{"id":9743,"date":"2011-11-17T14:14:34","date_gmt":"2011-11-17T12:14:34","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9743"},"modified":"2011-11-17T14:15:08","modified_gmt":"2011-11-17T12:15:08","slug":"vancu-trei-eseuri","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/vancu-trei-eseuri\/","title":{"rendered":"Vancu. Trei eseuri"},"content":{"rendered":"

Radu Vancu, \u201eEminescu. Trei eseuri\u201c<\/em>, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

A devenit un cliseu exegetic observatia ca o carte de critica spune aproape la fel de multe despre autorul ei ca despre problematica abordata. Bineinteles ca o gradatie poate fi stabilita, asa inc\u00e2t studiile cvasi-pozitiviste, \u201estiintifice\u201c, \u201euniversitare\u201c sunt, macar aparent, mai putin elocvente din acest punct de vedere dec\u00e2t abordarile impresioniste ori ale \u201ecriticilor constiintei\u201c. O astfel de lectura urmarind chipurile criticului (puse sub ratura sau, dimpotriva, devoalate prin configurarile interpretative) nu poate detine aspiratii evaluative, caci stabilirea valorii sau importantei unui demers critic reclama cu totul alte criterii: pertinenta si subtilitatea comentariilor, contextualizarilor, exemplificarilor sau argumentarilor, noutatea ori complexitatea perspectivelor analitice, acuratetea metodologica etc. Insa atunci c\u00e2nd \u2013 este si cazul volumului \u201eEminescu. Trei eseuri\u201c, publicat recent de Radu Vancu \u2013 \u201esubiectul interpretant\u201c se rosteste cu asupra de masura, depreciat iese chiar \u201esubiectul interpretat\u201c.
\n\u201ePersona\u201c si \u201epersoana\u201c criticului <\/strong>
\nCu at\u00e2t mai intriganta e situatia cartii universitarului sibian, cu c\u00e2t si confirmarea constanta a admiratiei pentru opera eminesciana, si metoda critica explicita par a garanta o cu totul alta dezvoltare a demersului exegetic. In \u201eCuv\u00e2nt inainte\u201c, dar si in alte sectiuni ale volumului, Radu Vancu simte nevoia unor lamuriri cu privire la forma critica ce reuseste sa-l mai incapa pe M. Eminescu. De vreme ce modelul Raicu (\u201eSingurul critic literar pe care-l recitesc cu aceeasi frecventa si intensitate ca pe marii poeti\u201c) nu poate fi urmat (\u201eDupa at\u00e2tea adjectivari in superlativ, dupa at\u00e2ta identificare nationala, orice discurs empatic se instaleaza in cel mai definitiv ridicol\u201c), Vancu afirma ca accepta o veritabila instrainare de sine pentru a reusi, totusi, sa dezvolte o serie dintre intuitiile interpretative oferite de lecturile pasionale ale creatiei eminesciene: \u201eAm scris, asadar, malgr\u00e9 moi-m\u00eame, incerc\u00e2nd, tocmai de dragul subiectului, sa evit un discurs indragostit. Paginile care urmeaza sunt, ca sa spun asa, cele mai anti-raiciniene (sic) scrise vreodata de mine, p\u00e2na acum si de acum inainte, si imi sunt aproape antipatice. Nu numai in sine, prin aparenta de academism arid (care trag nadejde ca nu camufleaza totusi complet atasamentul de-a dreptul pasional pentru poezia lui Eminescu), ci si pentru efortul depersonalizant pe care l-au presupus\u201c.
\nIar impunerea unui atare supra-ego critic (un fel de \u201epersona\u201c ce atenueaza \u201epersoana\u201c cititorului profesionist de literatura, in termenii, dar nu in spiritul, lui Murray Krieger din \u201eTeoria criticii\u201c) conduce la c\u00e2teva deschideri interpretative nu doar inedite, ci si, indraznesc sa afirm, esentiale pentru receptarea estetica viitoare a poeziei lui Eminescu. Numai ca refulatul se intoarce exact in momentul in care dezvoltarea premiselor de lectura ar fi trebuit sa evolueze \u201epe verticala\u201c, inspre explicatii de substanta, disocieri fundamentale ori demonstratii aplicate.
