{"id":9247,"date":"2011-10-07T22:46:21","date_gmt":"2011-10-07T20:46:21","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=9247"},"modified":"2011-10-07T22:46:36","modified_gmt":"2011-10-07T20:46:36","slug":"adrian-marino-si-utopia-teoriei-literaturii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/adrian-marino-si-utopia-teoriei-literaturii\/","title":{"rendered":"Adrian Marino si utopia teoriei literaturii"},"content":{"rendered":"

Cu totul simptomatic pentru relatiile contradictorii ale criticii rom\u00e2nesti cu \u00eennoirile occidentale de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial e \u00eentregul volum al lui Adrian Marino, \u201eIntroducere \u00een critica literara\u201c, aparut \u00een 1968. Caracterul exponential n-a scapat comentatorilor, care vad \u00een el \u201ecel mai impunator semn de referinta al stadiului actual al g\u00e2ndirii estetice rom\u00e2nesti\u201c. Dincolo de personalitatea autorului sau, greu de ignorat \u00een general, volumul reflecta \u00een mic tendintele principale ale criticii rom\u00e2nesti din a doua jumatate a deceniului ?apte. Impresioneaza, \u00een primul r\u00e2nd, deschiderea neconditionata fata de toate directiile criticii, fie ele traditionale sau contemporane, si e interesant de transcris aleator, sub beneficiu de inventar, lista aproape \u00eentreaga a autorilor citati: Murray Krieger, Tudor Vianu, Leo Spitzer, Lucian Blaga, Mihai Ralea, I. A. Richards, Roman Jakobson, Roland Barthes, Mihail Dragomirescu, William Empson, E. Lovinescu, C. G. Jung, Jean Ricardou, Eugen Simion, G. Calinescu, Mircea Eliade, Sainte-Beuve, Northrop Frye, Benedetto Croce, Charles Mauron, Gaston Bachelard, G. Ibraileanu, Cl. L\u00e9vi-Strauss, Umberto Eco, Lucien Goldmann, Roman Ingarden, Titu Maiorescu, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Ren\u00e9 Wellek, Matei Calinescu, Maurice Blanchot, Paul Val\u00e9ry, Ga\u00ebtan Picon, Serban Cioculescu, De Sanctis, Perpessicius, Jean Rousset. Nu e greu de ghicit, la umbra luxuriantei de nume prezente \u00een cartea lui Marino, o mistica a deschiderilor alimentata de o intentionalitate demonstrativa cu privire la parasirea dogmatismului dinainte de 1965. Autorul sarbatorea \u00eentr-un fel posibilitatea de a aduna la un loc toate numele importante ale teoriei si criticii rom\u00e2nesti si de aiurea. Actul de a le vehicula dupa bunul plac constituia \u00een sine o voluptate, \u00eentruc\u00e2t e miraculos a vedea materializat \u00een pagina ceea ce cu c\u00e2tiva ani \u00een urma putea fi doar g\u00e2ndit. Prin trimiterile exhaustive, criticii din aceasta perioada probeaza si celebreaza, \u00een acelasi timp, limitele noii permisivitati.
