{"id":9786,"date":"2011-11-17T15:01:00","date_gmt":"2011-11-17T13:01:00","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9786"},"modified":"2011-11-17T15:01:49","modified_gmt":"2011-11-17T13:01:49","slug":"tare-orchestra-romana-de-tineret-la-ateneul-roman-sub-bagheta-lui-christian-badea","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/tare-orchestra-romana-de-tineret-la-ateneul-roman-sub-bagheta-lui-christian-badea\/","title":{"rendered":"Tare. Orchestra Romana de Tineret la Ateneul Roman, sub bagheta lui Christian Badea"},"content":{"rendered":"

Conform unui cod mai nou de exprimare, adjectivul \u201etare\u201c poate desemna si ceva extraordinar, iesit din comun. \u00cen ceea ce urmeaza \u00eensa am de gand sa vorbesc despre omonimul sau, si anume pluralul unui substantiv cu acceptiunea de viciu, meteahna: \u201etare\u201c. Nu intentionez sa ma lansez \u00eentr-o dizertatie pe teme lingvistice, ci sa ma refer la tarele sistemului muzical romanesc de \u00eenvatamant. <\/strong><\/em><\/p>\n

Ocazia mi-a prilejuit-o recentul concert al Orchestrei Romane de Tineret de la Ateneul Roman. Ascultandu-i, n-am putut sa nu \u00eemi amintesc de mentalitatea ce guverna activitatea artistica a elevilor si studentilor din \u00eenvatamantul muzical, pe vremea cand si eu faceam parte dintre acestia, mentalitate insuflata tinerilor \u00een formare de catre profesori, critici si toti cei ce se \u00eengrijeau de destinele noastre artistice: eram cei mai buni, cei mai talentati si cei mai bine pregatiti din lume. Aceasta pentru ca, de fapt, nu exista un termen real de comparatie cu ceea ce se \u00eentampla \u00een alte culturi occidentale. E drept, se poate alcatui o lista foarte lunga de muzicieni romani cu cariere internationale, dar toti acestia, fara exceptie, si-au desavarsit formarea artistica \u00een strainatate.
\n\u00cemi aduc bine aminte cum anumiti profesori din Liceul de Muzica se constituiau \u00een adevarate unelte de pervertire a sufletelor si, implicit, a destinelor noastre. Spre exemplu, la auditiile trimestriale, unde aveau acces si parintii, \u00eentotdeauna ceea ce \u00eencercam noi sa cantam era ridicat \u00een slavi de catre corpul profesoral. Tehnica era urmatoarea: niciodata parintii elevului nu erau felicitati chiar de catre profesorul cu care acesta studia, ci de catre colegii sai, ca o garantie de netagaduit a meritelor \u00eendrumatorului direct. Acesta juca \u00eentotdeauna rolul celui preocupat de formarea discipolului si, \u00een consecinta, se alegea cu o recompensa materiala din partea parintilor fericiti la culme de rezultatele copilului. E atat de simplu, de fapt: cand nu ai notiuni muzicale, nici anumite judecati de valoare, simti nevoia sa primesti confirmarea investitiei tale de la cei din jur. Psihologie pe care majoritatea profesorilor nostri o stapaneau la perfectie. \u00cen concluzie, daca tu cantai la flaut (cazul meu), iar profesorii de clarinet sau fagot \u201ese extaziau\u201c \u00een fata prestatiei tale artistice, laudandu-te catre parinti, castigatorul sigur era \u00eensusi profesorul tau. Apoi urmau concursurile nationale, cum erau \u201eCantarea Romaniei\u201c sau \u201eConcursul