A treia carte publicata de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iasi, 2011, 181 p.) are un titlu socant: \u201eBuna dimineata, o suta de g\u00e2ste\u201c. Cine-si \u00eenchipuie \u00eensa ca avem a face cu o formula de joaca pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se \u00eensala. Pentru ca, \u00een substanta ei, cartea are o tema dintre cele mai grave: moartea. Autoarea \u00eesi defineste cartea drept roman, dar dl. profesor Dumitru Micu, care prefateaza si aceasta a treia carte a Roxanei Pavnotescu, nu mai e preocupat de genul caruia aceasta \u00eei apartine, nemainumind-o, adica, \u201eun roman sui generis\u201c, cum o facuse referindu-se la \u201eSub semnul aspidei\u201c (Editura Junimea, Iasi, 2009), ci pur si simplu afirm\u00e2nd ca \u201eNoua carte e un recviem\u201c (p. 5). \u00cen ceea ce ne priveste, noi o socotim mai mult dec\u00e2t at\u00e2t: un amplu poem al pl\u00e2ngerii. Abia c\u00e2teva amintiri de la Ilovat \u2013 locul de bastina al lui Puiu, tatal real al autoarei \u2013 traite direct de Roxana \u00een copilaria sa din vremea comunismului sau aflate de la tata \u2013 el \u00eensusi un om cu un extraordinar dar al vorbirii, al povestitului \u00een general, pe care Roxana pare a-l fi mostenit \u2013 se transforma \u00een proza autentica de certa expresivitate. Autoarea marturiseste ca nu poate face deosebire \u00eentre memoria tatalui si memoria ei: \u201eMa cufund tot mai ad\u00e2nc \u00een memoria tatei, iar prezenta lui \u00een mine se concretizeaza cu o fizicalitate uluitoare. Puiu si-a ales ca lacas de tranzit, subliminal, tocmai trupul meu\u2026\u201c (pp. 153-154)
\nSa ne \u00eentoarcem \u00eensa la poemul pl\u00e2ngerii. Se cuvin, mai \u00eent\u00e2i, c\u00e2teva precizari. Cartea este strict autobiografica: Roxana este fiica lui Octavian (Puiu) si a Mariei (Mia) Pavnotescu. Roxana \u201easista\u201c, de la New York, unde traieste, la boala si degradarea fizica, trecuta prin faza Alzheimer, a tatalui ei. C\u00e2nd acesta moare, sentimentul ei de vinovatie ca nu l-a putut ajuta mai mult se acutizeaza. Cartea \u00eel re\u00eenvie pe Puiu din amintiri care stau, toate, sub semnul pl\u00e2ngerii \u00een surdina, \u00eentr-un comportament foarte bine strunit al fiicei. Ca sa evite caderea \u00eentr-un sentimentalism care oricum nu si-ar fi avut rostul, autoarea recurge la o forma a scriiturii nu numai cu totul originala, dar mai ales ultramoderna. Prima pagina a cartii e pusa sub titlul Missa pro defunctis. Motive si Variatiuni (c\u00e2nturi). Urmeaza definirea celor 9 c\u00e2nturi: 1. Despre nesf\u00e2rsirea iubirii (Offertarium); 2. \u201eCategoriile abisale\u201c ale memoriei. Amintiri; 3. Marea (Introitus); 4. \u201eNoduri si semne\u201c. Din lumea de dincolo; 5. Jocul; 6. Visul. Puntea dintre lumi; 7. Copilaria. Imagini. Ilovat; 8. Despre neajunsurile, suferintele si patimile firii. Boala. (Dies Irae); 9. Aspecte ale copilariei.
\nToate aceste c\u00e2nturi (motive) reprezinta tot at\u00e2tea modalitati de re\u00eentoarcere \u00eentre cei vii a lui Puiu, prin \u00eentretesarea lor \u00een fiecare dintre cele 51 de\u2026 capitole, plus un Epilog la Recviem. De pilda, capitolul \u201eJocul de-a matematica. Buna dimineata, o suta de g\u00e2ste\u201c poarta dedesubt, \u00een paranteza, numerele c\u00e2nturilor: 2, 5, adica \u201eCategoriile abisale\u201c ale memoriei. Amintiri\u00a0 si Jocul. Sau capitolul \u201ePrima iarna fara Puiu. Pastel\u201c. \u201eBuna dimineata, o suta de g\u00e2ste\u201c. \u201eSemnul anotimpului\u201c (c\u00e2nturile 2, 4, 5, 9). Sau, \u00een fine, \u201eEpilog la Recviem\u201c. (Toate c\u00e2nturile).
