00eentr-o pagina a acestei carti, Eugen Negrici pomeneste de esecul revizionismului rom\u00e2nesc. Nu e o forma explicita de asumare a participarii sale la acest esec, dar nici sugestia ca s-ar simti crutat. \u201eIluziile…\u201c traieste si se hraneste din tensiunea acomodarii unei exigente minimale a cercetarii \u2013 aceea de a iesi din limbajul obiectului studiat, i. e. din tentatia mitizarii \u2013 cu imposibilitatea abandonarii acestui limbaj, chiar c\u00e2nd \u00eei sunt constatate defectiuni majore. Descrierea, observatia, evaluarea se fac, altfel spus, \u00een termenii \u201einculpatului\u201c, nu \u00een ai judecatorului; cu o m\u00e2na se arunca piatra, cu cealalta se apuca scutul. Iar constiinta, fie si intermitenta, a acestui impas procedural e unul dintre meritele vadite ale cartii; sunt cazuri \u00een care autorul se include, fara parapon, \u00een plutonul mitizantilor (nu poate rasturna, de pilda, mitul Blaga, la zidirea caruia se simte partas, iar ca \u201evechist\u201c stie ca nu i-au fost straine atingerile cu mirajul \u201ebarocului\u201c rom\u00e2nesc) si sunt cazuri \u00een care autoincluderea se petrece involuntar: ponciful \u201eistoriei nefaste\u201c, de pilda, identificat \u00een premisele cartii drept ferment al reactiunii protectioniste si compensatorii, este, din pacate, chiar baza care produce argumentul unei diferente specifice a mitogenezei \u00een comunism. O alta forma de arest involuntar \u00een limbajul obiectului studiat e relatia cu figurile critice deconstruite: notamente Calinescu, dar si Lovinescu. Contestatia radicala (Calinescu si mirajul specificului national, Lovinescu si impropria dicotomie modernism-traditionalism etc.) nu \u00eempiedica, la Eugen Negrici, functionarea inculpatilor ca \u201erepere\u201c de \u201eg\u00e2ndire critica\u201c: apelul copios la expertiza autoritatilor contestate (citate si definitii din \u201eIstoria…\u201c lui Calinescu, bunaoara, \u00een sectiunile destinate demitizarii altor personaje, ca Iorga, Sanielevici sau Crainic) e \u00eensa cel putin contradictoriu cu gestul contestatiei de plano; la fel, Lovinescu: vinovat de propagarea mitului modernismului rom\u00e2nesc, se dovedeste inconturnabil c\u00e2nd vine vorba de punerea la punct a samanatorismului sau a poporanismului. Dar relatia perfecta a contestatarului cu reperele straine (incontestabile, par hasard) \u2013 Raoul Girardet, de exemplu, sau biblia lui Hugo Friedrich \u2013 ce altceva sa fie dec\u00e2t o forma de sanctificare a unor autoritati mundane, failibile, adica tot o forma de arest \u00een propria metoda?
\n\u201eIluziile…\u201c nu sunt lipsite, apoi, de clasica stilistica a persecutiei, i. e. a mitizarii: \u201eistorie atroce\u201c, \u201eviol\u201c, popor \u201elovit\u201c, \u201ehaituit\u201c, de o \u201ehaita\u201c, de \u201elichele\u201c; \u201ecrima\u201c, \u201epogrom\u201c al cartii sau al culturii etc. Toata aplicatia pozitivista a sintezei (de la concretul politic la concretul cotidian, edituri, cenacle etc.) merge spre a conchide Raul metafizic al comunismului… Un alt Negrici va scrie, evident, o carte despre mitizarea raului comunist, ca forma de protectie\/ compensare a lipsei temporare de limbaj si distanta critica.<\/p>\n

Deocamdata, cititi mai jos alte doua spete de (ca)pitulare a autorului Eugen Negrici \u00een limbajul obiectului sau.