pe meserii\u201c, unde aceiasi profesori erau invitati \u00een comisie si, implicit, te premiau, iar \u00een felul acesta primeai si o acreditare nationala. Din premiu \u00een premiu, spre o cariera sigura! Existau chiar si cateva concursuri internationale, cum este cazul celui de la Stresa, Italia, adica un fel de \u201eCantarea Italiei\u201c, cu metode romanesti de jurizare, caci comisia era alcatuita, \u00een mare parte, din profesori romani. Bine\u00eenteles ca absolut toti concurentii nostri erau laureati. Chiar Iosif Sava a picat \u00een capcana acestei fatarnicii, laudand necontenit meritele scolii romanesti. Problema \u00eencepea cand, odata ajuns \u00een \u00eenvatamantul superior, mai ales dupa anii ’90, puteai avea ocazia sa afli ce se \u00eentampla si prin alte parti ale lumii si de-abia atunci \u00eencepeai sa realizezi ca totul fusese o gogoasa umflata. Exista \u00eensa si varianta, cea mai des \u00eentalnita \u00een randul studentilor, ca acestia, nemai\u00eencapandu-si \u00een piele de atatea merite, sa devina incapabili de a realiza ca se \u00eenvarteau de fapt \u00eentr-o gaura neagra. Pur si simplu nu-si mai doreau sa afle lucruri noi, nu mai erau \u00een stare sa discearna diferentele, \u00eentr-o atitudine de total autism la orice tentativa de schimbare pe care le-ar fi sugerat-o un alt profesor sau o eventuala \u00eentalnire fericita cu un omolog din alta tara. Cu o astfel de atitudine, practic \u00eesi semnau condamnarea la esec. Foarte putini s-au salvat din acest marasm, iar aceia, \u00een majoritatea lor, au ramas \u00een strainatate. Dintre cei ramasi \u00een tara, cativa dintre noi am intrat \u00een orchestrele autohtone, \u00eencercand sa luptam \u00eempotriva acestui malaxor de destine, ce \u00eenca este perpetuat, fara scrupule, subventionat fiind de nepriceperea parintilor si de nepasarea Ministerului \u00cenvatamantului. Multa vreme am sperat ca dinastia acestor asa-zisi profesori din licee se va destrama, dar constat ca multi dintre ei au avansat \u00een \u00eenvatamantul superior, devenind, \u00eentr-un mod cat se poate de dubios, doctori \u00een muzica (!), astfel ca dezastrul se amplifica de la an la an.
\nAcestea fiind spuse, am salutat cu entuziasm initiativa apreciatului nostru violoncelist, domnul Marin Cazacu, de a forma o orchestra de tineri care, neavand ocazia sa studieze \u00een facultate cu profesori deosebiti, beneficiau \u00een cadrul noii orchestre de \u00eendrumarea unor dirijori cu experienta si renume pe plan local, pregatindu-se \u00een acest mod sa intre \u00een cele mai prestigioase orchestre din tara si, de ce nu, din strainatate. Practic, Marin Cazacu a gandit un fel de pepiniera, care sa produca orchestranti scoliti \u00een spiritul cerintelor institutiilor profesioniste. Am ascultat aceasta Orchestra de Tineret acum doi ani si mi s-a parut o certa promisiune. Emana un suflu proaspat, o verva specifica varstei si se vedea ca acesti tineri sunt \u00een studiu si, mai ales, ca sunt pasionati de ceea ce fac. Descoperisera un mod profesionist de lucru \u00een colectiv. Este cunoscut faptul ca \u00een \u00eenvatamantul superior exista mari carente, prin lipsa unor