\n\u00centreaga carte este o evocare poematica a fiintei celei mai dragi Roxanei. Dar nu o evocare facuta cu exaltarea sentimentului, ci \u00een modul cel mai firesc, fie ca e vorba de lucruri mai deosebite, fie ca e vorba de unele cu totul banale. Din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd \u00eensa ne dam seama ca aceasta e o pl\u00e2ngere a ceea ce a fost tatal pentru fiica. Ne dam seama, pentru ca autoarea nu poate rezista ca, uneori, sa nu-si deconspire suferinta. Un simbol care revine obsedant este cel al s\u00e2mburelui, al miezului, al esentialului uman care trece de la tatal disparut la copilul care si-a adorat parintele: \u201ePuiu a murit si s\u00e2mburele lui a trecut la mine. Ma urmareste peste tot: din fotografii, din adresele scrise cu majuscule pe plicurile cu scrisori de la mama, din felurile de m\u00e2ncare, din discurile de jazz. ma urmareste de c\u00e2te ori \u00eenot, pe aeroporturi, din lecturile pe care le-am parcurs odata \u00eempreuna, din problemele de aritmetica ale fiicei mele sau din propriile mele expresii sau g\u00e2nduri\u201c (p. 19). Alteori ni se sugereaza tristetea, dar nu \u00een contexte proprii acestei starii: \u201eSi anumite fotografii alese dupa criterii neprecizate \u00eesi decanteaza acea componenta trista a timpului in care au fost facute \u2026 (p. 21). C\u00e2nd pl\u00e2nsul nu mai poate fi \u00eenvaluit \u00een evocarea facuta cu toata participarea afectiva, Roxana \u00eesi aduce (de fapt, ne aduce) aminte ca Puiu, cel care o alinta cu porecla \u201eBroasca\u201c (\u201eBoaca\u201c), nu mai e si izbucneste cu disperare: \u201eAcum nu mai e nimeni care sa-mi spuna \u201eBroasca\u201c. Nimeni nu ma mai striga dupa numele meu acvatic\u201c (pp. 22-23), tatal fiind marele profesor de \u00eenot al fetei.
\n\u00centre tata si fiica exista o legatura… materna, sugerata metaforic: \u201eCa \u00eentr-un fel de lichid amniotic, \u00eenot cu tata. Ma \u00eenconjoara ca o placenta din toate directiile si continua sa ma hraneasca cu amintirile si memoria lui, care au trecut \u00een mine.\u201c (p. 22). C\u00e2nd o asemenea ipostaza nu mai e sustinuta de amintiri, acestora le ia locul dorinta: \u201eAs vrea sa \u00eenot, dar apa este foarte departe. Nu-mi doresc dec\u00e2t sa ajung la mare. Sa \u00eenot cu tata prin lichidul amniotic\u201c (s.aut., p.31). De aceea \u201ePeisaj marin fara mare\u201c e o \u00eenchipuire a autoarei, animata de un timp discontinuu (simbolul clepsidrelor sparte uneori \u201e\u00een mii de bucati\u201c), o \u00eentoarcere \u00een copilarie \u00een care-l \u00eent\u00e2lneste pe Puiu aflat dincolo de aceasta lume (simbolistica siluetelor ce apar si dispar din si \u00een pam\u00e2nt). Alta data, legatura cu Puiu se restabileste… telefonic (\u201eieri m-a sunat tata din lumea cealalt\u201c, p.44) si tata \u00eei cere sa-i descrie cerul, marturisind: \u201e\u2013 G\u00e2ndeste-te la mare si ai sa vezi luna\u201c, insista el. \u201eEu, nu stiu de ce, nu mai pot s-o vad. Si ea imi lipseste, dintre toate, cel mai tare. Nici nu stii ce frustrant este sa nu-mi pot imagina cerul, luna, norii\u201c (p.45). Cu asemenea marturisiri, ne aflam \u00een substanta lirica a postumei eminesciene \u201eDin cerurile-albastre\u201c: \u201eDe glasul pasare1e1or\/ Pe g\u00e2nduri ceru-i pus\/ O, stelelor, stelelor,\/ Unde v-agi dus?…\/\/ De stralucirea f1orilor\/ E c\u00e2mpul tot rapus.\/ O, norilor, norilor,\/ Unde v-ati dus?\u201c