\nTacerile lui Eminescu<\/strong>
\nAstfel, primul eseu, \u201ePoezie si existenta\u201c, promite o desprindere de interminabilele cercetari tematiste si stilistice ale operei eminesciene, pentru a urmari modul in care autorul \u201eOdei (in metru antic)\u201c traieste infernul desfiintarii dihotomiei eu-lume, anume al \u201einstrainarii\u201c de sine, al sciziunii interioare generate de inevitabila \u201edesubstantializare\u201c a universului, c\u00e2nd \u201etotul devine cetos, neprecizat, imaterial\u201c. In timp ce romanticii \u201ecanonici\u201c (creatori, in viziunea lui Sergio Givone, a trei \u201etipuri socio-estetice fundamentale\u201c, carora le corespunde c\u00e2te un exponent istoric: estetul \u2013 Kierkegaard, dandy-ul \u2013 Oscar Wilde, respectiv fl\u00e2neur-ul \u2013 Baudelaire) se legitimeaza prin \u201edezideratul anularii distantei dintre subiect si obiect\u201c, Eminescu ar face pasul hotar\u00e2tor spre modernitate, experiment\u00e2nd un moment artistic-existential ulterior, acela al tentativelor de eliberare de sub presiunea irealizarii vietii, interioritatii si identitatii. In consecinta, poetul rom\u00e2n nu doar ca este capabil sa inglobeze autentic cele trei tipologii amintite, dar le si depaseste, instituind \u201epoezia existentei infernale\u201c, dezvoltata in urmatoarele secole de Bacovia, de Mircea Ivanescu si chiar de douamiistii biografisti (!).
\nApar insa probleme de constructie a discursului critic, afect\u00e2nd grav acuratetea si substanta demonstratiei lui Vancu. Dincolo de faptul ca asertiunile lui Givone nu sunt in vreun fel chestionate, dupa cum ipostazele eminesciene de \u201eestet\u201c, \u201edandy\u201c si \u201efl\u00e2neur\u201c isi gasesc reflectari (nu intotdeauna convingatoare) exclusiv in notele din \u201eFragmentarium\u201c, criticul isi intrerupe demersul intr-o faza de preambul. Caci constientizarea \u201econdamnarii\u201c poetului la o dramatica \u201eabsenta de sine\u201c (semn al modernitatii viziunii eminesciene) este justificata prin citarea (iar nu interpretarea) a doar c\u00e2torva versuri din \u201eMelancolie\u201c si din cele trei sonete. Premisele analitice foarte promitatoare cunosc o dezvoltare mediocra. Eminescu \u201etace\u201c chiar in momentul in care ar fi fost mai indreptatit sa fie \u201eascultat\u201c.
\nDin fericire, doar aparent paradoxal, poetul se va face auzit in eseul urmator, intitulat \u201ePoetica tacerii\u201c. Aici, Vancu propune o alta recitire salutara: Eminescu ar configura in multe dintre poemele sale asa-numita \u201ecriza a limbajului\u201c care fundamenteaza o poetica a \u201etacerii angoasate, crispate\u201c. Confruntat cu \u201eaneantizarea lumii\u201c, cu \u201eabolirea transcendentei\u201c, cu \u201elimite temporale si spatiale\u201c din ce in ce mai \u201elaxe\u201c, subiectul poetic eminescian \u201enu mai gaseste cuvinte care sa-i acopere pe deplin realitatea interioara si aceasta degenereaza in \u201econture triste si umbre\u201c\u201e. Asa se justifica, afirma Vancu, o deziluzionata si chinuitoare confruntare cu tacerea lumii, a cuvintelor, a propriei interioritati, precum si o valorizare negativa a sa, ceea ce il separa pe scriitorul rom\u00e2n de viziunea lui H\u00f6lderlin (\u201eunul dintre primii sceptici in ceea ce priveste limbajul\u201c) care, cel putin in faza t\u00e2rzie de creatie, ajunge sa creada in \u201eposibilitatea revelarii limbajului divin unificator\u201c. G\u00e2ndirea poetica eminesciana ar fi mult mai afina, in consecinta, celei a lui Mallarm\u00e9, de care se desparte, insa, deoarece autorul francez experimenteaza o veritabila voluptate estetica a tacerii: desi \u201easociata adesea cu moartea sau cu sterilitatea\u201c, ea postuleaza intotdeauna \u201eo transcendenta salvatoare\u201c, o purificare de materialitate, o uniune cu absolutul. \u201eTacerii luminoase\u201c mallarm\u00e9ene i s-ar opune \u201etacerea infernala, demoniaca\u201c eminesciana, iar implicatiilor \u201estrict estetice\u201c specifice creatorului \u201eIrodiadei\u201c, poetul rom\u00e2n le-ar raspunde printr-o tragica extensiune \u201eontologica\u201c.
\nDin pacate, comparatismul din \u201eEminescu. Trei eseuri\u201c ram\u00e2ne doar o promisiune. Eseistul nu ii (re)citeste cu adevarat pe scriitorii cu care poezia eminesciana este asociata pentru a fi imediat delimitata (in avantajul autorului rom\u00e2n), ci apeleaza intr-o proportie cov\u00e2rsitoare la fragmente din opiniile diversilor critici. De pilda, cu scopul de a justifica exclusivitatea \u201eestetizarii\u201c ori \u201eluminozitatii\u201c tacerii la Mallarm\u00e9 (deci si diferenta specifica a \u201emai tragicului\u201c si, poate, \u201emai modernistului\u201c Eminescu), Vancu citeaza c\u00e2teva comentarii sugestive din studiul lui Marcel Raymond, insa nu urmareste interpretarea acestuia pret de inca o pagina din \u201eDe la Baudelaire la suprarealism\u201c unde este enuntata \u201edrama omului strivit intre necesitatea de a trai si vointa de a se apara impotriva vietii\u201c.