\n1. Dilema continuitate \u2013 cezura <\/strong>
\nO consecinta neta a tensiunii metodologice a \u201eIluziilor…\u201c este imposibilitatea de a \u00eempaca saltationismul viziunii cu impulsul identificarii unei genealogii a argumentelor. Pe de o parte, diferenta absoluta reprezentata de literatura \u00een comunism (Negrici respinge, de pilda, veleitatile stiintifice ale \u201eIstoriei\u201c lui Alex Stefanescu, pe temeiul inexistentei unei evolutii literare \u201efiresti\u201c \u00een intervalul avut de acesta \u00een vedere: 1941 si 2000), pe de alta parte, un masiv gen proxim al curentelor literare ideologizante, de la pasoptism \u00eencoace (exemplu: procesul de \u201eautohtonizare a postmodernismului\u201c seamana cu \u201erom\u00e2nizarea romantismului\u201c; alt exemplu: \u201ec\u00e2ntecul de mase\u201c legionar devine \u201ec\u00e2ntecul de mase\u201c comunist; alt exemplu: procesul de occidentalizare \u00eenceput \u00een secolul al XIX-lea declanseaza reactii de protectie\/ compensare similare cu procesul de sovietizare postbelic s.a.). Dar daca ideologia comunista si literatura aferenta reprezinta o cezura absoluta, un nemai\u00eent\u00e2mplat, \u00e0 quoi bon a le pune \u00een relatie cu fenomenele ideologizante ale interbelicului, sa faci o istorie a infestatiei samanatoriste, poporaniste etc.? Doar pentru a obtine o diferenta de grad, c\u00e2nd \u00eenainte fusese vorba de \u201eabsolut\u201c, de diferenta ontologica? Iar dilema continuitate-cezura aduce, la r\u00e2ndul ei, alte conflicte: caci ori comunismul si jdanovismul rapesc culturii rom\u00e2ne \u201econstiinta istorica\u201c, sentimentul \u201esigurantei si statorniciei\u201c, ori acesta fusese indus \u2013 fals, mistificator \u2013 de critica (si al sau pontifex maximus G. Calinescu), caz \u00een care jdanovismul pare o interventie demitizatoare salubra; ori e de pl\u00e2ns, \u00een comunism, disparitia fundamentelor istoriei literare rom\u00e2nesti, ori se constata lipsa de fundament ontologic al oricarui demers istoriografic. Nu se distinge, apoi, daca recuperarea saizecista a interbelicului e una necesara, normala, sau e un act de mitizare, compensatoriu; ori daca nu cumva, \u00een contexte ca acesta, compensatoriul devine pur si simplu normal.
\n2. Exceptionalismul rom\u00e2nesc <\/strong>
\nsi iluziile universale<\/strong>
\n\u201eNu cred ca exista prea multe culturi \u00een care sa se pronunte mai solemn si sa se auda mai des dec\u00e2t la noi aceste cuvinte marete sclasic, capodopera, permanenta, n. m.t, care vadesc, fara doar si poate, r\u00e2vna fierbinte a dainuirii\u201c, scrie, cu toata emfaza italicelor, Eugen Negrici, \u00een preliminariile cartii. Nu e singura mostra de \u201eexceptionalism\u201c rom\u00e2nesc pe care se bazeaza demonstratiile de aici; noi, rom\u00e2nii, am suportat, se poate citi \u00een alta parte, un \u201eviol national fara precedent \u00een istorie\u201c sau: avem un \u201esentiment snob al participarii\u201c cum altii n-au etc. Dar exceptia rom\u00e2neasca e v\u00e2nata pe terenul miturilor universale ale umanitatii (Bastide, Caillois, Girardet) p\u00e2na la psihologia… primatelor (dorinta de protectorat, mitul tatalui etc.). Ce rost mai au atunci, te \u00eentrebi, Bastide, Girardet sau Caillois, ancrajele psihanalitice despre mit, delir de persecutie, paranoia s.cl., care vorbesc despre constante general umane, daca miza e una radical parohiala?