\nModalitatile, \u00eemprejurarile, pretextele prin care Roxana \u00eesi evoca tatal plecat dincolo sunt, practic, infinite si ele devin tot at\u00e2tea prilejuri ca cei doi \u201esa se bucure\u201c ca se afla \u00eempreuna. \u00centreaga existenta a Roxanei este marcata de prezenta lui Puiu. Nu numai matematica (\u201eBuna dimineata, o suta de g\u00e2ste\u201c este o problema prin care tatal \u00eesi initiaza fata \u00een acest domeniu din cea mai frageda v\u00e2rsta), dar \u00eent\u00e2lnirile de pe aeroporturi, muzica, clasica ori moderna, ascultata \u00eempreuna cu voluptate, parerile lui Puiu despre anumite bucati muzicale (\u201eExpresia tatei era ca nu exista o lucratura mai disturbanta si sublima a viorilor, ca cea din introducerea la Tannh\u00e4user.\u201c, p.50); fata respecta si acum cele mai banale sfaturi ale tatalui: taie ardei si-l arunca \u00een oala ase cum o \u00eenvatase Puiu care era un mare gurmand dar mai ales avea voluptatea gatitului; volumul lui Verlaine se deschide ca printr-o vraja la p.56, unde e imprimata \u201eChanson d’automne\u201c, care-l fascina pe Puiu si pe care el o recita adesea etc. etc.
\nNu e lipsit de semnificetie sa observam care motive (c\u00e2nturi) dau cele mai multe prilejuri Roxanei de a-si evoca parintele. Cel mai frecvent dintre ele este de departe c\u00e2ntul 2 (\u201eCategoriile abisale\u201c ale memoriei. Amintiri) cu 30 de ocuren?e \u00een cele 51 de capitole-poem. O ordine descrescatoare n-ar fi, poate, nici ea lipsita de sens: pe locul 2, c\u00e2ntul 8 (14 ocurente); locul 3, c\u00e2nturile 4 si 7 (13 ocurente); locul 4, c\u00e2ntul l (12 aparitii); locul 5, c\u00e2nturile 5 si 9 (11 aparitii); locul 6, c\u00e2ntul 6 (7 aparitii); ultimul loc, 7, c\u00e2ntul 3 (5 aparitii). Asadar, de cele mai multe ori (30) Roxana \u00eesi regaseste tatal \u00een \u201eCategoriile abisale\u201c ale memoriei.
\nDovada peremtorie ca \u201eromanul\u201c Roxenei Pavnotescu e un poem al pl\u00e2ngerii o gasim \u00een capitolul \u201eTristetea privirilor. Despre suferinta. Fotografia si denivelarile ei\u201c. \u00cenca \u00een primul paragraf citim: \u201eSuferinta tatei nu era de suportat. Nu era de resortul durerii. Era o suferinta a despartirii. A despartirii de carne, de albastrul cerului si de gustul ierbii. Nici macar eu nu puteam \u00eendura suferinta tatei, si atunci am intervenit pentru el \u00een ceruri, ca despartirea sa survina mai repede. Am facut ceva \u00eengrozitor, ceva ce si azi ma umple de oroare si fiecare fibra mi se rasuceste la amintirea abominabilului\u201c (p.58).
\nDupa datina, la 40 de zile, pl\u00e2ngerea pare sa \u00eenceteze: \u201eLa capatul celor patruzeci de zile, dupa consolatoare rataciri \u00een spatiul dintre doua lumi, purificat de v\u00e2nturi, de ploi si de visele celor dragi, isi va gasi linistea. Se va \u00eenalta spre tar\u00e2murile resemnarii si ale uitarii. Noi cei ramasi vom ram\u00e2ne aceiasi, doar putin schimbati, locuiti de spiritul lui\u201c (p.165). Pl\u00e2ngerea e \u00eenlocuita imediat de alt sentiment si legatura cu cel dus continua: \u201ePuiu a plecat de o vreme. Si dorul tot creste. E mai mare ca \u00een prima ora, sau zi, sau saptam\u00e2na de absenta. Suferinta are sanse sa se disipeze mai repede. Dar dorul, nu. Dorul creste. \u00cencerci sa-l stavilesti cu amintiri, lucruri ramase \u00een urma, voci \u00eenregistrate si fotografii\u201c (p.163).