\nBarometru perfect al c\u00e2stigurilor imense ale criticii \u00een urma dezbaterilor din 1965-1967, cartea e rodul acestor discutii, hranindu-se din insatisfactia autorului fata de caracterul lor \u201ediletant\u201c. \u00cen ciuda personalitatii sale paradoxale, nu e gresit a vedea \u00een Adrian Marino personajul-reflector al celor mai importante problematici ale epocii. Impulsul de sistematizare si de dare de seama completa, prin \u00eensumarea minutioasa a tuturor datelor si perspectivelor, efortul de ridicare la un punct de vedere neutru, transforma textele lui \u00een marturiile cele mai pretioase ale \u201espiritului epocii\u201c. De c\u00e2te ori se iveste o problematica inedita a actualitatii, Adrian Marino intervine prompt, cu o rapida sistematizare, contribuind la \u201efixarea\u201c ei. \u201eIntroducerea \u00een critica literara\u201c consacra, asadar, c\u00e2teva dintre cele mai importante c\u00e2stiguri ale dezbaterilor rom\u00e2nesti din anii 1965-1967. Pentru prima oara dupa interbelic apare afirmata deschis, \u00eentr-un volum sistematic (nu \u00een publicistica), pledoaria pentru critica estetica si pentru imanenta operei literare: \u201eA exclude din c\u00e2mpul judecatii critice criteriile extraestetice devine (…) o cerinta elementara, de buna igiena si ordine intelectuala (…). Numai criteriul estetic intrinsec pune critica literara pe baze cu adevarat obiective\u201c. \u00cenca din primele pagini ale \u201eIntroducerii\u201c, \u00eentoarcerea la text e afirmata \u00eentr-un stil transant neegalat p\u00e2na atunci: \u201eCritica literara este silita sa recunoasca primatul fundamental al operei, sa considere opera literara \u00een primul r\u00e2nd \u00een ea \u00eensasi si pentru ea \u00eensasi (…). A privi opera literara \u00een sine constituie cea dint\u00e2i obligatie a criticii\u201c. Daca ideile pot fi considerate deja un bun comun \u00een cronici si \u00een luari de pozitii razlete, formularea unui \u00eentreg sistem estetic \u00een jurul lor nu fusese \u00eenca realizata.
\nLabilitate semantica<\/strong>
\n\u00cen jurul imanentei textului e construita \u00eentreaga conceptie despre literatura a lui Adrian Marino, care se serveste de termenul \u00een mare voga de \u201estructura\u201c. Teoreticianul nu poate defini critica dec\u00e2t dupa ce a definit \u00een prealabil literatura (gest semnificativ pentru o conceptie a criticii ca \u201eadecvare\u201c la obiect), iar aceasta din urma e privita ca un sistem etajat, compus din substructura, structura si suprastructura. Termenul de \u201estructura\u201c numeste cel mai bine imanenta textului si doar pornind de la el criticul poate accepta si celelalte valori, \u201eextraestetice\u201c, ale operei literare: \u201esubstructura\u201c ar cuprinde straturile arhetipale, sociale si biografice ale operei (criticul are grija sa sublinieze apasat ca realitatea estetica a operei nu e \u00eenca de regasit la acest nivel), \u00een timp ce \u201esuprastructura\u201c, destul de neclar definita, tine de deschiderile filozofice ale textului. Pe palierele acestui sistem \u00eencapator, Adrian Marino poate \u00eencadra aproape toate directiile \u201eCriticii Noi\u201c. Stratul biografic, de pilda, nu mai vizeaza biografismul anecdotic, ci apelul la contributiile \u201ecriticii profunzimilor\u201c sau ale psihanalizei (criticul trimite explicit la Bachelard sau Charles Mauron). Pe l\u00e2nga directiile psihanalitice si existentialiste ale \u201eNoii Critici\u201c, constructia lui Marino face loc si laturii \u201elingvistice\u201c a lui Roland Barthes, prin definirea literaturii ca un \u201esistem de semnificatii\u201c.