\nMulte dintre diferentele specifice prin care \u00eencearca Eugen Negrici sa ilustreze \u201eaberatia\u201c rom\u00e2neasca sunt, \u00een fapt, universale: apelul la clasici nu se \u00eent\u00e2lneste numai la un popor cu o istorie precara; despre oricare centru de idei si iradiere din Franta \u00eenceputului de veac XX sau de aiurea se poate vorbi, de pilda, asa cum vorbeste Negrici despre \u201eG\u00e2ndirea\u201c sau despre \u201eSamanatorul\u201c: supusenie fata de individul \u201ealfa\u201c etc. Puneti Charles Maurras \u00een loc de Crainic si voil\u00e0: aveti o Franta macerata de complexe de inferioritate, care se \u00eentoarce haituita spre miturile fondatoare, spre \u201esecolul de aur\u201c \u2013 horribile dictu \u2013, spre clasicism. Comportamente similare ar trebui, conform determinismului \u00eembratisat de Eugen Negrici, sa se sprijine pe conditii externe similare; dar sunt similare istoria Frantei si a Rom\u00e2niei? Daca raspunsul este \u201eda\u201c, discutia \u00eesi pierde orice tinuta.
\nSub exceptionalismul rom\u00e2nesc \u00eesi face loc exceptionalismul comunismului rom\u00e2nesc. \u00cen comunism, scrie Negrici, \u201eNu avem cum si de ce sa ne pozitionam observatia asupra literaturii \u00een sine c\u00e2nd, cu adevarat relevanta, este doar analiza fenomenologiei raporturilor dintre aceasta literatura si factorul politic\u201c. \u00cen comunism n-a existat, asadar, literatura \u00een sine, ci doar una raportata la politic. Dar literatura \u00een sine, s-ar putea obiecta, nu exista nici ea! Ci doar una \u00een raport cu o psihologie, o biologie, o arheologie, o genealogie, o istorie, un social, un cultural, un politic etc. Iar asta dintotdeauna. \u00cen acest caz, \u00eensusi conceptul de istorie literara devine impensabil (punct de vedere care, altminteri, nu displace autorului). Daca politicul determina \u00eentr-at\u00e2t literarul, si literatura unei natii ia pulsul primejdiilor care-i ameninta fiinta sau, dimpotriva, se desfasoara \u201enormal\u201c, \u00een vremuri favorabile, de ce totusi Marea Unire \u2013 eveniment politic exaltant, benefic \u2013 n-a produs o literatura la antipodul vremurilor \u00een care natia cauta compensarea, ci una la fel de \u201ereactionara\u201c (tot Negrici sustin\u00e2nd superioritatea literaturii reactionare asupra celei progresiste)? Daca literatura se produce predilect \u00eentr-un anume fel, iar valorile ei migreaza predilect \u00eentr-o anume directie, ce rost mai are, ne-am putea \u00eentreba apoi, raportarea la fluctuatiile unei baze politico-istorice? Nu sunt singurele nedumeriri. Exceptionalismul rom\u00e2nesc si, \u00een descendenta lui, exceptionalismul comunist converg \u00eensa \u00een mod evident spre o solutie discreta, care ne scoate din anonimatul normalitatii; sunt forma noastra de continuitate. Ne paste asadar un organicism al exceptiei, iar soclul ei, \u00een asteptarea acreditarii oficiale, e gata ridicat, chiar \u00een aceasta carte care face procesul mitizarii compensatorii.
\nDiscordia modernismului<\/strong>
\nAnti-traditionalist, anti-organicist, saltationist, Negrici nu crede \u00eensa \u00een modernismul rom\u00e2nesc si, de aici, trunchiul convingerilor comune cu Lovinescu se desparte. Opozitia modernism \u2013 traditionalism, promovata de Lovinescu, o descopera fara \u201epertinenta\u201c si \u201esuport logic\u201c, iar modernismul rom\u00e2nesc istoric i se reveleaza, \u00een fapt, un \u201epremodernism\u201c (ca simbolismul n-ar fi modernism sustinuse, din timp \u00een timp, si Lovinescu). Aici sunt de gasit cele mai slab argumentate afirmatii din volum, dar \u00een mod sigur si cele mai personale pozitii ale criticului. Caci daca mesajul antiprotocronist viz\u00e2nd \u201eliteratura\u201c secolelor XVII, XVIII, chiar XIX e bine orchestrat, contestarea modernismului unor Bacovia, Barbu, Arghezi \u2013 prin raportare la instanta unica a \u201eStructurii liricii moderne\u201c si a \u201ecategoriilor negative\u201c statutate de Hugo Friedrich \u2013 ram\u00e2ne, \u00een acest volum, neacoperita. Un op viitor, de talia \u201eSistematicii poeziei\u201c, cu rigoarea demonstratiei de acolo, ar putea transforma probabil aceasta respingere hazardata din \u201eIluziile literaturii rom\u00e2ne\u201c \u00eentr-o pozitie mai solida (o teza cu potential fiind si aceea ca introducerea modernismului a fost lasata \u00een seama minorilor, poetii majori nedepasind \u00een chip esential pre-modernitatea). Deocamdata \u00eensa, modernismul rom\u00e2nesc arata pentru Eugen Negrici, mai degraba ca o forma fara fond stimulatoare, ad modum Lovinesco, caci daca nu \u00een interbelic, macar \u00een anii ’60 tot se va fi ajuns la modernism (\u201eneomodernismul\u201c fiind adevaratul nostru modernism,\u00a0 dupa Negrici).