\nE oarecum curios sa constatam ca mama Roxanei si sotia lui Puiu (Mia Pavnotescu) lipseste aproape total din poemul pl\u00e2ngerii. Putem gasi un singur motiv. C\u00e2nd pl\u00e2nge \u2013 si mai ales c\u00e2nd pl\u00e2nge un mort \u2013, fiecare pl\u00e2nge singur, asa cum fiecare moare singur. Mia va fi pl\u00e2ns si ea, dar tot singura. Pentru ca, la urma urmei, tema cartii este p\u00e2ngerea mortului de catre fiica, nu de catre sotie. Ipoteza noastra ram\u00e2ne valabila mai cu seama pentru societatea moderna, asa-zis civilizata, \u00een care solidaritatea \u00een durere a celor ramasi \u00een urma disparutului a slabit simptomatic. Sa fie oare acesta un semn al pasului \u00eenapoi facut de cultura \u00een fata asalturilor tot mai furibunde ale civilizatiei care aduce cu sine exacerbarea egoismului, a egolatriei, a egocentrismului, dovezi irefutabile ale alienarii omului, \u00een ultima instanta a dezumanizarii lui?!
\n\u00cen comunitatile umane, nu neaparat arhaice, ci doar bine pastrate, bocetul mortului avea drept consecinta fenomenul pl\u00e2nsului colectiv, iar pl\u00e2nsul \u2013 s-a stabilit \u00eenca din Antichitate \u2013 devenea sursa catharsisului. Societatea rom\u00e2neasca a cunoscut \u2013 se stie \u2013 institutia bocitoarelor profesioniste, femei talentate, capabile sa provoace pl\u00e2nsul ca manifestare fiziologica a unei suprasarcini psihologice negative. Pentru ca nu dorim sa ne lansam \u00eentr-o divagatie dincolo de o anumita limita rezonabila, ne \u00eentrebam, ca \u00eentr-un fel de paranteza: sa-si fi pierdut societatea omeneasca, \u00een stadiul \u00een care a ajuns, mare parte din functile autoreglatoare? Sa fi slabit p\u00e2na \u00eentr-at\u00e2t cultul mortilor. Un raspuns afirmativ n-ar fi exclus, daca nu uitam ca \u00een cartea sa anterioara, \u201eSub semnul aspidei\u201c, Roxana Pavnotescu depl\u00e2ngea caderea \u00een derizoriu a mitologiei, echivalentul aruncarii peste bord a uneia dintre cele mai bogate mosteniri culturale a omenirii, acumulate de-a lungul mileniilor.
\nUndeva, \u00een \u201eAnii de ucenicie\u201c, d\u00e2nd o replica \u00eentr-o discutie cu tatal sau, Mihail Sadoveanu afirma: \u201e\u2013 Nu at\u00e2t limba vorbita, \u00eei spuneam eu tatei, nu at\u00e2t limba, care s-a schimbat \u00eentr-o epoca anumita, c\u00e2t legea \u00eenfricosata a mortilor: asta a guvernat si a sustinut poporul nostru \u00een curgerea veacurilor\u201c. Extrapol\u00e2nd, putem parafraza: nu at\u00e2t modificarea balantei \u00een favoarea civilizatiei va sustine omenirea, ci respectul pentru cei dusi \u00eei va ajuta pe oameni sa ram\u00e2na ceea ce \u00eenca mai sunt.
\nDe aceea, ni se pare ca, \u00een ordine practica, calitatea esentiala e cartii Roxanei Pavnotescu este ca pledeaza pentru reumanizarea relatiilor dintre oameni si prin cultul mortilor.
\nSub raport stilistic, cartea de poeme \u00eenchinate lui Puiu ni se pare superioara celei precedente. Unul dintre motive ar putea fi tema ei, mult mai aproape de sufletul autoarei si izvor\u00e2nd de acolo.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
A treia carte publicata de Roxana Pavnotescu (Editura Junimea, Iasi, 2011, 181 p.) are un titlu socant: \u201eBuna dimineata, o suta de g\u00e2ste\u201c. Cine-si \u00eenchipuie \u00eensa ca avem a face cu o formula de joaca pentru copii (sau, mai exact, numai asta) se \u00eensala. Pentru ca, \u00een substanta ei, cartea are o tema dintre cele… Cite\u0219te mai mult »Un poem al pl\u00e2ngerii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[6690,6691,6689],"class_list":["post-9669","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-buna-dimineata","tag-o-suta-de-gaste","tag-roxana-pavnotescu"],"views":1614,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9669","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9669"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9669\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9669"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9669"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9669"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}