profesori de valoare, \u00eendeosebi pentru cursurile de muzica de camera, de orchestra si chiar de instrument. Se simte tot mai acut nevoia organizarii unei Academii private, cu profesori invitati din randul celor mai valorosi muzicieni romani sau straini. \u00cen alte universitati occidentale sunt chemati sa predea cei mai buni instrumentisti ai momentului, se organizeaza cursuri de maiestrie cu membrii celor mai prestigioase ansambluri de muzica de camera sau simfonice. Ma asteptam, astfel, ca pentru un rezultat cat mai performant al acestei pepiniere de muzicieni, Marin Cazacu sa invite, \u00een cadrul stagiului de pregatire al orchestrei care se petrece, an de an, la Sinaia, muzicieni cu reale calitati, binecunoscuti \u00een cadrul Filarmonicii \u201eGeorge Enescu\u201c sau concertmaestri romani care evolueaza \u00een cele mai de seama orchestre ale lumii: Liviu Prunaru \u2013 Concertgebouw (profesor si director al Academiei Menuhin, Elvetia), Bogdan Zvoristeanu \u2013 Orchestra simfonica din Zurich, Stefan Horvath \u2013 Orchestra din Basel, Serban Lupu \u2013 concertmaestru timp de douazeci de ani la Orchestra din Indianapolis etc., pentru a lucra cu acesti tineri, independent de repetitiile pe care le au cu un anume dirijor. Exista o adevarata tehnica de cant \u00een orchestra, anumite trucuri si secrete pe care nu le cunosc profesorii de scoala, care nu au cantat \u00een viata lor \u00een vreo orchestra sau ansamblu de camera profesionist si nici n-au prea calcat \u00een salile de concert. De aceea am sperat ca, \u00een timp, printr-o buna supraveghere, acesti tineri vor deprinde mestesugul cantatului \u00een grup, ca vor obtine un sunet adevarat de orchestra si, de ce nu, un sunet particular, avand \u00een vedere talentul si disponibilitatile tehnice ale celor care studiaza zilnic. Dar asteptarile mi-au fost \u00eenselate. Cred ca \u00een rastimpul de la \u00eenfiintare pana azi preocuparile acestor tineri s-au schimbat. \u00a0 Tarele mentalitatii amintite au iesit la iveala. Fiindu-le insuflata ideea ca noi, romanii, suntem \u201eburicul pamantului\u201c, au \u00eenceput sa creada ca sunt cei mai buni, mai buni chiar decat o orchestra profesionista. Foarte mult a contribuit la aceasta si ambitia domnului Cristian Mandeal de a programa ansamblul \u00een Festivalul Enescu la Sala Mare a Palatului, unde au concertat (conform genericului) \u201emarile orchestre ale lumii\u201c. O responsabilitate grea pe umerii unor tineri aflati la \u00eenceput de drum. Ce vreau sa spun este faptul ca se perpetueaza \u00eenca acea formula educationala gresita, de ardere a etapelor de studiu. Nu avem rabdare ca fructul sa capete gust si culoare, iar mai tarziu lacunele sunt foarte greu de \u00eendreptat. Se \u00eentampla adesea ca unii profesori, pentru satisfacerea orgoliului personal, sa \u00eei oblige pe elevi la studierea unui repertoriu cu mult peste posibilitatile lor din momentul la care se gasesc, netinand cont de raul pe care \u00eel produc: de cele mai multe ori se instaleaza \u00een gandirea si tehnica instrumentala a discipolului niste defecte greu de \u00eenlaturat mai tarziu, defecte care se vor transforma \u00een complexe.