\nNu este, \u00eensa, adevarat \u2013 cum sugera Andrei Terian \u00eentr-una dintre cele mai bine croite cronici de respingere a \u201eIluziilor…\u201c \u2013 ca Eugen Negrici se eschiveaza de la polemici explicite cu Nicolae Manolescu. O polemica radicala si extrem explicita este chiar acest refuz al modernismului interbelic, \u00een orbita careia \u2013 via Hugo Friedrich \u2013 e atras si Mircea Martin, pentru care rom\u00e2nii Arghezi, Barbu, Blaga sunt perfect integrabili \u00een schema istoricului german.
\nLipsa unei \u201eliteraturi fictionale\u201c \u2013 care sa favorizeze inventia \u00een dauna biograficului si a autocentrarii discursive \u2013, pluseaza Negrici, \u201ea fost adevarata noastra problema\u201c. O carenta de care tot interbelicul se face vinovat, caci pricina ne-modernismului autorilor nostri interbelici ar fi tocmai miza confesiva a discursului. (\u00cen mod clar \u00eensa, reprosul \u201econfesivului\u201c se cere lustruit mai aplicat, altfel celebrul autor al sententei \u201eJe est un autre\u201c ameninta sa fie si el retrogradat \u00een pre-modernitate; apoi, \u00een capitolul despre istoria literaturii feminine, habitudinea confesiva nu mai apare ca o tara a literaturii \u00eenapoiate, ci ca progres mentalitar, poza a \u201edezinhibarii\u201c etc.)
\nCu tot dezgustul preliminar pentru epoca \u201ede aur\u201c si pentru anii stalinismului dejist, ciuntit iese mai mereu, la Negrici, tocmai acest mit glamoros al interbelicului, \u00een vreme ce (post)saizecismul, din far\u00e2ma \u00een far\u00e2ma, contabilizeaza marele triumf. Nu Blaga, ci Nichita Stanescu, nu Camil Petrescu, ci Stefan Banulescu etc. Eterna poveste a energiei care nu se pierde, a surplusului care se cere \u201eplasat\u201c, a lui iau de ici, ca sa pun colea. Caci saizecistii sunt, \u00een unele pagini, nuda expresie a unei reactii la ideologie (literatura care \u201enu exista \u00een sine\u201c, ci doar \u00een raport cu politicul), iar \u00een altele, adevaratii \u201efictionari\u201c ai literaturii rom\u00e2ne, eroii care mobileaza \u2013 festiv si necesar \u2013 o paradigma. Contemporanul lui Proust, G. Ibraileanu n-a ajuns \u00een gratiile criticului, dar Balaita este \u201enu altfel\u201c dec\u00e2t \u201eexperimentalistii francezi din anii ’50\u201c. Sau, cu vorbele autorului: \u201eLiteratura dezvoltata sub guvernare totalitara nu ar putea fi \u00eenchipuita dec\u00e2t ca un soi de teren al anomaliilor stilistice, cu excrescente, formatiuni insidioase, multiplicari stranii, deformari vicioase, concrescente defensive\u201c; \u201e\u00cempinsi de un eroism al mistificarii, ei scriticii si istoricii literari acompaniatori ai literaturii \u00een comunismt s-au \u00eenversunat sa iubeasca literatura abia renascuta \u00een anii ’60. Au scris despre ea cu o disperare si cu o filozofie a \u00eenfaptuirii cu orice pret a ritualurilor, ca si cum totul ar fi decurs firesc si glorios \u00een jur, prefac\u00e2ndu-se a nu fi stingheriti de polarizarea ei artificiala care