\nCu toate ca vede \u201e\u00een ideea de structura principiul pe care se poate sprijini o supla, coerenta si bine fundamentata teorie a criticii literare\u201c, Marino nu se plaseaza de partea structuralismului, din moment ce aceasta \u201estructura\u201c e, la el, mai degraba un principiu de armonie interioara a textului dec\u00e2t o perspectiva critica. De altfel, \u201eo anumita labilitate semantica\u201c, un anumit \u201eeclectism\u201c i-a fost reprosat autorului \u00eenca din primele cronici la \u201eIntroducere\u201c. Ov. S. Crohmalniceanu observa cu acuitate folosirea nediferentiata a termenului de \u201estructura\u201c: \u201eConceptia data de Adrian Marino \u201estructurii\u201c e prea labila (…) Ea \u00eempaca astfel pe L\u00e9vi-Strauss cu G. Calinescu si chiar cu Ibraileanu si nu-si mai pastreaza adevaratul \u00eenteles pe care \u00eel are pentru reprezentantii \u201ecriticii noi\u201c (…). \u00centre \u201eentelechie\u201c, nucleu germinativ organicist, si \u201emecanism\u201c reductibil la un \u201emodel\u201c este si o mare distanta si o deosebire de optica principiala. \u201eSchematizarea\u201c structurala obligatorie din \u201ecritica noua\u201c se gaseste la antipodul \u201ecoalescentei\u201c, \u201eimpresiei totale\u201c, \u201enotei muzicale\u201c, \u201edifuze\u201c, asa cum o \u00eentelegea, sa zicem, Lovinescu\u201c. Fara sa-l aprofundeze, Crohmalniceanu atinge un punct central al conceptiei despre critica a lui Adrian Marino, asupra careia merita sa ne oprim. At\u00e2t de cuprinzatoarele referinte care i-au atras teoreticianului acuzatia de eclectism reflecta, pe de o parte, pledoaria pentru \u00eennoirea limbajului critic si acomodarea la inovatiile teoretice occidentale. Din punct de vedere al amplitudinii informatiei, Marino le stap\u00e2neste cel mai bine \u00een contextul epocii. Termeni precum \u201estructura\u201c, \u201epolivalenta\u201c, \u201electura deschisa\u201c, \u201esemnificatie\u201c, dar si trimiterile frecvente la Roland Barthes, Umberto Eco sau Maurice Blanchot, par sa ilustreze deschiderea neconditionata fata de \u00eennoirile occidentale. La o privire mai atenta, \u00eensa, conceptia implicita a lui Marino asupra criticii \u00eei tradeaza reticenta de principiu fata de manifestarile contemporane. Desi s-ar fi zis, de la altitudine, ca \u201eIntroducere \u00een critica literara\u201c marcheaza, prin interesul pentru teorie si pentru sistematizarea stricta, o desprindere de calinescianism, cartea nu face dec\u00e2t sa-l reconfirme la alt nivel, \u00een masura \u00een care una dintre metodele principale de lectura e \u00een cel mai strict sens calinesciana: \u201eM-a preocupat sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne si sa \u201emodernizez\u201c idei traditionale, clasice din criticii moderni. Am proiectat deci pe ecran clasic teoriile moderne si pe ecran modern, teoriile clasice, altern\u00e2nd perspectiva dupa posibilitati\u201c. Ascendenta calinesciana a practicii n-ar fi constituit o problema \u00een sine. Doar ca, daca aplicat la literatura, gestul de a inversa contextele poate produce un efect de insolitare a perspectivei benefic pentru interpretare, \u00een critica, acelasi gest devine \u00een cele mai multe cazuri sursa de aporii si de confuzii. Marino nu citeaza critici si idei actuale dec\u00e2t pentru a demonstra, cu placerea eruditului, ca acestea au fost enuntate anterior. Exemplele pot fi extrase din orice capitol al cartii, \u00eentruc\u00e2t demonstratia lipsei de originalitate si de cultura a teoreticienilor actuali trece \u00eentotdeauna \u00eenaintea contextualizarii si a atentiei pentru nuante. Decup\u00e2nd aproape aleator fise de lectura, Marino poate ajunge la concluzii extreme: Caragiale ar fi un precursor al structuralismului, practicile maioresciene relatate \u00een \u201eAmintirile\u201c lui Gh. Panu ar anticipa \u201eindeterminarea operei\u201c despre care vorbesc Maurice Blanchot sau Ga\u00ebtan Picon. \u201eRelatia de opozitie\u201c care sta la baza structuralismului n-ar fi dec\u00e2t reformularea \u201estravechiului\u201c principiu al lui discordia concors. Pozitiile teoretice ale lui Leo Spitzer si Roman Jakobson sunt reductibile la c\u00e2teva afirmatii ale lui Camil Petrescu.