\nAsadar, dupa doi ani, am ascultat Orchestra Romana de Tineret condusa de Christian Badea, un dirijor cu o solida cariera internationala: a dirijat la Metropolitan, la Covent Garden, orchestrele simfonice din New York, Londra, Paris, Amsterdam, Sankt Petersburg, Sydney sau Tokio si, de curand, a fost ales sa deschida festivalul \u201eGeorge Enescu\u201c cu doua concerte alaturi de Orchestra din Haga. O adevarata provocare, plina de emotie, pentru tinerii nostri muzicieni. Repertoriul propus ar fi trebuit sa fie la \u00eendemana acestor tineri: R. Wagner \u2013 \u201eUvertura la Opera Tannhauser\u201csi P.I. Ceaikovski \u2013 \u201eSimfonia
\nnr. 5\u201c. Sunt convins \u00eensa ca domnul Christian Badea nu a beneficiat de acelasi numar de repetitii cu care sunt obisnuiti membrii acestei orchestre sub bagheta dirijorilor nostri, domnii Cristian Mandeal si Horia Andreescu, cu care repeta \u00eendelung pentru realizarea unui concert, avand astfel timp suficient sa \u00eesi asume repertoriul, prin decantarea \u2013 \u00een mare masura \u2013 a sugestiilor si cerintelor dirijorale. De data aceasta, se putea percepe \u00een interpretarea lor o usoara senzatie de teama, pentru ca ceea ce le solicita Christian Badea presupunea o anumita putere de asimilare a informatiilor si un nivel tehnic si educational propriu marilor ansambluri profesioniste pe care domnia sa este obisnuit sa le dirijeze. Nuantele, culorile si tempo-urile impuse de mana dirijorului i-au descumpanit \u00eentr-o oarecare masura pe tinerii muzicieni. De fapt, tehnica lor (tehnica de orchestra difera de cea individuala) nu le permitea sa reactioneze prompt la impulsurile dirijorale. Am simtit un fel de competitie \u00eentre membrii orchestrei, fiecare dorind parca sa demonstreze ce poate (tarele noastre, cele de toate zilele), lucru grav pentru o orchestra, unde efortul trebuie sa se concentreze spre obtinerea unui sunet omogen, printr-o tehnica unitara. Aceasta senzatie de \u00eentrecere permanenta a fost evidenta \u00een special la partida corzilor; dar si alamurile au sunat brutal, needucat, scopul instrumentistilor parand a fi fost tot cel de competitie, de \u201ecare sufla mai tare\u201c. Sunt convis ca domnul Christian Badea a cerut nuante mari, dar nu necizelate si \u00eencrancenate, ci pline de armonice, caldura si voluptate, adica \u00een spiritul muzicii lui Ceaikovski. Acordajul atat de precar al clarinetelor a distrus \u00eentreaga atmosfera din Simfonia a V-a (pentru ca doua instrumente de acelasi fel sa poata canta curat, e nevoie de o anumita stiinta si tehnica). Incapacitatea muzicienilor de a tine piept cavalcadei de tempo-uri propuse de dirijor i-a facut de multe ori sa para chinuiti, crispati. Nu este nicidecum vina dirijorului, ci lipsa de experinta si reflexele proaste ale tinerilor, capatate pe parcursul anilor de studiu, care, acum, iata, ies la iveala. De data aceasta era nevoie de reactii la secunda, starea interioara a orchestrantilor trebuia sa se schimbe de la exuberanta si puritatea unor tineri \u00eendragostiti la melancolia, resemnarea sau tragismul pe care \u00eenca nu sunt capabili sa le exprime \u00een profunzime. Si noi, muzicienii, trebuie sa fim actori, sa intram \u00een pielea unui personaj imaginar si sa fim capabili de a schimba mai multe masti pe parcursul unei lucrari. Problema unui ansamblu de optzeci de oameni este ca toti trebuie sa \u00eesi asume aceste masti deodata, la un gest al dirijorului. Acest tip de a face muzica se educa nu numai prin contactul cu mentorii, ci si printr-un apetit propriu de a cunoaste si stapani cat mai multe tipuri de muzica, fapt ce presupune sa asculti cat mai multe interpretari, sa citesti cat mai mult (\u00eendeosebi literatura de specialitate), sa mergi regulat la concerte, expozitii de arta plastica sau teatru. Or, foarte rar se \u00eentampla sa-i vezi pe acesti tineri (exceptiile confirma regula) chiar si la vreun concert al Filarmonicii. E drept ca si modelul, adica profesorul, joaca un rol important, acesta fiind cel care trebuie sa \u00eei provoace la un joc al mintii si al sufletului, pentru ca educatia lor sa se \u00eentregeasca. Dar muzicienii nostri tineri raman opaci, \u00een mare masura, la impulsurile artistice exterioare preocuparilor zilnice (studiu individual si atat), uitand ca, asemenea specialistilor din toate domeniile, si noi, muzicienii, suntem obligati sa ne \u00eembogatim cunostintele si spiritul \u00een mod continuu, pentru a ne mentine la nivelul performantei.
