{"id":9338,"date":"2011-10-12T18:10:38","date_gmt":"2011-10-12T16:10:38","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9338"},"modified":"2011-10-12T18:10:54","modified_gmt":"2011-10-12T16:10:54","slug":"o-expertiza-delle-sfumature","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/o-expertiza-delle-sfumature\/","title":{"rendered":"O expertiza delle sfumature"},"content":{"rendered":"

Exegezele de clasici nu-s, cu siguranta, treaba usoara. Cel putin asa s-ar putea crede daca luam seama la masa exegetica, adesea sufocanta, care apasa pe creatia lor. Dar scrisul despre Caragiale, spre deosebire de orice alt clasic, e de doua ori mai greu. <\/strong><\/em><\/p>\n

Mai \u00eent\u00e2i, fireste, din pricina bibliografiei \u00een continua expansiune, a carei conspectare nu-i de colea. Desigur, un om harnic poate trece, chiar daca nu fara truda, peste acest complex bibliografic, peste acest complex, sa-i zicem, cantitativ. Iar rom\u00e2nii, orice s-ar spune si orice s-ar zice, e oameni harnici la scris, cu deosebire la scrisul despre Caragiale. Dovada stau nu numai multele studii si articole, contributii si expertize, ci si sutele (nu cred sa fie exagerare) de lucrari de licenta livrate anual pe subiect Caragiale. Devine, asadar, fie ca rom\u00e2nii nu se descurajeaza la documentare c\u00e2t de grea, fie ca au o atractie aparte si fatala pentru interpretarile pe Caragiale; fie, desigur, si una si alta. Destul ca sunt destui oameni care nu se lasa descumpaniti de complexul de cantitate.
\nDepasirea prin lateral<\/strong>
\nNumai ca, \u00een cazul deosebit al lui Caragiale, mai vine un complex, unul, sa zicem, calitativ. Mircea Iorgulescu (care a dat o fascinanta carte despre Caragiale) l-a exprimat cel mai franc: nu poti scrie despre un autor a carui inteligenta te copleseste. Iar la Caragiale e caz patent de strivire. \u00cen general e bine ca un critic\/exeget sa fie mai inteligent dec\u00e2t autorul (nu pentru ca ar si fi, ci pentru ca autorul integreaza inteligenta \u00een ceva mai complex); sau macar sa aiba sentimentul unei egalitati de inteligenta; asta, macar pentru a asigura confortul de judecata, daca nu si \u00eendreptatirea ei. Caci daca un autor e permanent si clipa de clipa mai inteligent dec\u00e2t exegetul, lucrul devine stresant si grav complexant. Supra-inteligenta autorului devine o teroare pentru comentator. Cazul nu se poate rezolva, fireste, dec\u00e2t individual. Nu exista o instanta care sa masoare compatibilitatea de inteligenta dintre Caragiale si exegetii sai (chiar daca acuma exista masuratori pentru inteligenta), asa \u00eenc\u00e2t nu putem merge dec\u00e2t pe \u00eencredere: cumva-cumva exegetii si-au rezolvat ei acest complex si eventuala inferioritate nu-i mai st\u00e2njeneste. Nu e, totusi, un postulat ca I.L. Caragiale ar fi mai inteligent dec\u00eet orice posibil comentator. Sau, daca totusi e, sunt, iata!, solutii de a fi depasit, macar prin lateral.