\nEminescu \u2013 contemporanul tuturor<\/strong>
\nTot prin \u201eexercitii de poetici comparate\u201c isi deschide criticul sibian al treilea eseu (de aproape 100 de pagini): \u201eImaginarul apocaliptic\u201c. El disociaza inspirat, pe urmele lui Cristian Badilita, intre conotatiile complexe ale \u201eapocalipsei\u201c (ca \u201edezvaluire\u201c si \u201erevelatie\u201c ce determina \u201eanularea distantei dintre divinitate si creatie\u201c) si cele unilateralizante, \u201epopulare\u201c, (\u201emarcate inconstient de textul ioanic, de episoadele eshatologice cu descrierile lor cutremuratoare\u201c), propun\u00e2nd urmarirea \u201efunctiilor specifice\u201c pe care motivele imaginarului mistic le preiau odata intrate in \u201edinamismul organizator al imaginatiei\u201c romantice si, in special, eminesciene. Dupa un ocol pronuntat didactic (de aproximativ 30 de pagini) in care descrie (in descendenta durandiana) raportul imagine-imaginatie-imaginar si particularizeaza\u00a0 imaginarul apocaliptic romantic (oferind inclusiv o \u201eschita sintetica\u201c a sa in Anglia, Germania ori Franta), Radu Vancu ofera un sinopsis (in alte 40 de pagini) tot cu valente pedagogice al motivelor apocaliptice (\u201epropriu-zise\u201c si \u201eliterarizate\u201c) din poeziile lui Eminescu. Pregatindu-si narcisiac instrumentarul critic, autorul am\u00e2na excesiv intrarea in scena a celui care trebuia sa fie protagonistul cercetarii.
\nNucleul eseului, anuntat at\u00e2t de scrupulos, de abia acum urmeaza: miz\u00e2nd pe activarea intelectului nuntit cu \u201eintreaga latura senzoriala a fiintei\u201c (nu doar cu vazul, spre deosebire de romanticii occidentali), autorul lui \u201eMemento mori\u201c incearca solutionarea \u201edihotomiei ontice\u201c a existentei printr-un proces imaginativ rational (in raspar cu \u201edictatura vizionarismului si inspiratiei romantice\u201c) urm\u00e2nd \u201eo logica apocaliptica pe deplin consecventa\u201c. Argumentatia lui Vancu este, pe alocuri, nu doar pertinenta, dar si cuceritoare. Totusi, o intrebare staruie pe tot parcursul analizei: care Eminescu e protagonistul celei de-a treia sectiuni a cartii? Nefiind preocupat deloc de evolutia imaginarului poetic, eseistul monumentalizeaza un Eminescu promovator al apocalipsei de factura moderna prin \u201eimplicarea unei conjugari depline a spiritualului cu materialului\u201c, trad\u00e2nd relatiuni cu \u201edualitatea de esenta a poeticii baudelairiene\u201c, dar care nu mai cadreaza nici cu poetul \u201econdamnat la o vesnica absenta de sine\u201c (din primul eseu), nici cu acela invadat de \u201etacerea infernala\u201c (din cel de-al doilea). Dimpotriva, apocalipticul eminescian conduce la o iluminatorie regasire a interioritatii prin intermediul universurilor compensatorii, precum si la comunicarea, chiar comuniunea, cu o lume complet spiritualizata.
\nIn consecinta, p\u00e2na sa confere plasarii douamiistilor in descendenta \u201eproto-biografismului\u201c si \u201eimaginarului apocaliptic\u201c eminescian un statut superior celui de simpla speculatie cvasi-comica (enuntata in introducerea, incheierea si pe coperta a IV-a a volumului), Radu Vancu are de lamurit \u2013 mai putin retoric, mai credibil analitico-argumentativ \u2013 modernitatea lui Eminescu. Catalogata drept un simplu \u201esecret al lui Polichinelle\u201c, ea poate fi cunoscuta de multi, dar este dovedita profesionist de putini. Iar cartea lui Vancu \u2013 desi propune relecturi critice importante \u2013 reuseste doar partial o atare demonstratie inca necesara in exegeza eminesciana.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Radu Vancu, \u201eEminescu. Trei eseuri\u201c, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011   A devenit un cliseu exegetic observatia ca o carte de critica spune aproape la fel de multe despre autorul ei ca despre problematica abordata. Bineinteles ca o gradatie poate fi stabilita, asa inc\u00e2t studiile cvasi-pozitiviste, \u201estiintifice\u201c, \u201euniversitare\u201c sunt, macar aparent, mai… Cite\u0219te mai mult »Vancu. Trei eseuri<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[6735,4967,1044],"class_list":["post-9743","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-eminescu-trei-eseuri","tag-carte-de-critica","tag-radu-vancu"],"views":1739,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9743","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9743"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9743\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9743"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9743"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9743"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}