te obliga, oricum, la fabricarea unor glorii false, la fraternizarea cu oprimatii, oric\u00e2t de mediocri\u201c. Asta vorbind de literatura din comunism, care nu exista \u201e\u00een sine\u201c. Dar bietii interbelici \u2013 Camil Petrescu, Eliade, M. Caragiale s.a. \u2013 cu ce pierdeau timpul? \u201eAcestia au crezut (…) ca adoptarea rapida a unei noi modalitati artistice poate suplini tenacitatea si chinul constructiei. Sau poate avea cam acelasi pret la t\u00e2rgul valorilor\u201c. Fundoianu idem dixit: n-am stiut dec\u00e2t sa ne lasam colonizati. Bine, \u00een fine, ca a venit comunismul, caci, citim \u00een paragraful imediat urmator: \u201eDupa 1965, constatam, \u00eensa satentie la adversativ, n. m.t aparitia unei pleiade de prozatori care deprinsesera mestesugul marilor alcatuiri narative si \u00eencepusera sa prinda gustul analizei, al problematizarii, al alunecarii \u00een fantastic, al multiplicarii planurilor si al complexitatii stilistice. Prin Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Toiu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Ciobanu, Stefan Banulescu, Sorin Titel, George Balaita, Stefan Agopian etc., proza rom\u00e2neasca parea sa-si \u00eentinda abia acum aripile spre un nou mare \u00eenceput\u201c. Prin aceste fraze, \u00eentru nimic contestabile de altfel, Negrici ilustreaza cu brio predilectia criticului rom\u00e2n \u2013 vezi N. Davidescu, E. Lovinescu etc. \u2013 de a se \u201e\u00eenversuna\u201c fratern si a se amagi ca literatura tarii sale \u00eencepe cu generatia pastorita de el; \u00eensa, din fericire pentru literatura noastra, Eugen Negrici se amageste mai mult dec\u00e2t antemergatorii sai.
\nDupa ’80 \u00eensa, se poate citi mai jos, s-a ratat \u201esansa intrarii \u00een normalitate a literaturii noastre si s-a pierdut interesul pentru \u00eemplinirea datoriilor ei neonorate. Abordarea \u00een spirit radical a problematicii omului si a degradarii lui, a modificarilor tragice ale psihologiei sale \u00een comunism, a dramei celui de-al Doilea Razboi Mondial, a disparitiei satului, a teribilelor procese sociale si a consecintelor lor (colectivizarea, urbanizarea, industrializarea), a istoriei noastre nu \u00eentotdeauna glorioase si mai totdeauna mistificate, a ramas o dorinta ne\u00eemplinita ssubl. m.t\u201c. \u201eScriitorii nostri \u2013 noi toti, de fapt \u2013 au sacrificat marile adevaruri ale fiintei si au practicat o arta infantila, lipsita de \u00eendrazneala (…) o literatura a \u00absop\u00e2rlelor\u00bb, nu numai \u00eengaduite, dar si asumate cu bunavointa de cenzura (…) Felul \u00een care au fost \u00ab\u00eemplinite\u00bb aceste datorii fata de istoria poporului rom\u00e2n da masura degradarii noastre ssubl. m.t\u201c. Pe de o parte datoria fata de popor, pe de alta datoria fata de literatura \u2013 care cere, cum am vazut, \u00abinventie\u00bb, nu biografie s.a.m.d. Un Eugen Negrici extrem de vehement si de… tendentionist. Ibraileanu n-a spus-o mai apasat; Iorga n-ar fi spumegat mai bine.