\nCam prin lateral \u00eel depaseste (daca si-a pus problema) si Constantin H\u00e2rlav, \u00een \u201eDespre Caragiale. \u00cencercari de precizie… istorico-literara\u201c (Editura Karta-Graphic, Ploiesti, 2010). Numai ca H\u00e2rlav avea si temeiuri pentru asa depasire. \u00cen primul r\u00e2nd, patima de Caragiale tine la el din tinerete si, \u00een al doilea, necum sa treaca, ea a sporit cu vremea, fac\u00e2nd din H\u00e2rlav un cercetator consacrat lui Caragiale si unul din editorii sai de \u00eencredere. H\u00e2rlav nu numai ca a lucrat, cu Stancu Ilin si Nicolae B\u00e2rna, la ultima editie de \u201eOpere\u201c, dar a si editat, singur, c\u00e2teva lucruri caragialiene, valorific\u00e2ndu-si munca de filolog. Cartea sa e, deci, \u00een buna parte, rodul acestor cercetari de editor si al descoperirilor facute \u00een cauza; ea e brodata, prin urmare, pe fapte pozitive si pozitiviste. Dar nu e, fireste, doar at\u00e2t. Chiar daca nu e dezvoltata, ci, din contra, contrasa, ea are conduita unei monografii (a unei schite de pregatire, ce-i drept, mai degraba). Desfasuratorul ei merge de la primele \u00eencercari p\u00e2na la capatul operei \u2013 ba chiar dincolo de el, la corespondenta. De cuprins, cuprinde, asadar, tot ce-i trebuia unei monografii. Documentat p\u00e2na la saturatie \u00een \u201ecaragialelogie\u201c, H\u00e2rlav evita sa se angajeze \u00een lucruri deja spuse \u2013 si ras-spuse \u2013 si cauta, dimpotriva, mici fisuri pe unde sa se strecoare, fie ca exeget, fie ca istoric literar pozitiv. De aici aerul ca, dincolo de contributiile de editor, el se ocupa de nuante pierdute, de sfumature delicate. E un scrupul de onestitate, dincolo de un exercitiu de finete. Sunt, acestea, calitati pe care le-a expus \u00eenca de pe vremea c\u00e2nd se exersa \u00een cronica literara. I le remarca drept primele vizibile Nicolae Oprea, \u00een portretul din \u00abLiteratura \u201eEchinoxului\u201c\u00bb\u201c, I (Editura Dacia, Cluj, 2003): \u201eFinetea analitica se subordoneaza, \u00een cazul sau, unui comentariu echilibrat si clar \u00een expresie\u201c. Nu erau, desigur, sa se piarda cu vremea. Din contra.
\nCarari si cararui<\/strong>
\nCum zice Nicolae Mecu \u00een savuroasa lui prefata contaminata de caragialisme, H\u00e2rlav \u201edetine mirosul zonelor neexplorate sau nu \u00eendeajuns cercetate\u201c\u00a0 si \u201emai \u00eent\u00e2i masoara bine p\u00e2na unde au ajuns aceia \u2013 adica predecesorii, n.n. \u2013, pentru ca initiativa lui sa \u00eenceapa de acolo mai departe\u201c (p. 6). (Nu e, deci, chiar chestie de miros, de instinct, ci de premeditare a scrupulozitatii, de discernam\u00e2nt istorico-exegetic). Masuratoarea \u00eel si inhiba, dar \u00eel si stimuleaza pe H\u00e2rlav. Ea nu-i lasa prea mult spatiu (fie din cauza predecesorilor, fie din a lui), dar \u00eel si ambitioneaza sa gaseasca o carare nebatuta. Astfel de carari \u2013 alteori doar cararui \u2013 \u00een materie de exegeza caragialeana sunt greu de gasit, iar faptul ca, totusi, H\u00e2rlav gaseste c\u00e2teva, devine de la sine un merit. Nu stiu \u00eensa daca unele dintre ele nu erau previzibile. Oare nu era de asteptat, bunaoara, ca primele exercitii ale lui Caragiale \u201esa contina\u201c, \u201e\u00een embrion, date probante \u00een privinta chipului \u00een care se individualizeaza progresiv scrisul caragialean\u201c?! (p. 24). Surpriza ar fi fost doar \u00een cazul \u00een care Caragiale ar fi \u00eenceput ne-caragialean. Altminteri, \u00een astfel de propozitii care puteau fi date ca adevarate dinainte, meritul se reduce la aducerea probelor concrete; e ceea ce, fireste, H\u00e2rlav si face. Nu fara excese de merit trecute \u00een contul t\u00e2narului sarcast (n-as zice ca \u00eentepaturile lui la adresa lui Macedonski chiar debordeaza \u00een \u201esubtilitatea, ingeniozitatea, ambiguitatea explicatiunii\u201c \u2013 p. 35; au, desigur, verva, dar destul de basse; nu face nici macar pentru un viitor Caragiale). Cu atentie focalizata urmareste H\u00e2rlav \u201estrategia si tactica (literare) adoptate de t\u00e2narul Caragiale p\u00e2na la data recunoasterii sale\u201c (p. 38). Daca strategia\u00a0 si tactica duc la rezultat, ele sunt, desigur, bune, eficiente. Nu e neaparata nevoie sa fie si elegante; iar aici nu cred ca se pune cazul: \u00een mare, strategia lui Caragiale a mizat pe \u201escandal\u201c, iar tactica \u2013 pe agresarea unor anti-junimisti. \u00cei putem \u00eensa, alaturi de H\u00e2rlav, \u201erecunoaste scriitorului\u201c \u201ecel putin idealitatea cu care privea si \u00eesi privea acreditarea \u00een republica literelor\u201c (pp. 40-41). De ce nu? E un bovarism comun la toti tinerii scriitori.