\nPublicul, care \u00eentotdeauna apreciaza agilitatea si prospetimea unui gest artistic, uitand adevaratele criterii de valoare, a fost, bine\u00eenteles, entuziast, iar tinerii cu siguranta s-au simtit si mai mandri, si mai convinsi de reusita lor totala. Au acordat doua bisuri, pentru ca al treilea a fost de fapt reluarea celui de-al doilea. Motivul pentru care domnul Christian Badea a ales sa \u00eel repete a fost, presupun, dorinta domniei sale de a repara inexactitatile primei \u00eencercari (firesti, tinand cont de cele spuse mai sus), dat fiind ca acest concert era filmat \u00een vederea difuzarii de catre ProTV. \u00cen fragmentul din opera \u201eCarmen\u201c de Bizet, orchestra a fost foarte buna. Se vedea cu ochiul liber ca mai cantasera aceasta lucrare, repetata probabil pana la epuizare cu alti dirijori. Marea problema a fost \u201eTime Square\u201c de Leonard Bernstein, o lucrare cu influente din jazz, cu o orchestratie bogata, cu ritmuri dificile si interventii solistice spectaculoase. De altfel, dirijorul a \u00eencercat sa puna \u00een evidenta aceste interventii printr-un artificiu vizual: fiecare solist se ridica \u00een picioare pentru a-si expune pasajul, o atitudine obisnuita pentru big band-urile americane. Din pacate, \u00eensa, cand o astfel de interventie nu e facuta cu credinta, ci cu teama, lucrurile ies doar pe jumatate.
\nM-am dus cu cea mai mare disponibilitate sufleteasca sa-i ascult, dar am plecat trist, fiindca am realizat \u00eenca o data cat de departe de realitate este scoala romaneasca de muzica si cum continua sa pacaleasca prin diferite mijloace, producand \u00een mare masura instrumentisti cu un orizont limitat, chiar daca exceptii exista, desigur, \u00eentotdeauna. Si senzatia mi s-a accentuat a doua zi cand, dorind sa ascult muzica clasica, am dat printre discurile mele de un CD al Orchestrei de Tineret din Venezuela, condusa de Gustavo Dudamel, un dirijor exceptional, desi foarte tanar. Culmea! Imprimarea era cu aceeasi Simfonie nr. 5 a lui Ceaikovski. Ei bine, o spun fara nicio exagerare, acest ansamblu suna dumnezeieste. Diferenta era zdrobitoare. Oare tinerii nostri vor fi ascultat vreodata performanta colegilor lor? Daca da, vor fi fost, oare, capabili sa realizeze diferenta? Cu siguranta, raspunsul este nu, pentru ambele \u00eentrebari.
\nCu atat mai limpede \u00eemi apare, astfel, necesitatea \u00eenfiintarii unei Academii de Muzica private, ca alternativa la sistemul oficial de \u00eenvatamant. Poate ca, prin tenacitatea-i bine cunoscuta, o va crea chiar domnul Chritian Badea. De ce nu?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Conform unui cod mai nou de exprimare, adjectivul \u201etare\u201c poate desemna si ceva extraordinar, iesit din comun. \u00cen ceea ce urmeaza \u00eensa am de gand sa vorbesc despre omonimul sau, si anume pluralul unui substantiv cu acceptiunea de viciu, meteahna: \u201etare\u201c. Nu intentionez sa ma lansez \u00eentr-o dizertatie pe teme lingvistice, ci sa ma refer… Cite\u0219te mai mult »Tare. Orchestra Romana de Tineret la Ateneul Roman, sub bagheta lui Christian Badea<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","footnotes":""},"categories":[66],"tags":[6760,6758,6759],"class_list":["post-9786","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-metalitati-in-arta-si-cultura","tag-orchestra-romana-de-tineret","tag-tineri-muzicieni-romani"],"views":2255,"jetpack_featured_media_url":"","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9786","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9786"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9786\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9786"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9786"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9786"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}