\nBovarismul autoritatii critice<\/strong>
\nNu scriitorii, nu profesorimea, nu partidul. O convingere recurenta a cartii este ca \u00eenaintea literaturii merge critica; ea provoaca, \u00eentr-o societate (si mai ales \u00eentr-o societate t\u00e2nara, ca a noastra), mitogeneza si inflatia reactiilor protective si\/ sau compensatorii. Lovinescu, de pilda: el unge \u00eentru modernism niste bieti pre-modernisti \u2013 si asta, fireste, constient, ca sa mobileze o paradigma, sa avem si noi modernismul nostru. Dar cum se va fi explicat atunci uimirea genuina a criticului \u00een fata poeziei cu pricina \u2013 am\u00e2narea, mutismul uneori, b\u00e2lb\u00e2iala verdictelor si a conceptelor critice care trebuiau sa faca intrat acest modernism \u2013 i. e. acest vehicul compensator \u2013 pe piata ideilor din Rom\u00e2nia? Daca poezia unor Barbu, Bacovia, Arghezi e pre-moderna, criticul Lovinescu \u2013 ezitant si pertractor \u00een jurul acesteia \u2013 nu poate fi, \u00een logica volumului de fata, dec\u00e2t un spirit pre-premodern. Fie. Dar \u00een acest caz, cum mai poate fi el un \u201ereper\u201c \u00een identificarea viciilor samanatoriste si poporaniste pentru semioticianul Negrici, care i-a citit pe Eco si Jauss? Si daca totusi lucrul e plauzibil \u2013 adica un pre-premodern poate fi calauza intelectuala a unui spirit (post)modern \u2013 atunci toata cearta din jurul modernismului sau pre-modernismului poeziei rom\u00e2ne interbelice \u2013 ca forme de avans\/ ram\u00e2nere \u00een urma \u2013 \u00eesi pierde rostul. Ce \u201emit ocrotitor\u201c sa ascunda stupefactia lui Lovinescu\u00a0 si a altora la contactul cu poezia argheziana? Mult mai credibil e raspunsul lui Vladimir Streinu: nu un mit, nu altceva, ci \u201eo drama a inteligentei\u201c.
\nCritica, sugereaza Eugen Negrici undeva, \u00een aceasta carte, ar fi trebuit sa alcatuiasca un repertoriu al formulelor obosite, abandonabile, un repertoriu de \u201eriscuri si remedii\u201c, ca \u00een \u201eSistematica poeziei\u201c, \u2013 pentru a sari \u00een ajutorul creatorilor, scutindu-i de tatonari nefaste. Care-ar mai fi atunci rostul poetului, te-ntrebi. Sa ia mura-n gura ce dicteaza criticul ca e la moda si sa se fereasca de \u201eiesitul din uz\u201c? Dar asta e curat fantasmal\u00eec, cu sursa \u00eentr-o explicabila manie a grandorii critice, \u00eentr-un bovarism al autoritatii. \u00cen realitate, poetul autentic n-a plecat niciodata urechea la vreun arbitru, caci poetul mare naste singur noul. H\u00e9las, preeminenta criticii \u00een manipularea scriitorului s-ar putea dovedi o gogoasa la fel de mare ca umanismul lui Nicolaus Olahus!
\nLiberi de literatura!<\/strong>
\nDuctul demonstratiei creeaza deseori impresia ca toata munitia argumentativa si bibliografica a contestatarului e prea vasta pentru un subiect at\u00e2t de mic; ca Eugen Negrici nu scrie o carte despre iluziile literaturii rom\u00e2ne, ci despre iluziile literaturii tout court (cartea ca \u201eobiect magic\u201c, procesul literaturii ca evaziune etc.) si mai mult: despre iluzii \u00een genere.