\nO abordare macrantropica<\/strong>
\nSatisfactiile descoperirii precursoratelor se transforma inevitabil \u00een ironii la adresa falsilor novatori: Ralea enunta teoria diversitatii operei \u201e\u00eentr-o perioada c\u00e2nd Roland Barthes si altii umblau, ca sa ne exprimam, astfel, \u00een pantaloni scurti\u201c. Pe masura ce avansam \u00een carte, machiajul deschiderii spre modernitate \u00eencepe sa se scurga de pe obrazul criticului, dezvaluind o fata mai degraba refractara la \u00eennoire. Critica Noua franceza at\u00e2t de des citata ar fi, de fapt, \u201euna dintre cele mai sterile din istoria criticii\u201c, iar tinerii critici rom\u00e2ni care se revendica de la ea, nu mai mult dec\u00e2t niste dandy ai teoriei, simpatizati cu condescendenta. Calific\u00e2nd drept \u201ede toata savoarea\u201c revendicarea unor \u201etineri filologi \u201estructuralisti\u201c\u201e de la principiile lui Roland Barthes sau Serge Doubrovsky, Marino predica re\u00eentoarcerea la Thibaudet sau Eugen Lovinescu. E interesant cum cel care care militeaza pentru Europa si pentru sincronizare vorbeste adesea \u00eentr-un limbaj autohtonist-protocronist. \u00cen realitate, reflexul de a limita impulsurile inovatoare ale contemporanilor face proba unui clasicism de substanta. Ca orice spirit clasic, Marino e reticent fata de evolutia istorica si fata de ideea inovatiei \u00een sine. Tendintele generale ale criticii exista dintotdeauna ca esente, iar tezele sau sistemele personale ale criticilor nu vin dec\u00e2t sa le ilustreze exterior. Din aceasta cauza, referintele pot fi inversate \u00een orice moment si reduse la numitor unic. \u201eIntroducerea \u00een critica literara\u201c e o colectie fabuloasa a atitudinilor dintotdeauna ale criticii si ale criticului, o utopie a teoriei literaturii, nu un demers teoretic-istoricizant. Ticurile de expresie ale lui Adrian Marino reflecta \u00eentreaga viziune a unui critic pentru care \u201enimic nu e nou sub soare\u201c (adevarat leit-motiv al cartii). Visul lui Marino este o enciclopedie illo tempore a criticii, \u00een care sa reduca la constanta toate gruparile, tendintele si conflictele. \u00cel vom surprinde adesea not\u00e2nd ca \u201ede data mai recenta se dovedeste nu procedeul, ci teoria sa\u201c, sau ca, pentru a ilustra o idee particulara, \u201eam putea cita de oriunde\u201c. Vorbind dintr-o postura atotgeneralizatoare, \u201e\u00een baza criticii literare dintotdeauna\u201c, teoriile contemporane \u00eesi pierd orice conformatie specifica: \u201eO \u00eentreaga directie \u00een critica actuala speculeaza p\u00e2na la refuz asupra polivalentei literare. Dar n-a existat spirit critic, din antichitate si p\u00e2na astazi, care sa nu fi facut, \u00een esenta, aceeasi observatie, d\u00e2nd si unele liste de sensuri posibile\u201c. Dar daca toate spiritele critice din antichitate p\u00e2na \u00een 1968 sustin, \u00een linii mari, acelasi lucru sau reformuleaza aceleasi problematici, ideea de evolutie sau de originalitate \u00eesi pierde orice semnificatie. Pledoaria pentru actualitate e legata nu de \u00eentelegerea sau sustinerea mutatiilor de perspectiva, ci mai degraba de placerea colectionarului iluminist de a turna specii noi \u00een genuri vechi. De remarcat faptul ca mania stabilirii precursoratelor nu \u00eenseamna sporirea simtului istoric (a stabili paternitatea ideii \u00eenseamna, \u00een fond, a reinstaura punctul-zero al istoriei), caci, din perspectiva lui Adrian Marino, faptul ca Sainte-Beuve l-a anticipat pe Roland Barthes nu dovedeste \u201eoriginalitatea\u201c\/prioritatea \u00een timp a primului, ci doar faptul ca spiritul etern al literaturii sau criticii poate \u00eembraca, de-a lungul istoriei, forme diverse.