\nExercitiile de la \u201eGhimpele\u201c si \u201eClaponul\u201c vin, la urma, considerate la locul lor: \u201eEle au si valoarea asa-zic\u00e2nd de pregatire, didactica, dar si o valoare \u00een sine\u201c (p. 56). Cu \u201evaloarea \u00een sine\u201c e \u00eensa o problema vag delicata, \u00eentruc\u00e2t ea s-ar fi vazut numai daca, Doamne fereste!, Caragiale ar fi ramas doar cu aceste texte. L-as fi vazut eu atunci pe H\u00e2rlav dovedindu-le \u201evaloarea \u00een sine\u201c. (Ca sa fiu mai clar chiar dec\u00eet se cuvine: valoarea lor vine din urma). De altfel, ca orice bun monograf, si H\u00e2rlav ia partea subiectului investigat (desi la Caragiale nu mai era cazul!) si nu scapa nici un prilej de exaltare, caz\u00eend uneori la extremitate. E destul de dificil de admis ca pe Caragiale l-ar specifica \u201eo incomoda consecventa atitudinala\u201c (fie ea si doar a operei) si chiar greu de primit ca \u201eradiografia comica a societatii contemporane (…) reprezinta sistematica desfasurare a unei filosofii \u00eentemeiate pe valoarea adevarului\u201c (p. 60). Caragiale nu se complexa \u00een fata filosofilor si nu vad de ce ar face-o, \u00een numele lui, exegetii sai. Cum societatea rom\u00e2neasca a \u201e\u00eencremenit \u00een proiectul\u201c lui Caragiale, desigur ca de \u201evalori de adevar\u201c e vorba \u00een opera sa; dar nu pe calea unei \u201esistematici desfasurari\u201c etc. de filosofie.
\nC\u00e2nd demareaza spre interpretari, H\u00e2rlav are aplomb (si devine de regretat ca acribia lui documentara l-a inhibat mai mult dec\u00e2t l-a \u00eencurajat), chiar daca se \u00eent\u00e2lneste \u00een concluzii cu alti exegeti. Descifrarea \u201esecretului\u201c personajelor lui Caragiale e un astfel de moment de inspiratie interpretativa: \u201eFiecare erou e, \u00een felul sau, un fantast, un fascinat, un convertit la un mit propriu, e \u00eenaltat pe cataligele unei imagini sacralizate despre sine\u201c (p. 76). Cum H\u00e2rlav a \u00eent\u00e2rziat c\u00e2t a putut cu aparitia acestor comentarii, unele din intuitiile sale s-au dezvoltat \u00een alte exegeze (cum ar putea fi, de pilda, cea despre \u201eelanul discursiv\u201c al personajelor, care ar fi chiar \u201esemnul elanului lor vital\u201c, p. 81, ideee comuna cu cea din eseul lui Mircea Iorgulescu; poate ca \u201enota din 2010\u201c\u00a0 \u2013 p. 87 \u2013 n-ar fi trebuit sa treaca sub tacere cartea lui Iorgulescu, ajunsa pe la a treia editie). Trec\u00e2nd de la exercitiile de junete la teatru si de la acesta la proza, H\u00e2rlav schiteaza traseul unei monografii pe care nu \u00eendrazneste s-o faca. Precum era si de asteptat de la un editor scrupulos, corespondenta vine propusa ca parte a operei: \u201ecorpusul epistolar apartine de drept Operei\u201c(p. 102). \u00cen principiu, asta depinde de conceptul de opera profesat de exeget (chiar daca la Caragiale mai toate scrisorile sunt jocuri literare), dar fiind vorba de un editor, nici nu mai ridicam vreo pretentie; de regula, ultimul volum de opere cuprinde corespondenta; prin urmare, asa e, corepondenta apartine, macar de fapt, operei.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Exegezele de clasici nu-s, cu siguranta, treaba usoara. Cel putin asa s-ar putea crede daca luam seama la masa exegetica, adesea sufocanta, care apasa pe creatia lor. Dar scrisul despre Caragiale, spre deosebire de orice alt clasic, e de doua ori mai greu. Mai \u00eent\u00e2i, fireste, din pricina bibliografiei \u00een continua expansiune, a carei conspectare… Cite\u0219te mai mult »O expertiza delle sfumature<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[6529,6528,1720],"class_list":["post-9338","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-constantin-harlav","tag-despre-caragiale","tag-mircea-iorgulescu"],"views":1563,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9338","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9338"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9338\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9338"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9338"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9338"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}