\nNiciun curent din doxa istoriografiei occidentale nu se arata, aici, pe potriva realitatilor noastre literare; nici Renastere, nici baroc, nici clasicism, nici romantism, nici simbolism, nici modernism \u2013 despre onirism sau postmodernism ce sa mai vorbim. Nihilism de sus p\u00e2na jos, s-ar spune. Luata \u00een sine, fiecare dintre aceste refutatii se sustine: sigur ca ideea unui \u201ebaroc rom\u00e2nesc\u201c e rizibila, ca romantismul nostru e mai mult \u201epre-\u201c, ca n-avem un \u201eclasicism\u201c, ca Franta, dar, \u00een urma acestor puneri la punct, ce ram\u00e2ne? De bine, de rau, o literatura si, \u00een dreptul conceptelor de cercetare a ei \u2013 tabula rasa. Istoria literara rom\u00e2neasca nu pare \u00eendreptatita sa uzeze nimic din vocabularul pietei comune. Dar curente literare avem oare? Sau ne exprimam \u00een salturi inomabile? Nimic cert. Sigur e numai ca avem o critica si o istorie literara potente, care fac, din nimic, totul. Trebuie inventat, \u00eentelegem, un nou jargon metaliterar, special pentru magnifica speta rom\u00e2neasca, ne\u00eencadrabila \u00een ce ofera strainatatea. Altminteri, singura grifa potenta din istoria noastra literara pare sa fi fost realismul socialist; unde a apasat el, au ramas urme. Dar asta nu e destul: Negrici e sceptic si \u00een privinta posibilitatii istoriei literare \u00een sine. Si Lovinescu era \u2013 dar asta nu l-a \u00eempiedicat sa scrie doua. \u00cen fapt, scepticismul mobilizator e o calitate a am\u00e2ndurora. Dezabuzarile lui Negrici, dupa cum necredintele lui Lovinescu, nu dau paloare, nu vlaguiesc, dimpotriva, cofeinizeaza vigilenta si netezesc drumul spre tipar. Nihilist cu jumatate de norma, Negrici nu e un demisionar al profesiei critice, crede \u00eenca \u00een forta universului care l-a produs, \u00een temeiurile justei parole critique, capabile, cum am vazut, sa indice \u201eriscuri si remedii\u201c. Tensiunile autentice care \u00eencing \u00eensa aceasta carte, contaminarea pozitiilor bine delimitate de acelea autoincluzive, \u00een care autorul pare, si se declara singur, \u00eenghitit de obiect \u2013 nu arata dec\u00e2t ca ruperea nu s-a \u00eencheiat, ca privirea neutra, extranee, ram\u00e2ne un obiectiv neatins. \u00cen termenii unui L\u00e9vi-Strauss, Negrici a ramas aborigenul aflat \u00eenca \u00een asteptarea \u201ealbului\u201c care sa-i scrie istoria; sau, privind de dincoace, \u201ealbul\u201c care, voind sa scrie istoria \u201eanormalitatii\u201c aborigene, se trezeste, subtil, prins \u00een ea.
\nFata de Lovinescu sau Mircea Martin (pe care nu-l asuma din pacate, explicit, macar \u00een directia criticii lui Calinescu) Negrici executa nu un salt, ci o ligatura. Nimic din \u201eIluziile…\u201c nu pare spus pentru prima oara: nici \u00een speta protocronista, nici \u00een aceea a complexelor culturale, nici \u00een scandaloasa respingere a modernismului unor Barbu, Arghezi etc. (unde Eugen Ionescu are \u00eent\u00e2ietatea patentului); nici macar \u00een speta literaturii sub comunism, unde Negrici \u00eel premerge pe Negrici; senzatia de amplificare a unui ecou e \u00eensa una reconfortanta, caci face posibila discutia despre o scoala a revizionismului \u00een Rom\u00e2nia si, \u00een acelasi timp, despre o istorie a revizionismului, a c\u00e2rtelii eficiente; sau macar iluzia acestora. Un pumn ferm str\u00e2nge \u00eensa, din loc \u00een loc, marile paradoxuri ale mizei si \u00eenalta aceasta carte la nivelul pe care unele dintre paginile sale pareau a-l fi ratat: \u201eDaca am reusi vreodata sa \u00eenfruntam inconfortul luciditatii, renunt\u00e2nd la idola tribus si la orice forma de iluzionare, daca am reusi sa ne \u00eensusim privirea zen, exacta si calma, scutita de trecut si de viitor, am putea fi, poate, liberi, dar liberi si de literatura. Aceasta nu ar putea exista fara \u00eentreaga bogatie a sufletului omenesc, iar aceasta bogatie e conditionata de consimtirea \u00een fantasma, \u00een minciuna si \u00een mit\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eCare sluga nu a visat sa \u00eembrace macar o data camasa de zale a stap\u00e2nului\u201c EUGEN NEGRICI \u00een dialog cu CORNELIA MARIA SAVU     Cornelia Maria Savu: Ce iluzii v-ati facut, domnule profesor Eugen Negrici, acum doua decenii, fata cu evolutia criticii literare autohtone \u00een deplina libertate? Care dintre ele mai stau \u00een picioare… Cite\u0219te mai mult »Eugen Negrici \u2013 70<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[2077],"class_list":["post-9929","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-eugen-negrici"],"views":4557,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9929","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9929"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9929\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9929"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9929"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9929"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}