\nDin acest impuls clasicist al \u00eentoarcerii la esente deriva, de fapt, viziunea totalizatoare a lui Adrian Marino. Pe critic nu-l sperie impulsul de a cuprinde toate miscarile critice contemporane si traditionale, rom\u00e2nesti si straine, tocmai pentru ca \u00een sistemul lui, acestea sunt reductibile la esente. Asa se explica tehnica macrantropica a studiului, care acumuleaza la infinit detalii si perspective, fara teama ca acestea ar aduce impedimente conceptiei de fond. Proliferarea conceptelor si trimiterilor nu tulbura pasiunea taxinomica a criticului \u00eentruc\u00e2t, din perspectiva lui Marino, ele sunt trecatoare ca orice \u201emoda\u201c (manifestare exterioara). Intentiile si mizele cartii par utopic-monstruoase pentru orice spirit modern care traieste, inevitabil, sub angoasa influentei. Numai pe jumatate pot fi puse pe seama orgoliului urmatoarele afirmatii despre intentionalitatea cartii; cealalta jumatate trebuie \u00eenteleasa ca simptom al optimismului iluminist cu privire la exhaustivitatea cercetarii: Am \u00eencercat sa duc mai departe toate elementele viabile existente \u00een critica noastra literara\u201c. Mai mult, ni se precizeaza, fiecare capitol ar putea fi dezvoltat \u00eentr-o carte autonoma, iar \u201ecompletarea lucrarii ar fi o critica sistematica a tuturor teoriilor si metodelor critice, clasice si moderne\u201c. E ciudat cum, chiar c\u00e2nd decreteaza drept absurda ideea unei \u201ecritici totale\u201c, Marino nu face dec\u00e2t s-o reabiliteze \u00een relief: \u201eDeci, odata pentru totdeauna, critica totala nu \u00eenseamna obligatia de a spune tot ce se poate spune despre un autor (doar inocentii \u00eesi mai pot face o astfel de reprezentare caricaturala!), ci numai necesitatea de a invoca toate procedeele critice impuse de totalitatea punctelor de vedere produse de un scriitor\u201c. Dar e oare mai putin absurd a avea pretentia ca pot fi invocate \u201etoate procedeele critice impuse de totalitatea punctelor de vedere produse de un scriitor\u201c dec\u00e2t \u201ea spune tot ce se poate spune\u201c despre el? \u00cencerc\u00e2nd sa limiteze \u201ecritica totala\u201c, Adrian Marino nu face \u2013 un gest reflex care-i tradeaza viziunea generala \u2013 dec\u00e2t s-o ridice la patrat.
\nSincretismul referintelor critice<\/strong>
\nDesi la suprafata discursul lui Marino e \u00eendreptat spre modernitate, credinta \u00een esentialismul gestului critic, precum si permanenta \u00eenclinatie spre moralism, \u00eei tradeaza fondul traditionalist. Dincolo de bataia parinteasca pe umar, criticul condamna si \u00eencearca sa limiteze tendintele tinerilor de raportare la fenomenul critic contemporan. Unul dintre impulsurile principale ale cartii e acela de a limita referintele occidentale la ideile cu adevarat novatoare. Dar daca, dupa cum el \u00eensusi recunoaste, \u201eidei efectiv noi nu apar\u201c, \u00eenseamna ca raportarea la actualitate devine prin definitie curat simptom de mimetism. Observ\u00e2nd popularitatea imensa a \u201ecriticii deschise\u201c \u00een r\u00e2ndul noii generatii, de la Paul Georgescu sau George Munteanu p\u00e2na la Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Balota sau Eugen Simion, precum si efectul ei decisiv \u201e\u00een opozitie cu diferite dogmatisme, \u00eengustari sociologist-vulgare, reminiscente pozitiviste etc.\u201c, Marino \u00eencearca s-o retraga, din motive greu de \u00eenteles, din circuitul actual al ideilor pentru a o \u201ereda\u201c traseului intern rom\u00e2nesc: \u201eProvenienta noilor idei pare a fi exclusiv critica franceza de ultima ora, trec\u00e2ndu-se cu vederea faptul ca, \u00een punctele sale anterioare cele mai fine, critica rom\u00e2na descoperise, \u00een spirit independent, cu doua-trei decenii \u00een urma, exact acelasi principiu\u201c. Chiar daca am admite pentru o clipa faptul ca \u201esimbolul ilimitat\u201c al lui Tudor Vianu sau intentionalitatea multipla a lui Ralea, la care Marino vrea sa se \u00eentoarca, ar anticipa \u201eopera deschisa\u201c sau \u201epolivalenta structurilor\u201c, e greu de spus ca aceste idei, marginale \u00een sistemele criticilor rom\u00e2ni, ar fi avut aceeasi pondere \u00een actualitate daca ele n-ar fi fost catalizate de lecturile din criticii ironizati de Marino: Ga\u00ebtan Picon, Bernard Pingaud, Maurice Blanchot, Georges Poulet, Serge Soubrovsky, Umberto Eco etc. Proba \u201enoutatii\u201c si originalitatii mesajului lor, pe care autorul \u201eIntroducerii \u00een critica literara\u201c le refuza, e tocmai \u201einventarea\u201c unei traditii secundare \u00een conceptele rom\u00e2nesti din anii \u201860. Respir\u00e2nd aerul \u201ecriticii deschise\u201c actuale, criticii tineri \u00eei descopera antecendenta \u00een c\u00e2teva pasaje revelatoare \u2013 citate de sute de ori, pentru ca limitate ca numar \u2013 din G. Ibraileanu, Tudor Vianu sau M. Ralea.
\nPe de alta parte, \u00eengrijorarea lui Marino cu privire la directiile criticii contemporane rom\u00e2nesti nu e justificata, caci, din multe puncte de vedere, nu se configureaza niciun abis \u00eentre pozitia sa si cea a celor citati mai sus. Departe de a fi furati \u00eentru totul de mirajul occidental, criticii tineri privesc cu consideratie critica interbelica, ale carei principii sunt receptate aproape \u00een totalitate drept \u201eactuale\u201c. Acelasi amestec bizar de modernizare urgenta si de adeziune neconditionata fata de modele traditionale, care da un sincretism specific perioadei, e de regasit si \u00een textele lui Nicolae Balota, Matei Calinescu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion. Balota condamna relativismul \u201eontologic\u201c al criticii contemporane desi \u00eel preocupa temele absurdului si limitele limbajului, Matei Calinescu face portretul Noii Critici franceze cu o secreta simpatie pentru Raymond Picard, Nicolae Manolescu micsoreaza si el distantele dintre G. Calinescu, model absolut, si Ga\u00ebtan Picon sau Roland Barthes, iar Eugen Simion \u00eencearca sa asimileze toate tendintele contemporane sub conceptul interbelic de \u201ecritica totala\u201c. \u00cen acelasi timp, toti experimenteaza optimismul \u00eenceputului de drum, resping\u00e2nd orice sens al alexandrinismului literaturii (orice sens al \u201eoboselii\u201c sau disparitiei literaturii si criticii) sau specializarea \u2013 \u00eenteleasa ca mortificare, ca \u00eengustare a optiunilor si limitare a viului. Deschiderea spre diversitate si spre totalizare \u00een pandant cu reticenta fata de specializare, mina utopica si didacticista, credinta \u00een atemporalitatea criticii si indiferenta fata de contextul istoric al ideilor sunt, \u00een mai mica sau mai mare masura, conceptii comune criticilor perioadei. \u00cen ciuda exceselor ei (sau poate tocmai din cauza acestora), cartea lui Adrian Marino nu face dec\u00e2t sa le ilustreze exemplar. Mai evident dec\u00e2t \u00een alte discursuri, datorita dimensiunii cartii, e doar faptul ca proliferarea cancerigena a tuturor instrumentelor\/perspectivelor \u2013 culmea \u201ecriticii totale\u201c \u2013 conduce, practic, la neutralizarea lor.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cu totul simptomatic pentru relatiile contradictorii ale criticii rom\u00e2nesti cu \u00eennoirile occidentale de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial e \u00eentregul volum al lui Adrian Marino, \u201eIntroducere \u00een critica literara\u201c, aparut \u00een 1968. Caracterul exponential n-a scapat comentatorilor, care vad \u00een el \u201ecel mai impunator semn de referinta al stadiului actual al g\u00e2ndirii estetice rom\u00e2nesti\u201c.… Cite\u0219te mai mult »Adrian Marino si utopia teoriei literaturii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1625,6470],"class_list":["post-9247","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-adrian-marino","tag-critica-literara-critici-romani"],"views":3778,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9247","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=9247"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/9247\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=9247"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=9247"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=9247"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}